E clar nu toti gindim la fel! Avem simptome diferite. In fata stresului, detinem mecanisme proprii de detensionare. Cind unul spune plec sa ma linistesc, nu stii ce are in cap. Poate merge sa fumeze, sau sa asculte muzica, sau din potriva face o plimbare, mediteaza, studiaza etc. Sau simplu ; se duce sa se culce. In propriul stil. Facem orice sa nu raminem in deriva si procesam activitati de destresare. Legale, ilegale,ieftine, costisitoare. Vrem sa ne relaxam!
Psihologul H. Eysenck, ne explica foarte clar intreaga atmosfera. El spune ca in fiecare dintre noi exista un sistem care regleaza starea noastra de surescitare. Alcatuit din neuroni, sistemul activeaza sau, dimpotriva, saboteaza activitatea scoartei cerebrale(a creierului). El poarta denumirea de ''sistem reticular activator''(SRA). In functie de modul cum se leaga neuronii intre ei, avem o anumita stare existentiala; sintem cu chef, cu viata, mai vioi, sau invers; potoliti, retrasi si fara vlaga. Astfel, ne impartim in doua grupe; introvertiti si extravertiti. La primii, neuronii sint extrem de excitati, creierul e in alerta. E activat prea mult si se declara tensionat. Nu/i necesar sa fie mai destept, ci doar reteaua neuronilor sa fie hiperconectata!
Drept consecinta, o asemenea persoana este provocata de interiorul sau. E intr/o stare de alarma. Ceva o zapaceste. Probabil este dominata de un gind,de o idee obsesiva, un sentiment de teama, grija, si,prin urmare, devine concentrata spre intimitatea sa. Deja este destula ''galagie''in fiinta sa si nu mai are chef de zgomote externe. Are o ocupatie interioara,iar la exterior, are nevoie de liniste solemna. Se va calma numai in locuri linistite. Prin retragere. Evita orice zona care o stimuleaza si pleaca in natura. Sa isi detensioneze starea sa interioara; sa se echilibreze. Opus introvertitului este extravertitul. La el, sistemul este rasturnat. E inhibat. Adica nici un neuron nu pare incordat. Nu are nici o larma intima, interioara. Si nu declara vreo preocupare serioasa obsedanta. Nimic nu/l copleseste. Celulele nervoase nu/s conectate excesiv(si totul pare sub control). Dar tocmai asta il nenoroceste. Simpte un gol puternic in fiinta sa. E linistea prea mare.! Afirma prea strident o lipsa, un deficit de stimulare. Are nevoie de o confirmare; ca exista. O atmosfera care sa/l provoace...si atunci o cauta.. Nu vrea sa stea deloc in locuri linistite. Degeaba ii propui o zona pitoreasca, un cadru intim, calm,linistitor. El, dimpotriva, vrea sa asculte muzica, sa cinte, sa se agite, sa sara cit mai tare in sus,...si sa se zapaceasca. Doar astfel el se calmeaza!(el banuieste ca prin asta se descarca, dar este tocmai invers...). Se incarca! Isi umple golul sau interior. Isi camufleaza vidul existential prin provocarea stimularii. Cu decibeli! Isi compenseaza propriul deficit prin anvergura si sonoritate.. Abia atunci extravertitul se declara multumit. Se umple cu ceva.
Sa fie chiar asa?! Adica, unii condamnati la galagie cronica, iar altii urmariti de un neant ingrozitor? Probabil nu! Ci toate par sa fie doar un semn. Atit tacerea cit si zapaceala devin simptome evidente ce semnalizeaza nevoia omului de armonie. Nu de inchidere morbida si nici de balamuc banal. Ci de seninatate, pace si sacralitate... Il vrem de fapt pe d/zeu, dar noi nu stim. Credem ca ii oferim fiintei noastre acalmia care ii lipseste, dar nu prea nimerim. Si alergam nebuni sa potolim o sete de ceva in noi. Ne facem ocupatii, ne cream senzatii si reprezentatii, ne inventam modalitati de relaxare... doar ca sa astupam(sau sa fugim de) propriile lipsuri. Cind totul e, de fapt, o voce adinca in fiinta noastra, care il cheama si insista,il vrea pe d/zeu. Dorinta sufletului evidenta pentru creatorul sau se afla in noi de la inceput, dar oare o descoperim? E adevarat , descoperim (din cind in cind) ca nu gindim la fel. Dar trebuie cu umilinta sau cu bucurie sa traim convinsi ca toti ne implinim la fel! Prin coerenta vietii cu ce ne propune insusi d/zeu. El sugereaza o cale autentica de pace, armonie,liniste , seninatate. E unica modalitate de a te implini. Si niciodata nu/i tirziu. Experienta, spunea C. S. Lewis, ne arata ca nu exista nici un bine comparabil cu cerul(...). Cerul poate asigura confort ceresc, nu de alt fel. Pamintul in schimb nu poate furniza nici macar confort pamintesc. Numai in d/zeu isi afla odihna sufletul meu. Doar asta te calmeaza, te sfinteste, Si te implineste.
O SEARA DE DUMINICA FRUMOASA TUTUROR PRIETENI DRAGI!
CU MULT DRAG!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu