gheorghe simion
Drumul crucii
trece prin sufletul omului
fara sa atinga inima obosita a omenirii
golita fiind de orice rivnire
precum pavata cu bune intentii
e calea pustiirii de sine.
La ceas de asfintire
in cumpanire fiindu/ne firea si clipa
in crugul grelei vesnicii
ne trezim deodata
in raza orbitoarei lumini
incit ni se ia chipul
si de la sine se rasfringe
in fiecare din noi
arhechipul uimitoarei clipiri
cit ai rosti;
Doamne, Doamne!
Nu ma uita, Tu, pe mine
cum se pierde insul in multime
cum se ascunde viata/n strainime
cum se oglindeste Treimea in Unime
cum Fiul isi aminteste de Parinte
si se intoarce acasa
pe calea strimtorata/n desfrunzire.
Unde e un suflet
e si o zidire
acolo ne asteapta/n agonie
de/o vesnicie Fiul spre jertfire
cind toate ca un semn ni se arata
e drumul viu al crucii
care nu se/nvata
precum in iubire
e calea luminata
fara de capat sau de incepatura
e doar cuvintul viu
scriindu/ne/n tacere
numele/n faptura.
Jertfire e sa nu ramii doar in pornire
cum e turma fara de pastor
si umbra sufletului in ratacire.
Drumul Crucii
e cale fara de scapare
cum saminta doar prin moarte devine floare
cum intregul se rasfringe in parte
mai presus de moarte
e doar iubirea
nici soapta, nici ispitire
nici fosnet, nici zumzet
ci doar adiere de suflet
inseninindu/ne chipul
inmiresmat de Duhul Sfint la Inviere.
O SEARA FRUMOASA TUTUROR!
CU MULT DRAG!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu