TRANDAFIRII INFLORESC--DOAR PTR CEI CE IUBESC !

PENTRU SUFLETE FRUMOASE

BZN - BESAME MUCHO (română)

Va Pensiero - Pavarotti @ Zucchero

Chris De Burgh LADY IN RED

Jennifer Rush - Ave Maria (Original)

Jennifer Rush - Power Of Love (extended)

SĂRBĂTOAREA NAŞTERII MÎNTUITORULUI,

Îi  permit  lui  dumnezeu  să  mă  iubească?
Sărbătoarea Naşterii Mîntuitorului este învăluită de o atmosferă de strălucire, de feerie şi basm.  Dimensiunea comercială a acestei sărbători are grijă, în fiecare an, să ofere ''ingredientele''potrivite şi ''scenariile''actualizate cu minuţiozitate. Pentru creştini însă Crăciunul înseamnă mult mai mult.
Este contemplarea naşterii Mîntuitorului care vine în lume pentru a alunga întunericul, tristeţea, sclavia.  Fiul lui d-zeu se face om pentru ca acesta să descopere, odată pentru totdeauna,bunătatea şi milostivirea lui d-zeu şi să se lase mîntuit, eliberat de lanţurile grele ale Celui Rău.
Trăim cu adevărat Crăciunul dacă îl lăsăm pe d-zeu să transforme întreaga noastră existenţă, dacă îl lăsăm pe Cristos să se nască din nou în noi şi să ne umple viaţa de lumina şi pacea sa.
Astfel, credinţa ne luminează paşii pentru a nu mai umbla în întuneric. În noaptea sfîntă, în timp ce îl conteplăm pe pruncul Isus abia născut şi pus intr-o iesle,sîntem invitaţi să reflectăm. Cum primim duioşia lui d-zeu?  Mă las ajuns de el, mă las îmbrăţişat, sau îl împiedic să se apropie?'' Dar eu îl caut pe domnul''- am putea să replicăm.  Totuşi, cel mai important lucru nu este să-l căutăm, ci să-l lăsăm ca el să ne caute, să ne găsească şi să ne mîngîie cu iubire.
Aceasta este întrebarea pe care ne-o adreseză pruncul doar cu prezenţa sa:'' îi permitem lui d-zeu să ne iubească''? Aceste cuvinte ne fac să înţelegem că, uneori, şi noi ne temem atît de mult de acest copilaş aşa cum se temea şi Irod. Ne temem deoarece, venind în lume, Isus răstoarnă logica noastră, fărîmiţează siguranţele noastre şi solicită o transformare a vieţii noastre. Este cazul ca în timpul Crăciunului să ne întrebăm dacă, intr-adevăr, îi facem loc lui Isus în viaţa noastră. Pare să fie o întrebare fără sens din moment ce sîntem credincioşi, avem o viaţă spirituală.
Înainte de toate trebuie să ne lăsăm căutaţi de iubirea lui d-zeu, să îi permitem să se ''aşeze'' liniştit în viaţa noastră şi să domnească în întreaga noastră existenţă. Prea uşor credem că este necesar să facem multe lucruri pentru a-l ''cuceri''pe d-zeu, cînd, de fapt, primul pas este acela de a ne deschide inima şi a lăsa să pătrundă lumina lui d-zeu, care alungă orice întuneric.   De accea, Crăciunul este sărbătoarea duioşiei lui d-zeu.  De asemenea: avem curajul să primim cu duioşie situaţiile dificile şi problemele care ne stau alături, sau preferăm soluţiile impersonale, eventual eficiente, dar lipsite de căldura evangheliei?  De câtă duioşie are nevoie lumea astăzi!  Răbdarea lui d-zeu, apropierea lui d-zeu, duioşia lui d-zeu. Pregăteşte-te intens pentru sărbătoarea Naşterii Mîntuitorului! Contemplă fără oboseală toate momentele în care d-zeu îţi arată duioşia sa!  
Lasă-te îmbrăţişat de d-zeu!  În perioada postului şi în timpul Crăciunului fă ca şi alte persoane să simptă grija lui d-zeu prin binele pe care tu îl faci!  
Să întinzi mîinile tale spre acceia care au nevoie de ajutor!
Să îţi vibreze mai mult inima la gîndul prezenţei lui d-zeu decît să îţi licărească ochii de la podoabele exterioare.  Să strălucească viaţa ta de prezenţa aceluia care s-a făcut copilaş plăpând pentru ca tu să devii om mare!

MAGIA  ŞI  LUMINA  CRĂCIUNULUI  SĂ  VĂ  ADUCĂ  MAI  APROAPE  DE  PRIETENI  ŞI  DE  CEI  DRAGI!
                                                   CRĂCIUN    FERICIT

LECŢII PENTRU VIAŢĂ,

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 Două evenimente şi-au pus amprenta în ultimul timp peste conştiinţele oamenilor. Tragedia din Bucureşti(vineri 30 octombrie),  cînd în clubul ''Colectiv''a izbucnit un incendiu şi atacurile teroriste din Paris(vineri,13 noiembrie), cînd mai mulţi jihadişti au tras cu armele în civili şi au detonat bombe.
În urma acestora, numeroase victime: multe persoane au murit, alte cîteva sute au fost internate în diferite spitale.
Durere, lacrimi şi suferinţă...
Acestor suferinţe li se adaugă altele mai puţin mediatizate şi mai îndepărtate de noi care ne fac să spunem: atîta barbarie ne lasă uluiţi şi se pune întrebarea cum poate inima omului să imagineze si să realizeze evenimente aşa de oribile.
După ambele tragedii oamenii sau împărţit.  Au fost persoane care au folosit evenimentele pentru a lovi în toate direcţiile: în biserică, pentru că li sa părut că nu sa implicat; în biserici, pentru că sînt prea multe; în ora de religie,pentru că îndoctrinează; în victime,pentru că erau altfel; în imigranţi, pentru că sunt musulmani; în religie,pentru că duce la violenţă; în d-zeu, pentru că nu se ştie unde era cînd s-au întîmplat nenorocirile.
În stradă, pe internet sau în mass-media au strigat împotriva tuturor şi au îndreptat degetul spre ce-i care-i considerau vinovaţi, neţinînd cont că nici ura şi nici învinuirea celorlalţi nu vor micşora suferinţa.  Au existat în acele zile şi mulţi care au plîns, s-au rugat şi s-au întrebat cu ce ar putea ajuta.  Unii au salvat vieţile altora cu preţul vieţii lor sau cu preţul zilelor şi nopţilor denesomn, alţii i-au încurajat pe cei în suferinţă, au donat sânge sau au oferit din bunurile lor.
Aimpresionat mult un bărbat din Paris, originar din Vietnam, care a mers împreună cu băieţelul său să aducă un omagiu victimelor care şi-au pierdut viaţa în atentate. Tatăl i-a explicat fiului său că oanenii răi sunt peste tot în lume, însă noi avem flori; lumânările sunt ca să nu-i uităm pe cei care au plecat de lîngă noi; florile şi lumânările ne vor proteja.
Într-adevăr, florile conţin acea frumuseţe pe care lumea ar trebui s-o aibă. Ne pot ajuta să nu ne mai gândim la arme, la război, la răzbunare. Ne îndeamnă la a fi mai frumoşi şi mai buni.
În cele din urmă, constatarea e aceiaşi: se moare pe stradă, se moare în sala de concerte, în club, în cafenea, în biserică, acasă. Putem muri oriunde. Contează însă cum murim.

CRĂCIUN CU STIL,

                                                                                                                                                                                                                                                                         







                                                                                                                                                                Din cetini de aripi şi iarbă de brad,
Ca muşchiul descris într-o carte de nimb,
Se-aştern sub licoarea de stele ce ard,
Imagini trecute ce curg şi se-ntind.

Sunt chipuri de îngeri şi licăr de cer,
Zărite cu ochi dintr-o lume de vis,
Răsunet a tot ce... se cer şi s-ofer...
Dialogul divin pănântesc întreprins.

De-accea-i Cuvîntul rostit invocat,
De.aceea-i chiar trupul uman locuit,
De Logosul însuşi în făr' de păcat:
Voinţă divină, nimic fortuit.

E stilul ceresc cel impus pe pămînt
Şi totuşi profund omenesc acceptat,
Ecalea ce duce la tot ce-i mai sfânt,
E ceru-n pământ şi uman condensat.

Căci nu în visări şi-n poveşti cu dichis
Stă toată puterea a ''bun de Crăciun'',
Ci-n harul şi-n calea spre raiul deschis,
Prin care se scapă de tot ce-i nebun.

Nebun e păcatul cu cei ce-l iubesc,
Sfidând şi dreptate şi cinste şi har,
Nebuni sunt şi munţii şi fumul lumesc,
Trufiei şi urii clădindu-i altar.

Dar, iată că-n pruncul divin, contemplat
Acum, de Crăciun, cu priviri de rubin,
E stilul prin care aşa, dintr-odat',
Ne facem şi oameni şi buni de divin.

PLEDOARIE PENTRU MUZICĂ,

MUZICA, SISTEM  DE COMUNICARE  INTERUMANĂ,

Tradiţia mitologică a grecilor spune că Apollon a dăruit oamenilor muzica, prin Orfeu, pentru a-i învăţa să gîndească.  Acest dar divin a devenit, prin timp, o formă de comunicare de tip artistic.. Ea sa constituit ca un vast sistem de informaţii vehiculate prin intermediul unui limbaj propriu, şi neavînd legături directe cu alte sisteme mari de comunicare cu destinaţie practică sau filosofică. În această calitate, muzica tinde să redea şi să cuprindă procesele psihice rezultate din confruntarea omului cu existenţa şi cu existentul.
Pascal Bentoiu, un mare muzician român în a doua jumătate a secolului al  douăzecelea, compară muzica cu un gigantic sistem de semnale purtînd informaţii despre oameni, solidarizîndu-i pe anumite moduri de sensibilitate acceptabile, învăţîndu-i să simptă şi să înţeleagă altfel, mai profund, mai luminos, deschizîndu-le noi şi sensibile perspective de organizare spirituală.
Muzica ni se înfăţişează ca fiind singurul sistem de informaţii existînd numai în sine. Ea este un sistem autonom, dar nu şi închis.  Poate fi asociată cuvântului, mişcării, imaginii vizuale, dar esenţa ei nu se dizolvă şi nu se contopeşte, indiferent de combinaţia în care am imagina faptul muzical. Esenţa muzicii, semnificaţia mesajului său, rămîne ca o informaţie încorporată într-un limbaj original, unic, intraductibil şi inalterabil.  Înţelegerea limbajului muzical, a muzicii, are loc numai în contact cu muzica.  Puterea noastră perceptivă creşte numai dacă mesajele muzicale şi-au imprimat pecetea lor în simţirea noastră.  Cel căruia ia plăcut o muzică înseamnă că a înţeles-o, şi în acest caz nu mai are nevoie de altceva.  El va avea grijă să păstreze, la adăpostul tăcerii interioare, mesajul primit şi să mediteze asupra lui. Aşa se va putea bucura în tihnă de ofrandele muzicale ale marilor creatori.
PRIN MUZICĂ, LA CONCENTRARE MEDITATIVĂ,
Meditaţia este înţeleasă ca un act lăuntric cu implicaţii majore asupra evoluţiei noastre.Să ne amintim cu cîtă greutate reuşim, uneori, să ne ridicăm  deasupra agitaţiei interioare sau asupra unor situaţii exterioare acaparante.  Şi de cîte ori, în locul meditaţiei adevărate este preferat calculul rece şi speculativ, inspirat de tendinţele unei acomodări meschine.  Dar cine doreşte să se regăsească pe sine, sa-şi amintească de forţa miraculoasă a muzicii, de capacitatea ei de a ne înstruna sufletul.  
Ascultaţi de exemplu, Aria Luceafărului din Tannhauser de Wagner, Aria din Suita în do major de Bach, Clar de lună de Debussy, Agnus Dei din Requiemul de Gabriel Faure, partea a doua din Concertul pentru pian nr 5 de Beethoven, Adagio din Simfonia a noua,Din lumea nouă de A. Devorak.  Veţi simţi cum undele muzicii îndepărtează blînd, dar ferm, toate gîndurile care se învălmăşeau în minte, şi în locul unui chinuitor haos s-a instituit o linişte luminoasă, transformată la sfîrşitul audiţiei într-o hieratică imobilitate interioară.  După ce sau stins şi ultimile sunete, auzim, parcă, în noi, cîntând tăcerea.  Iată că ceea ce era important să se producă, s-a produs: am dobîndit tăria morală necesară depăşirii unor situaţii limită şi mai de preţ, am învăţat să medităm.
Muzica ascultată a generat în noi o supremă concentrare meditativă atinsă în acea stare de imponderabilitate lăuntrică în timpul audiţiei.
Cine nu a găsit încă în sine drumul spre lumină, să se adreseze muzicii, care poartă în ea chemările marilor atitudini.  Prin ea va reuşi să-şi potolească tot zbuciumul lăuntric.  Prin ea va trăi o adevărată concentrare meditativă.
PRIN  SUFERINŢĂ  SPRE  LUMINĂ,
Aceste cuvinte l-au călăuzit pe Beethoven în zbuciumata sa existenţă în momentele cînd a trebuit să-şi domine suferinţa.  Una din raţiunile de a fi ale muzicii este şi aceea de călăuză devotată prin  labirinturile suferinţei.
Aceasta ne este trimisă de creator pentru călirea caracterului nostru şi a forţei interioare.
Suferinţa depăşită bărbăteşte ne măreşte şi capacitatea de vibraţie comprehensivă la problemele, neputinţele şi durerile celorlalţi. Cel care a cunoscut cu intensitate suferinţa, dar mai ales a ştiut să iasă biruitor din confruntarea cu ea, va fi capabil  şi de fraternizare şi de dăruire.
Muzica lui Bach emană o mare putere consolatoare, prin caracterul ei de echilibrant şi armonizator,Bolero-ul de Ravel are un real efect stimulator, resimţit în timpul unei stări depresive.Să ne apropiem de Schubert, de liedurile sale, de muzica de cameră şi de cea simfonică, şi vom simţi cum suferinţa ne este purificată de tot ce este otrăvitor în ea.  Muzica e cea care ne îndeamnă să nu ne lăsăm striviţi de suferinţă dar nici să ne răzvrătim împotriva ei, căci ambele atitudini duc la acelaşi impas al deznădejdii. Voluptatea trăirilor infernale, dostoievskiene, trebuie să se asocieze cu elanurile cele mai sublime spre înălţimile supreme pe care le cîntă, de exemplu, Anton Bruckner. Acest antrenament muzical ale înălţimilor sufletesc-spirituale, poate să ne facă apţi de performanţe interioare nebănuite. În partea a patra a simfoniei a treia de Gustav Mahler, altista cîntă:''Omule,cît de adîncă ţi-ar fi suferinţa, bucuria este şi mai adîncă decît ea.  Suferinţa îţi spune:pieri! Dar bucuria ai vrea  s-o păstrezi veşnic.  Orice bucurie aspiră spre veşnicie!''
DIALOGUL  OMULUI  CU  MUZICA,
Mulţi cred că în timpul audiţiei mintea trebuie să fie activă şi să caute mereu ce a vrut să ne spună compozitorul.  Ei uită că atunci cînd muzica ne vorbeşte, se adresează nu numai intelectului, ci întregii noastre fiinţe. Atitudinea adecvată dialogului cu muzica este cea de concentrare spre o deschidere sufletească generală, sub semnul unei mari seninătăţi interioare.  Cînd aceasta se realizează, gîndurile noastre amuţesc, şi atunci auzim ce spune muzica.  S-o lăsăm să ne vobească, cu respect şi răbdare, aşa cum ar trebui s-o facem cu un interlocutor în timpul unui dialog real.         Ascultînd muzică speranţele noastre prind aripi: se acordează mintea cu sufletul şi cîntă împreună  în viaţă.. Orice încercare de a interoga muzica în timp ce îţi vorbeşte, echivalează cu anihilarea automată a capacităţii de ai înţelege mesajul. Nici întrebările mentale legate de specificul muzicii nu sînt compatibile cu adevărata concentrare şi cu adevăratul diaog.
Muzica are nevoie de tăcerea noastră interioară pentru a ne ajuta să ne eliberăm de tot ce ne apasă sufletul.  Dacă reuşim s-o ascultăm în pioasă tăcere, vom simţi că şi gîndurile ce se ridică din noi sunt de cu totul altă natură decît acelea ale unui interlocutor grăbit şi cu înclinaţii spre monolog steril.  După ce sunetele muzicii sau stins, s-o lăsăm să ne impregneze fibrele sufleteşti, dar tot în aceiaşi atmosferă de tăcere interioară care s-o prelungească pe cea din timpul audiţiei.
Dacă nu lăsăm muzica să lucreze în sufletele noastre, transformăm audiţia  într-un drog spiritual, mijloc de evaziune sau prilej de uitare euforică, după care se instalează duin nou plictisul.
Cit să dureze această prelungire a tăcerii interioare?  Ideal ar fi ca timpul afectat să fie egal cu cel al muzicii ascultate, dar sunt suficiente şi cîteva minute pentru ca să înceapă în noi marea transformare. Vom reveni la viaţa cotidiană mai puternici sufleteşte. Cel care a învăţat să asculte muzica cu cea dea treia ureche, cu urechea sufletului, a învăţat să-i asculte şi pe ceilalţi, a învăţat să poarte cu aceştia un real dialog, conceput şi trăit ca pe o comuniune.  La omul contemporan, disponibilitatea de a convorbi a scăzut simţitor şi, implicit, şi răbdarea, interesul şi bunăvoinţa de a-l asculta şi pe celălalt, făcînd loc tendinţei de acaparare egocentrică a dreptului la cuvînt.  Cu toate acestea, omul rămîne o fiinţă doritoare de dialog.  Toţi marii creatori stau realmente de vorbă cu noi, prin muzica lor, dacă le permitem.  Tot ce ne spun ei exprimă o infinită capacitate de a vibra fratern, de a se dărui celorlalţi.  Menirea lor este să ne reînveţe a-l asculta pe celălalt cu mult interes, înţelegere şi multă iubire.  De aceea, să ne îndreptăm sufletele spre muzică, precum floarea soarelui spre soare...

CREDINŢA CA IDEAL,

TOTUL ESTE CU PUTINŢĂ CELUI CARE CREDE.

Deschideţi evanghelia după Marcu şi veţi  ajunge, la un moment dat, la răspunsul pe care Isus i-l dă unui om, al cărui fiu era stăpînit de un duh mut: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui care crede. Urmează un moment emoţionant: şi îndată strigînd tatăl copilului, a zis cu lacrimi: cred, doamne! Ajută necredinţei mele.  Am impresia, nu de puţine ori, că tatăl acelui copil sîntem noi.  Iar copilul stăpînit de muţenie e societatea pe care am creat-o. Cum ar zice Freddie Mercury, Is, this the world we created...? Răspunsul fiind un categoric: Da!
O societate mai zgomotoasă ca niciodată, însă concomitent şi paradoxal stăpînită de muţenie asupra unor probleme ce o zguduie din temelii, a se vedea o recentă tragedie internaţională născută din intoleranţă, lipsă de înţelegere şi respect faţă de valorile şi credinţa celuilalt.
De oricare parte ne-am poziţiona.Discutam în urmă cu puţin timp cu un avocat, bun prieten, şi comentam asupra aparentului război-nu sfînt, ci păgîn- dus de diferite publicaţii şi formatori de opinie din societatea românească împotriva bisericii. A bisericii ca instituţie fundamentală a civilizaţiei.  Iar el îmi făcea următoarea observaţie, care m-a impresionat puternic:''Nimic nu e întîmplător în această campanie de decredibilizare a bisericii.  Pentru că dacă îi iei omului credinţa, poţi face  orice vrei din el.''
Nu sînt fariseu, şi voi mărturisi că sînt mai mult un fiu al societăţii decît un fiu al bisericii. Însă, deşi intrasingent ca personalitate, extremismul nu ma atras niciodată. A căuta ţapi ispăşitori este soluţia convenabilă, nu şi soluţia corectă. Este greşit să ne întrebăm de ce d-zeu permite răul în lume. Pentru că deşi lumea este creaţia lui d-zeu, societatea care o animă este înainte de toate creaţia noastră.  Ia-i omului credinţa, şi poţi face orice  vrei din el!  Puneţi această afirmaţie alături de cea a lui Isus; De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui care crede,şi veţi avea imaginea epocii în care trăim.  O imagine mai inteligibilă, în orice caz.  D-zeu nu ne cere minuni, d-zeu ne cere să credem în minuni şi ele se vor produce.  Credendo vides!
Nu terorismul, ci scepticismul este cea mai mare ameninţare la adresa omului modern. Pentru că oamenii se trec şi mor, vorba poetului nostru.
Pentru că mai devreme sau mai tîrziu, toţi sîntem datori cu o moarte.  Însă idealurile nu pot fi ucise, nici de bombe, nici de arme automate.  Idealurile sînt ucise de necredinţă, o necredinţă care infestează şi blazează tinerii şi cetăţenii, destramă familii, corupe funcţionari, omoară meritocraţia în faşă, debusolează o societate şi, prin extrapolare, umanitatea în ansamblu.
Necredinţa în d-zeu şi revolta contra bisericii lui, departe de a-i aduce omului eliberarea, îl fac un rob independent al deznădejdii.
Or, chiar dacă sîntem copii secolului, sîntem înainte de toate, cu toţii,copii lui d-zeu.
Totul este cu putinţă celui care crede în El.  În mila lui, în dragostea lui, în dreapta lui judecată.
Să ne temem de el şi să credem în el şi toate ne vor fi cu putinţă.  Imposibilul devine posibil, cind ai credinţă.

TREPTAT  PE  SCARA  CĂTRE  CER,


Unii urcă mai greu pe ''scara vieţii'', alţii urcă fără prea mare efort, dar toţi beneficiem de înţelepciunea vieţii şi de lumina de sus.
Ştim să le preţuim?

SINCERITATEA, CEA MAI IMPORTANTĂ,

Evident urâm minciuna celuilalt.O spunem tare sau în gîndul nostru,dar nu vrem să fim fraieriţi. De nimeni. În fond, e o tendinţă bună de a milita pentru corectitudine şi adevăr.Adesea ai impresia că ai putea şi riposta:Să nu mai mintă, domnule ăia din guvern. Să nu mai aburească toată ziua cei de la televizor. Să fie mai cinstiţi: patronul, şeful, vînzătorul, colegul de muncă,...soţia, soţul, amicul cel mai bun, colega mea de bancă. 
Ai lista ta de ''mincinoşi''. Şi te frămîntă. Lucid,  recalcitrant,sau consumat de un pahar, te zbaţi(în felul tău) să ţi se spună adevărul. Dar pînă la ce punct? Cât poţi să faci să anulezi ipocrizia celuilalt? Ce replici poţi avea? Sau ce recursuri demară(fără să dai treptat în paranoia)?
Problema se transformă radical cînd este vorba de minciuna noastră. A mea, a ta...  Destul de uimitor,deţinem argumente elogvente ca să păcălim. Sîntem convinşi, de data asta, că uneori şi falsitatea e utilă. Ne protejează de probleme. Ne camuflează. Scăpăm de sancţionări. Îţi dă impresia că stai departe de dezastre, de emoţii. Optăm să fim abili, teatrali, isterici, mincinoşi, doar ca să rezolvăm ceva( cică:''făte frate cu dracul până treci puntea'')! 
Atunci: cum stăm cu sentimentele, urâm sau nu minciuna?
Dar vezi, că unii, mai provocatori, te bagă şi mai tare în ceaţă. Te sfătuiesc(sau îţi propun patetic)''să nu te minţi pe tine însuţi!''.  Şi deodată intri într-un spaţiu intim, personal: tu şi cu tine însuţi;( îţi vine să te întrebi dacă se poate chiar aşa ceva).Ţi se propune un traseu interior de analiză personală;(o temă tot de conştiinţă!). Să cercetezi şi să observi de nu cumva o parte din fiinţa ta o fraiereşte pe cealaltă. Sau dacă nu întreaga ta persoană alege momentan un ''adevăr,'' care ulterior se dovedeşte fals. Şi te întrebi din nou dacă se poate şi aşa ceva. Răspunsul este sincer: Da. Păi uite cum. O psihoterapie,numită''cognitivă'', descrie trei tipologii de amăgire personală: 1)gînduri distorsionate, 2)convingeri dezadaptative, 3)scheme disfuncţionale.
Acestea sînt minciuni pe care omul(eu sau tu) şi le enunţă personal, să depăşească anumite clipe dificile. În propriul  său parcurs vital îşi stabileşte interdicţii, sancţionări, restricţii deloc justificate obiectiv. Şi se întîmplă mai ales cînd, datorită unei întîmplări nefaste, chiar traumatizante, un individ decide ''să nu mai...(să nu mai facă lucruri bune)''. Crede că astfel se va rezolva problema. Dar practic se amînă însăşi rezolvarea ei. El va retrograda, se va retrage din relaţii pozitive şi se va ''încuia''în propria  idee. Exemple de gînduri distorsionate: privirea personalizată asupra unei întîmplări(''bă, a avut ceva cu mine'' sau ''numai mie mi se întîmplă asta''),evaluarea dihotomică(''ori ba, ori da''),globalizarea inutilă(să nu te mai încrezi în nimeni''), catastrofizarea unei situaţii(''e jale, e dezastru''), maximizarea unui fapt(sau minimalizarea lui) etc.
Adică uneori exagerezi, iar alteori eşti prea laxist. 
Sau: ori le pui pe toate într-o oală, ori le împarţi în două...  Oricum, sunt atitudini eronate ce-ţi amăgesc chiar propria persoană. Exemple de convingeri dezadaptative: ''eu trebuie să mulţumesc pe toată lumea'', sau ''trebuie să nu par niciodată slab'', sau ''dacă nu cunosc exact ce se întîmplă, va ieşi total aiurea''etc. În schimb, scheme disfuncţionale apar prin construirea de scenarii cognitive incorecte. În astfel de condiţii, persoana cugetă disfuncţional în ceea ce priveşte viitorul, aproapele de lîngă ea, sau chiar ea însăşi.
Evaluînd greşit contexte inedite, îşi va elabora instinctual enunţuri false şi pripite.
Exemple:'' de acum încolo viaţa mea nu va mai fi la fel...'' sau ''nu mai sînt bun de nimic'', sau ''nu mai cred că pot realiza ceva în lumea asta...''. 
Problema se amplifică dacă acestea se transformă în modalităţi stabile de comportament şi generează un model de raţionare vicios.
Prin joncţiune, ele formează scenariul vieţii noastre, sau schema după care acţionăm mereu.  Dar e o schemă falsă şi disfuncţională. Te minţi pe tine însuţi. Te vei plasa contrar trăirii unei vieţi adevărate.  Îţi sabotezi şi dezvoltarea personală.  Nu îţi îngădui să fii tu, original, firesc,real.
Iar uneori delirul se amplifică: rişti chiar să dai în paranoia, sau să devii isteric, sau antisocial.
Şi-ţi vei restricţiona dorinţa proprie de libertate.
Isus a spus-o clar:''adevărul ne va face liberi''(cf. In 8,32).
Se referea cu siguranţă şi la adevărul tău cu tine însuţi. La fel de coerent, a afirmat ulterior că adevărul este insuşi d-zeu(cf.In 14,6). Adică El e şi criteriul evident de obiectivitate. În faţa sa nu poţi să fii decît tu însuţi, natural.  Nu îndrăzneşti să crezi că-l poţi minţi pe d-zeu. Şi nici nu poţi să-ţi anulezi speranţa, încrederea în tine sau caritatea către celălalt.  Ţi-ai transforma greşit(şi ai trăi incoerent) întreaga existenţă. Sinceritatea este,evident, atît de importantă! De orice tip... Dar mai ales acea  sinceritate intimă, faţă de propria-ţi persoană

PRIETENIA ESTE CEVA FOARTE SACRU

Ne sînt cunoscute cuvintele din cartea lui Ben Sirah care spun că cine a găsit un prieten a găsit o comoară.
Prietenia înseamnă a însoţi viaţa celuilalt de la un fundament tacit.
În general, adevăratele prietenii nu trebuie să fie explicate, au loc, şi apoi este ca şi cum s-ar cultiva.
Pînă acolo încît face să intre în viaţa ta cealaltă persoană ca grijă, ca bun auspiciu, ca o curiozitate salutară de a şti cum este el, familia sa, copii săi. Înainte de al considera prieten pe cineva, lasă ca timpul să-l pună la încercare, pentru a vedea cum reacţionează înaintea ta.
Prietenia este unul dintre darurile cele mai mari pe care o persoană, pe care un tînăr poate să-l aibă şi poate să-l ofere. Este adevărat. Cît de dificil este a trăi fără prieteni! Cînd unul îl iubeşte pe cineva, îi stă alături, se îngrijeşte de el, îl ajută, îi spune ceea ce gîndeşte, da, dar nu-l abandonează. Prietenii se suportă, se însoţesc, se ocrotesc.
E adevărat, este foarte dificil să trăieşti fără prieteni! Însă este dificil şi să se cultive, să se construiască adevăratele prietenii. Sîntem atît de obişnuiţi să urmărim interesul nostru încît nici prietenia nu scapă de căutarea noastră egoistă! Cristos ne învaţa să făurim prietenii care devin miracolele vieţii noastre, balsam pentru inima noastră, vînt puternic pentru velele corabiei noastre care ne poartă spre orizonturile dorite de d-zeu.
Sfîntul Ioan Gură de Aur nu a ezitat să facă un elogiu prieteniei.  ''Chiar de ai dispune de mii de tezaure, totuşi nimic nu ar fi mai de preţ ca un prieten adevărat...
Te bucuri văzîndu-l pe prietenul tău, te înveseleşti şi sufletul tău avînd o mulţumire nespusă se contopeşte cu dînsul şi chiar de ţi-ai aminti numai de el, cugetul tău tresare şi se înaripează. Vorbesc aici de prietenii adevăraţi, despre prietenii de un suflet şi de un cuget, despre prietenii care preferă să şi moară, despre prietenii care iubesc cu căldură...'''
Nu te mulţumi cu relaţii superficiale şi trecătoare!
Caută să oferi cu sinceritate prietenia ta! Este antidotul disperării existenţiale.  Cea mai bună metodă de a găsi un prieten este să fii tu însuţi prieten. Fii indulgent cu prietenul care îţi greşeşte, acceptă-i limitele şi fragilitaţile şi ajutăl să crească.   Nu uita că este uşor să usuci lacrimile unui prieten, însă este mai greu să stai în ''public''şi să îl aplauzi, fără gelozie, în momentul succesului.

CIND INIMA,

                                     











Cind inima odata de cer imi va fi plina,
In ceasu-acela mare si binecuvintat,
Sa vie peste mine o raza de lumina
Si sufletul la tatal sa urce impacat.

De mi-ar sapa o groapa si mi-ar fringe-o cruce,
De m-ar zvirli in flacari ori sub un dimb stingher,
Cenusa rece in urna, ori tarina sub uluce,
Tot una-mi vor fi toate cind voi privi din cer.

Peste cimpii si codri va trece iarasi luna.
Veti asculta izvorul si aripa de vint.
Iar eu, in zari de taina, voi fi intotdeauna
Cu cel ce a pus pe-orbite si stele si pamint.

Uitarea nu mi-i draga, dar nici nu ma inspaiminta.
Ca nu visez cununa in lumea de pacat.
Dar voi privi-n vecie prietenia sfinta
A celor ce din lume spre cer i-am indemnat.

Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,
Ci va lupta dispretul sa stearga tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se asterne
Si va ramine vesnic iubirea iubirea lui Isus.

VOI TRAI,

                                          Unde sa scriu numele meu
                                           Pentru-a strabate secole -ntregi?
                                           Caci viata se duce, fuge mereu
                                           Pe cai nestiute si stimbe poteci...
                                            
                                            Unde sa-mi pun trupul calit
                                             De sete multa si lacrimi?
                                             Unde sa-l pun asa girbovit,
                                             De-o mica virtute si sute de patimi?
                                           
                                             Cui sa ii dau sarmana mea viata,
                                              Pentru a avea cindva un suris?
                                              Caci, iata, s-a dus a mea dimineata
                                               Si vad cum grabeste spre-un vesnic apus.
                                               
                                                In dar am primit-o in dar o voi da,
                                                Celui ce-a fost, este, va fi,
                                                Si astfel, in lume un scop voi avea,
                                                Iar eu pe vecie in veci voi trai.

ESEU,

POEM...LABIRINT,

În zilele noastre, ne-am obişnuit să dorim a obţine totul fără risipă de energie... Articolul de faţă ne invită la o atentă reflexie.''Pietrele preţioase'' apar în urma muncii şi efortului asiduu!
''Cu răbdare, frunza dudului devine borangic''(proverb romînesc).  O vorbă din bătrîni spune că România ar fi  ''Grădina Maicii Domnului''. Şi că la vremea cea din urmă, va fi atîta plîns în biata Grădină, că însăşi Născătoarea de Dumnezeu va coborî pe pămînt şi va plînge... pentru mîntuirea acestui neam. Ce-or fi ştiind bătrînii noştri părinţi şi cine le-a insuflat această cutremurătoare taină, rămîne pentru eternitate un mister. Unde să cercetezi şi cine în labirintul în care ne aflăm te ascultă!?
''Cu răbdare, frunza, de borangic acum, devine hlamidă albă, strălucitoare, cu care se vor îmbrăca copii universului. De 2000 de ani,mîini harnice aduc şi hrănesc cu laptele crud al frunzei de dud, minusculele larve ale viermilor care odată ajunşi la maturitate,drept răsplată a muncii noastre istovitoare, dau necondiţionat, gogoaşa albă ca laptele de junică, înăuntru căreia viaţa a mii de fluturi se jertfeşte pentru ca fecioarele zilelor din urmă să îmbrace haina albă a castităţii.
Să-şi acopere trupul nestricăcios şi sfielnic să facă primii paşi în faţa altarului, unde pline de pudoare să-şi juruiască credinţă şi iubire mirelui  şi lui Dumnezeu...'''
Prima lor ieşire în lume! Femei acum, vor vopsi pînza în coajă de ceapă sau frunză de nuc verde ori uscată,  şi îşi vor ţese veşminte noi, pe potriva demnităţii şi rangului.   Vor ţese apoi veşmintele Maicii Domnului. Maicii noastre Precista. Cu aceste ştergare vor înfăşura icoanele de la iconostas şi vor sfinţi fîntîni şi case, troiţe şi biserici, să urmeze calea străbunilor, întru asemănare în credinţă. Aceste ţesătoare continuă drumul jertfelnic al fluturilor de mătase care,printr-un tainic mesaj, le-a transmis lor ştafeta.
''Cu răbdare frunza de dud devine  borangic!'' Strălucirea noilor veşminte dau altă lumină pe chipul Mariei.  Lumina aceasta, însă, nu vine de la căldura şi moliciunea borangicului ci din însăşi  bucuria lăuntrică a Fecioarei că, iată, Fiul Omului vine să aducă mîntuirea celui obidit, a celui călcat  în propria demnitate de viespile timpului ce înţeapă la toate colţurile-bun sau rău, bogat ori sărac, curat ori murdar-şi cu veninul lor orbesc tot ochiul.   Viespile timpului acesta,pe care nici pămîntul nu le mai adăposteşte şi nici ordiniş sub streaşina caselor nu mai găsesc, sînt alungate de pliscul parcă interminabil al ciocănitoarei, fidelă copacului să-l cureţe de toate gunoaele...  În comuniune intimă, într-o neînţeleasă comuniune cu natura, Maria se bucură, iubeşte, iartă, se roagă şi plînge. Se bucură văzîndu-i pe cei întorşi la dreapta credinţă,iubeşte pe cel sărac şi  flămînd, oferindu-i adăpost însăşi Casa Domnului, iartă pe cel ce pătimeşte nu cu voia lui şi plînge că mai sînt mulţi care se învîrt orbecăind în acest labirint, acei mulţi care nicicînd nu vor ajunge pe drumul cel bun, de nu vor renunţa de bună voie la preţioasele pietricele ale poticnirii urît mirositoare şi vor alege, în schimb, pietrele căinţei şi smereniei, modestiei şi tăcerii, pietrele resemnării şi renunţarea la lumescul bolnav care numai pe moment dau chipului strălucire.
Deşartă strălucire...   Poate de aceea plînge Maica Domnului.  Poate de aceea plîng ochii din icoane, în grădinile Maicii Domnului de la Hadîmbu, sau Nicula, Neamţ sau Putna sau cine ştie ce alte tăcute lacrimi se preling pe lîngă iconostase, rămînînd pentru eternitate o taină...   
Lacrimi  transformate într-o zi în minuni ce oblojesc rănile sufletului celui aflat la grele necazuri cauzate de alţii nu de sine. Cu răbdarea firului de borangic, devenit veşmînt feciorelnic, blînda fecioară, parcă vinovată de boala  celor din jur, se pleacă şi păşeşte cu discreţie printre oameni, nevăzînd-o nimeni. Şi se roagă! Continuu. Se roagă pentru mine-oaia rătăcită, pentru tine-însetatule de avuţii, pentru noi-lacomii acestui pămînt care vor să cuprindă totul. 
Şi-n labirintul acesta, drumul început de unul singur, doar unul singur, continuă. Este un drum sigur, drept, îngust, din urma paşilor trecătorului, rămînînd, din sudoarea şi scurgerea de sînge ale tălpilor, pietre preţioase.

POTOPUL ÎNTRE REALITATE ŞI MIT,

Mai mult decît fantasmagoricele căutări ale relicvelor arcei lui Noe pe muntele Ararat din Turcia, pentru mine potopul se regăseşte în splendilele scene ale mozaicului bazilicii ''San  Marco'' din Veneţia sau în chipurile înspăimântate care încearcă cu disperare să se prindă de copaci sau de stînci, pictate de Michelangelo în Capela Sixtină. Poate fi considerată relatarea biblică a potopului ca fiind reală sau trebuie interpretată ca simbol al judecăţii răului?
Tema potopului ca dezastru cosmic a fascinat dintotdeauna omenirea şi se regăseşte şi în afara lumii biblice, în multe civilizaţii şi culturi. Este prezentă în Egipt în ''Cartea Morţilor,''în mitul grecesc al lui Deucalion şi al Pyrei, se găseşte în Noua Guinee sau Australia.
Relatarea biblică în capitolele  6-9 ale Genezei provine din unele texte străvechi mesopotamieme, din ''Epopeea lui Ghilgameş.'' Probabil, acest mit mesopotamian îşi are originea pe reevocarea unei tragedii naturale, cauzată de cele două fluvii, Tigru şi Eufrat.  Odată devenit mit, acest fenomen natural a suferit amplificări grandioase pe care însăşi Biblia le aminteşte şi care nu trebuie interpretate ''ad  literam''.
Dacă ar fi să considerăm textul biblic, arca ar fi avut o lungime de 156 metri, 26 metri lăţime şi 30 metri înălţime, ceea ce e ceva exorbitant.
Care să fie însă semnificaţia relatării biblice?  Spre deosebire de relatările mitice mesopotamiene care considerau potopul ca pedeapsa zeilor aplicată oamenilor din cauza gălăgiei ce le strica somnul, finalitatea  povestirii biblice capătă aspectul unei judecăţi morale divine asupra păcatului omenesc. Chiar dacă relatarea biblică îmbină două tradiţii diferite ce se contrazic pe alocuri, totuşi,  autorul sacru vrea să ne avertizeze că Dumnezeu nu este indiferent în faţa corupţiei şi a imoralităţii: ''Donmul a văzut că răutatea omului pe pămînt era mare.'' Însă, judecata şi moartea nu au ultimul cuvint; în omul cel drept, Noe, se manifestă iubirea lui Dumnezeu.  Prin alianţa  cu  NOENoe  se ivesc zorii unei noi creaţii, fapt pentru care apele potopului devin imagine a botezului.

VIRTUŢI,

Libertatea interioară:
Oare care sînt temerile noastre? Ne este teamă de foc, de cutremur , de inundaţii, de boală, de accidente,de singurătate, de moarte etc. Dar cel mai mult ne este teamă de ''gura lumii,'' de ceea ce alţii ar putea crede şi spune despre noi. Tocmai de aceea deseori nu reuşim să ne trăim cu libertatea interioară viaţa, nu avem curajul să fim noi înşine. Mereu ne gîndim mai întîi la reacţiile celorlalţi.  Astfel ne justificăm pentru ce facem sau nu facem, răspundem aşteptărilor altora, intru-cît nu vrem ca ei să-şi schimbe părerea despre noi.
În acest caz, ne-am putea întreba: atunci cine dă sens vieţii mele? Dumezeu sau ceea ce spun alţii despre noi? Să ne verificăm.  Ce reacţie avem  cînd sîntem vorbiţi de rău sau sîntem acuzaţi pe nedrept? Dacă ne descurajăm şi ne supărăm este semn că ceilalţi dau sens vieţii noastre şi că mai avem de muncă pentru a fi liberi în interiorul nostru. În schimb,dacă cu adevărat domnul dă sens vieţii noastre şi ne trăim existenţa în credinţă, atunci lucrurile se schimbă radical. Nu vom mai căuta să răspundem aşteptărilor celorlalţi, nu vom mai atrage atenţia asupra noastră, nu vom mai căuta să impresionăm  pe nimeni.
Nu vom mai fi interesaţi de ceea ce ceilalţi cred sau spun despre noi, nu vom mai fi interesaţi să răspundem aşteptărilor celorlalţi. Domnul dă sens vieţii noastre. În el ne găsim bucuria şi împlinirea. Dacă lumea ne va vorbi de bine sau de rău, va conta mai puţin. Vom fi liniştiţi, în pace şi liberi în interior. Domnul ştie de ce am făcut sau nu am făcut ceva.  Asta ne ajunge. Fiecare este liber să interpreteze cum vrea, sau să spună ce gîndeşte despre noi. Pentru a creşte în libertate interioară este nevoie să privim la Domnul, care este liber în interiorul său. 
Nu răspunde aşteptărilor poporului şi nici nu le permite fariseilor şi scribilor să hotărască ce trebuie să facă el. Nu este interesat decît să-i fie plăcut Tatălui, înfăptuind în toate voinţa sa mîntuitoare.  De aceea nu se opreşte nici în faţa aplauzelor mulţimii şi nici nu se justifică în faţa acuzaţiilor fariseilor. 
Senin, liniştit, merge mai departe(cf.Mt 9,32-35).
Aşa şi noi. Să nu ne construim viaţa noastră pe aparenţă, pe teama de a fi vorbiţi de rău de alţii. Ajunge că ştie Domnul adevărul. E motiv suficient pentru a fi mereu în pace.

CIND SE TERMINĂ VARA,

''Romanticul este un om pentru care visul există şi există ca o adîncă, gravă şi fecundă realitate.'
Ce s-ar face romanticul om, unde ar ''dispărea' el şi toate visurile lui  dacă s-ar termina vara cu toate frumuseţile ei, auzul reducîndu-ni-se doar la strigătul şi ţipetele uneori prea stridente ale copiilor, aceşti crini spontani,înfloriţi în chiar mijlocul lui iunie, de bucuria libertăţii; să alerge nestingheriţi, să salute soarele cînd le mîngîie dimineaţa obrajii, să-şi primenească picioarele în roua cu care Dumnezeu a binecuvîntat natura, să uite de teama pentru a doua zi...
Copii, aceste bucurii ale vieţii care ştiu să rîdă, care nu ascund nimic din taina frumuseţii lor interioare,sensibilităţii şi gingăşiei sufletului lor, ei care ne prelungesc viaţa, făcînd să uităm de necazuri...
 Ce s-ar face văzul nostru dacă vara cu frumuseţile  ei, cu care ne imbrăţişează şi ne trimite la visare s-ar termina într-o zi... Nu-i puţin lucru să ştergi din cînd în cînd cu buretele imbibat  cu lacrimi de fericire, praful ce atît de repede se aşterne, acoperindu-ne propriul înveliş exterior şi interior, astăzi, în iureşul evenimentelor şi tornadelor timpului, nemaiputînd zări frumuseţea vacanţelor...
Pentru că vara este o continuă vacanţă!  Vacanţa ce-i prilejuieşte sufletului să mediteze mai mult, dar să şi culeagă poamele din grădină, trufandale, uitînd să le mai treacă de două trei ori prin ''duşuri'' cu apă, pofta fiind prea mare.
Vara, libera vacanţă, de Dumnezeu dată, să rîdem soarelui dar, să nu ne apropiem prea mult de dogoarea focului său căci nepregătiţi din vreme, ne-ar putea căşuna răni deschise sufletului şi trupului...
Vara este timpul secerişului! Din toamnă sămînţa semănată,îi vine vremea să dea ofrandă naturii şi omului. Naturii prin graţia divinului şi omului prin graţia înţelepciunii şi braţelor sale nicicînd odihnite...
Cu amintiri de neuitat,înmagazinate bine în calculatorul rece al minţii, indiferent de crizele de orice fel-răsărite ca ciupercile după ploaie, vara ne trimite să deschidem magazia inţelepciunii adormite, să auzim, să simţim,să înţelegem rostul ţipătului puiului din oul clocit de pasărea-mamă care cu grijă, jertfă şi foame, încet face loc vieţii, lasă drum deschis spre lumină. Căci pînă şi coaja, încinsă fiind de dogoarea de afară şi arderea internă, nu mai vrea să lupte impotriva vieţii.
Vara este viaţă asadar! Vacanţa tuturor timpurilor şi dacă visul frumuseţii ei tainice se pierde, atunci dispare realitatea. Natura însăşi!Sau, furaţi de realitate, nu voim sau nu mai putem visa. Grav...
Încoronarea frunţii laureaţilor cu flori de iasomie, trandafiri, crini de ce nu nevinovatele flori ale cîmpului-margarete sălbatice sau maci, înclină balanţa spre talgerul care trage mai greu: lipsa iubirii de aproapele! Uităm, văzînd pe frunţile altora coroana că adevărata înţelepciune este iubirea. Şi aducerea de ofrande lui dumnezeu, cel ce binecuvintează natura, cel de a înfrumuseţat-o  atît de frumos...!
Să te pleci, să îndrepţi tulpina unei flori mult prea plecate, trufaşele rafale ale vîntului creându-i  atîta suferinţă, este bucuria impăcării omului cu Dumnezeu, creându-se astfel iarăşi sau o altă alianţă a armoniei dintre cer şi pămînt...În graba cu care ne facem treburile zilnice necesare doar trupului, nu mai vedem suferinţa florii, nu-i mai auzim scîncetul tăcutei dureri şi nu mai eliberăm din energia noastră şi celuilalt, să se ridice... Este grăbita renunţare la vacanţa interminabilă a sufletului care, liber, ştie, face concordanţă între bine şi rău, frumos şi urît,, uşor şi greu, dulce şi amar. 
Legăm prietenii rapide, liantul  fiind un fel de ''gelfix'' al dulceţei de căpşuni sau cireşe ori vişine sau zarzăre timpurii şi vai, nu mai ştim să coacem în cuptorul sufletului acele plăcinte ''poale în brîu'' cu brînză de vaci sau cu urdă, după care să le întindem semenilor noştri întru pomenirea străbunilor...
Nu mai vedem realitatea asadar, nu mai respectăm tradiţiile cu atîta trudă şi dragoste transmise de bunicii bunicilor noştri, nu mai simţim decît ură şi clocot de mînie şi sete: setea neostoită de cîştig...  Până şi nunţile nu-şi mai au farmecul lor; privind şi văzînd lucrurile la rece interesul fierbinde al acestor ceremonii de-o zi duc, aduc moartea, grava moarte a sufletului.  De timpuriu..
Aceasta este vara care se termină repede, prea repede, care nu va mai reveni,este grindina gindurilor noastre ce ucide parcă şi ultima brumă de speranţă...
Să iubim, aşadar, vara, ca să nu se mai termine niciodată!
Acesta este scopul suprem  al vieţii!

PENTRU A NE SIMŢI FERICIŢI,

Trebuie să fim dinamici.Dinamici, nicidecum nerăbdători. În viaţă nu este nimic imediat la îndemînă. 
Fericirea va fi înţeleasă atunci cînd ne vom da seama că viaţa este făcută din continui morţi şi nesfîrşite naşteri. Nimic nu stă pe loc. A trăi în profunzime lucrurile înseamnă să te naşti şi să mori în ele.
De multe ori, a dori fericirea altcuiva înseamnă a-l lăsa să se detaşeze de noi.
A fi fericit înseamnă şi a şti să mori.
Fericirea nu este identică niciodată cu superficialitatea.Dacă poţi să te bucuri de o floare, de un zîmbet, de joaca unui copil, eşti mai bogat şi  mai fericit decît un milionar, care are tot ce poate visa şi rămîne totuşi  nemulţumit, care nu se mai bucură de nimic pentru că este dus, asemenea unui cal de paradă, în funia propriei bogăţii. Nu averea te face bogat, ci fericirea. 
Mihai Eminescu spunea:
Atingerea absolutului este fericirea supremă, iubirea împlinită este doar o treaptă spre fericire.
În concluzie răspîndeşte iubire în orice faci  şi oriunde te duci. Să nu laşi pe nimeni să te întîlnească fără a pleca fericit. 
În tine este fericirea. Din toate energiile lumii, numai una te poate face fericit: energia inimii.
Se va spune: aşa un visător!Pentru că tu încă mai crezi în oameni. Fericirea omului nu este un produs al  ştiinţei şi tehnicii. Fericirea omului înseamnă să iubească şi să fie iubit. Fericirea omului depinde de foarte multe lucruri frumoase care sînt pe gratis.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

PENTRU A FI FERICIŢI

FERICIREA este descoperirea de a exista, este un moment magic în care ne bucurăm de faptul că sîntem pe această lume şi de tot ceea ce ne înconjoară.
Fericirea îseamnă cunoaştere.
Fericirea înseamnă adevăr.
Fericirea înseamnă respect faţă de noi înşine, înseamnă demnitate.
Fericirea înseamnă maturitate.
Fericirea înseamnă puterea de a suferi, nu masochism.
Fericirea este puterea de a lua hotărîri, nu sadism.
Fericirea înseamnă a şti să spui ''nu''.
Fericirea înseamnă să ştii să alegi.
Fericirea este curajul propriilor idei, al propriilor acţiuni.
Fericirea este contemplare.
Fericirea nu înseamnă a poseda.
Fericirea nu este dependenţă.
Fericirea nu este teama de singurătate.
 Fericirea  nu înseamnă conformism.
Fericirea nu este doar dorinţă fizică.
Fericirea nu este un drept.
FERICIREA este cunoaşterea de sine şi capacitatea de a te înţelege pe tine însuţi. Cunoaştera şi înţelegerea de sine care includ şi aduc echilibru, seninătate şi armonie,conduc spre adevărata esenţă a umanităţii, unde banul, sexul, succesul,puterea se dovedesc inutile şi fără nici o  semnificaţie pentru persoană.
Cu ajutorul cunoaşterii de sine, cu dorinţa de a înţelege condiţia umană, de a da un sens existenţei şi lucrurilor, se depăşeşte sentimentul singurătăţii interioare care este unul din primele izvoare ale nefericirii.Nu căuta cuvintele, lucrurile mari, miturile, marile sentimente. Sînt iluzii şi nu mor niciodată. În schimb, fii aproape de lucrurile care mor chiar în fiecare zi. Aici este secretul fericirii.
FERICIREA însemnă a stabili o relaţie cu ceea ce nu are sfîrşit. Ne simţim fericiţi şi vii atunci cind înfruntăm misterul existenţei noastre, chiar dacă ştim că nu-l vom epuiza niciodată, restrîngîndu-l la un răspuns definitiv.
Fii convins că a fi fericit este o atitudine mintală şi nu depinde numai decît de realitatea înconjurătoare.
De aceea, infruntă cu curaj viaţa şi nu permite dificultăţilor să tulbure seninătatea ta profundă.
Trăieşte prezentul.
Nu trăi în trecut şi nu tremura în faţa viitorului.
Fii mîndru că exişti.
Să nu-ţi fie frică niciodată să trăieşti.
Nu există un moment  potrivit pentru a trăi. Întotdeauna este momentul potrivit. Trecutul nu trebuie pus niciodată înainte, ci alături de noi.Înaintea noastră ne-ar înspăimînta; alături, în schimb, ne poate fi de folos pentru a nu face aceiaşi greşeală de două ori.
FERICIREA este un har, nu un drept. Ea îţi îngăduie să citeşti lumea,lucrurile, oamenii, cu ochii lui dumnezeu.
Doar aşa se poate trece dincolo... Dincolo de suferinţă, dincolo de monotonia de zi cu zi... Dincolo de plictiseală, dincolo de tragedie, dincolo de toate, dincolo de noi înşine. Doar atunci totul va dobîndi un sens. Pentru că fericirea este dintotdeauna în noi, chiar de la început.
Fericirea este eternitate.
Fericirea nu este o anumită perioadă a vieţii.
Fericirea este o stare sufletească.
Fericirea nu are vîrstă.
Aminteşte-ţi că valorezi mai mult decît munca pe care o prestezi. Simte-te o creatură dumnezeiască, pentru că eşti întradevăr asa,indiferent dacă tu o crezi sau nu.
FERICIREA însemnă să-ţi foloseşti energia pentru a duce la desăvîrşire dimensiunea divină care este în fiecare din noi. Fiecare este unic şi irepetabil.Cînd primeşti complimente, sau cînd ţi se arată afecţiune,, prietenie sau simpatie, să nu te simţi jenat ori sceptic. Nu te gîndi că nu le meriţi, ci răspunde cu simplitate, acceptînd complimentul,simţindu-te o persoană cu drepturi depline!
''Îngrijeşte-ţi trupul, orice aspect ar avea.Ai grijă de alimentaţie, nu fuma, iar cu băuturile alcoolice fii cumpătat. Cînd mănînci, alege ceea ce îţi place, fără a te lăsa condiţionat de gusturile altora.
Fii respectuos faţă de trupul tău. Hrăneşte-l. Păstrează-l mereu în formă! Este sacru doar prin simplul fapt că există.
Să nu depinzi de alţii, de părerile  şi orientările lor. Ascultă-i pe toţi, confruntă-te cu ei, dar să ai întotdeauna ideea ta personală
FERICIREA înseamnă a căuta ceva înlăuntrul tău, înainte de a căuta în afară. Ne simţim fericiţi cînd ne acceptăm întreaga noastră condiţie de fiinţe umane, cînd întelegem  structura vieţii,cînd ne cunoaştem pe noi înşine. Ne aflăm pe pămînt tocmai ca să înţelegem, ca să dăm sens, ca să pătrundem în semnificaţia pe care o are viaţa.
FERICIREA însemnă să găseşti putere şi forţă înlăuntrul tău. Obişnuieşte-te să înlocuieşti gîndurile negative cu gînduri pozitive. Aminteşte-ţi că tu însuţi eşti propriul tău plăsmuitor, şi nimeni altul. Nu trişa niciodată faţă de tine însuţi. Acceptă-te! Analizează la sfîrşitul zilei cele întîmplate, mai ales modul în care ai reactionat, şi viaţa ta va dobîndi mai mult sens. Disciplineaza-ţi viaţa emoţională! Nu te teme de tine însuşi!Aminteşte-ţi că eşti o creatură dumnezeiască!
Nu căuta ceea ce desparte ci ceea ce uneşte
Trăieşte fiecare clipă cu intensitate, cu concentrare, cu autenticitate.
Nu pretinde stima altora dacă tu eşti primul care nu te stimezi.
FERICIREA inseamnă a avea scopuri.Înseamnă a nu înceta niciodată să proiectezi, să visezi, să realizezi şi să o iei  de la capăt cînd scopul a fost împlinit Scopul ne dă puterea de a înfrunta problemele şi de a le depăşi. Căci problemele trebuie trăite nu evitate. O problemă trăită deja nu mai este o problemă Nu lăsa să  treacă viaţa pe lîngă tine fără a o lua în mîini. Ia hotărîri!Învaţă să-i observi pe alţii fără nici un complex de inferioritate şi vei vedea că toţi sîntem la fel. Aminteşte-ţi că nu există nimic prestabilit Noi sîntem rezultatul alegerilor făcute în precedenţă.  Acceptă-ţi propria timiditate ca să o poţi schimba.
FERICIREA nu înseamnă să faci mereu ceea ce vrei, ci să vrei mereu ceea ce faci. Dorinţa şi voinţa nu trebuie niciodată separate. Doar dorinţa singură produce atotputernicie, nu acţiune; doar voinţa produce inhibare, represiune. În ambele cazuri, vei întîlni moartea, nefericirea.
Fericirea se realizează cînd dorinţa şi voinţa sînt împreună. Pentru a uni dorinţa cu voinţa atingînd astfel fericirea, este nevoie de perseverenţă, constanţă.Fără ele, dorinţa s-ar stinge.Numai cu ajutorul perseverenţei şi al statorniciei se obţine fericirea adevărată. Să nu ai încredere în fericirea obţinută într-un timp scurt. Este falsă.Învaţă că un minut este compus din şaizeci de  secunde.  Trăieşte intens orice clipă a vieţii tale,dînd spaţiu la ceea ce simţi în interior.
FERICIREA înseamnă să vrei şi binele celuilalt. Aceasta nu înseamnă să te sacrifici pentru aproapele tău pînă la a te anula, ci să-i dai posibilitatea de a-şi vrea binele. Pentru a ajuta o persoană însetată de fericire nu trebuie să-i dai fericirea, ci instrumentele necesare pentru a-şi găsi singură fericirea.
Dumnezeu a făcut oamenii liberi. Liberi să-şi caute fericirea interioară, dar liberi şi să se imbolnăvească, să moară.Nu trebuie să impunem celuilalt fericirea.I-am limita libertatea.Nu este adevărat că toţi caută fericirea.Sînt mulţi  care caută boala, moartea...
Datoria noastră este aceia de a da mărturie despre alegerea pe care am făcut-o noi.
Dacă alegerea noastră de a trăi este autentică şi dorinţa noastră de fericire este genuină, spontană, puternică, atunci nimeni şi nimic nu ne va putea îndepărta de obiectivul nostru.
FERICIREA înseamnă a iubi şi a fi iubiţi Iubirea este un sentiment pozitiv. Iubirea însă, nu este exaltare. Exaltare este excesul iubirii.  A iubi înseamnă a dărui, a trăi asemenea lui Isus care a pus la dispoziţia oamenilor însăşi viaţa sa, a impărtăşit bucuria, a dat pace şi iertare.Cine nu dă, nu iubeşte şi nu este iubit.
Dar nu poţi da, fără ca mai întîi să fii. Iubirea este rezultatul unui lung şi continu exerciţiu interior.
Se spune:iubeşte pe alţii ca pe tine însuţi. Aceasta înseamnă că înainte de a iubi pe alţii trebuie să fii capabil de a avea grijă de tine însuţi în sensul că trebuie să cauţi adevărul şi conştienţa.
FERICIREA--- în iubire este capacitatea de a reuşi să exprimi forţa cu blîndeţe. Fericirea în iubire înseamnă a crea condiţiile necesare pentru ca ceilalţi să-şi poată rezolva ei înşişi problemele, nu să le rezolvăm noi. Înseamnă deci respect faţă de ceilalţi, faţă  de personalitatea şi orientările lor. Trebuie să lăsăm deoparte dorinţa de a voi să schimbăm o persoană cu forţa. Este un semn de iubire mult mai mare acela de a-i oferi instrumentele necesare pentru a se schimba. Dar pentru a schimba persoanele sau pentru a le iubi nu sînt suficiente cuvintele frumoase. Nu-i de ajuns să spui ''te iubesc''. SÎNT NECESARE FAPTELE.
Învaţă să nu te temi de schimbare.  Dacă ar trebui să credem că nu ne putem schimba, atunci viaţa ar pierde din semnificaţie.
FERICIREA  este curajul alegerii. Alegerea aparţine celor liberi; opunerea aparţine sclavilor.Cine se opune nu alege. Perfecţiunea absolută nu există. Imperfecţiunea ne motivează să creştem. Teama de a greşi ne determină să greşim şi mai mult, pentru că ne face să pierdem din vedere scopul. Trebuie să acceptăm faptul că greşim pentru a învăţa să nu mai greşim.Învaţa să nu vrei să ai dreptate cu orice preţ.
Încearcă să fii dispus să-ţi schimbi părerile şi să admiţi că ai făcut o greşeală.
FERICIREA înseamnă să nu laşi loc fricii.  Frica se formează între gind şi acţiune. Gîndul trebuie să fie concretizat în acţiune. Acţiunea trebuie să fie mereu încadrată într-un proiect; niciodată nu trebuie să fie o reacţie la ceva. Pentru a trece de la gînd la acţiune, pentru a concretiza, a pune în practică ceea ce gîndim, este nevoie de curaj. Curajul alimentează actiunea, în timp ce frica alimentează mintea.Frica nu există.
Este un concept, o abstracţie, o formă a gîndirii.  Acţiunea este o verificare a gîndirii.   Fără acţiune, gîndul este nimic; devine nevroză.  Odată cineva a spus:
Frica bătu la uşă.
Curajul ieşi să deschidă şi nu găsi pe nimeni.
Fericirea este un bine care se află foarte aproape de noi: este suficient să ne oprim şi să o culegem.

GÎNDEŞTE-TE LA EI,

Sa trăieşti simplu şi modest, să fii bun, să nu vrei să ai totul, să nu fii invidios, să nu te vaiţi, să nu te plîngi, să înduri,să imbărbătezi, să vizitezi un bolnav, să fii disponibil cănd cineva are nevoie de tine, să osteneşti pentru el, să aţipeşti în fotoliu, să mănînci şi să bei laolaltă...Şi nu pentru că nu ai cum să te eschivezi, ci pentru că ai chef de iubire, pentru că esti om, eşti semen, pentru că trăieşti.
Ştii ce primejdie te ameninţă azi? Trăieşti intr-un timp al raportului cost-befeficiu. Oamenii întreabă: cît costă? Cît de mari sînt beneficiile? Ce aduce  cu sine? Ce cîştig eu? Se calculează productivitatea şi rentabilitatea. Încontinu se fac calcule. Încontinu ai ceva de facut. Eşti suprasolicitat. Socoteşti. Nu ai timp. Socoteşti. Trebuie să iasă bani. Trebuie să cîştigi.
Şi uiţi că frumuseţea vieţii se află în clipe în care nu se fac socoteli, cînd eşti pur şi simplu om, cînd trăieşti simplu, firesc, mulţumit. Oamenii trăiesc din ce în ce mai mult, dar nu întotdeauna mai fericiţi.Mai întîi muncesc pentru a trăi, şi în cele din urmă muncesc şi uită să trăiască. Ei nu au priceput nimic. Cred în continuare că fericirea omului constă în: a avea mult, a mînca bine, a trăi mult.  Cum se poate ca, într-o lume cu atîta ştiinţă, să fii atît de prost!Împotriveşte-te! Nu eşti o maşină construită pentru un scop anume.Eşti mai mult  decît funcţia ta, decît postul tău, decît profesia ta, decît munca ta. Eşti în primul rînd''om'' ca să trăieşti, ca să rîzi, ca să iubeşti, ca să fii un ''om bun''. Şi acesta este singurul lucru cu adevărat important pe lumea aceasta.
Gindeşte-te la ei. Convieţuirea ne este rece, dură. Limbajul nostru este plin de ameninţare şi violenţă. Să protestezi. Să comanzi. Să tiranizezi. Violenţă--pentru ce? Pentru o convieţuire umană? Noi o facem inumană, dacă pierdem tot respectul şi delicateţea din comportamentul nostru. Încă mai credem în putere. Vrem să avem dreptate şi încercăm pe toate căile posibile să fim cei mai tari. Organele noastre de simţ sînt uscate, pietrificate, atrofiate.  Lumea are nevoie de căldură. Duce lipsă de blîndeţe, de bunătate. Devii sensibil cînd ştii cît de fragile sînt toate şi cît de singuri sint oamenii.
Gîndeşte-te la oamenii, care prin boală şi neputinţă, prin nenorocire şi sărăcie părăsesc încet viaţa. Ei însetează după o faţă veselă şi aşteaptă un cuvînt de compătimire, le este dor de oameni şi prietenie. Gîndeşte-te la cei bolnavi, la bătrîni care simpt atît de rar o mînă caldă, ingropaţi în singurătatea lor. Îmbracă haina simţitoare şi delicată a bunătăţii faţă de toţi oamenii şi nu lăsa pe vreunul să stea în frig. Iar am văzut-pentru a cîta oară?-un bărbat suferind îngrozitor în urma pierderii soţiei sale. Înăcrit şi neîmpăcat.M-am gîndit la acela, care mai demult a stat în faţa mea, împietrit ca o bucată de granit, cu chipul îngheţat şi privirea ameninţătoare. Cuvintele pe care le rostea din cînd în cînd sunau mai mult a blestem.''Nu este adevărat, nu se poate.Soţia mea--moartă. În accident. Nu pot fără ea. Termin cu viaţa. Umblu de colo colo, nu mai muncesc, iau un pumn de somnifere. Nu ajută la nimic.'' Prudent, îi spun:''Încearcă să accepţi.'' ''Nu pot. Nu vreau--a izbucnit el. Termin cu viaţa''. Uneori viaţa poate să fie îngrozitoare cu oamenii.
ARTHUR  MILLER scrie intr-una din piesele sale: Am visat că viaţa era un copil de-al meu. Dar era mongoloid, asa că am fugit. Dar el se urca iar şi iar în poala mea. Mă trăgea de haine.  Da, cred că, de fapt,  trebuie să-ţi iei viaţa în braţe, asa cum este ea, să o accepţi, oricît ar fi de grea şi de dură. Nu-ţi face iluzii. Fericirea, autentică şi profundă, vine şi pleacă şi, de cele mai multe ori, nu durează mult.  În restul timpului: gîndeşte-te la ea şi aşteapt-o.
Împacăte cu viaţa. Ia-o asa cum este. Astăzi. Acum. Ca să nu ratezi puţina fericire care te aşteaptă

NU UITA BUCURIA,

De  Ce?

De ce atîta durere? De ce paralizia? De ce cancerul? De ce mutilarea? De ce accidentul? De ce să nu mai poţi merge niciodată? De ce să pieri în primăvara vieţii? DE ce...? De ce...? De ce...?
Cui îi adresez întrebarea? Stiinţei? Ea cunoaste atîtea şi va explica pînă la cel mai mic detaliu cauzele suferinţei şi morţii noastre. Dar ce să fac cu un asemenea răspuns?
Cînd mă gîndesc la cei morţi, la suferinţele celor nevinovaţi, mă izbesc de enigme, de mistere. Atunci pot să-mi propun să uit sau să nu mă mai gîndesc sau să mă prefac că nu mă mai gîndesc. Dar atîta timp cît am mintea întreagă şi o inimă, aceasta mă va urmări. Apoi, cînd vine ceasul în care eu insumi trebuie să intru în noaptea suferinţei şi a morţii, nu îmi rămîne nimic altceva decît să accept.
Aş dori ca în acel ceas să pot să mă rog, să îi strig lui Dumnezeu:
''De ce ai stins soarele pe care tu insuţi l-ai aprins?''
Şi sînt sigur că atunci voi afla, cu inima, lucruri pe care, cu mintea, nu le pot explica.
Dumnezeu este iubire, el ţine la mine,el mă ţine strîns. Trebuie să mor ca să trăiesc pe veci intr-o iubire nepieritoare. Nu am voie să elimin din gîndirea mea gîndul la moarte. Ar fi politica struţului. În final, totul duce la întrebarea:
Este moartea sfirşitul sau nu?
Dacă moartea este sfîrşitul, atunci moartea mea este o execuţie nimicitoare. Dacă moartea nu este sfirşitul,atunci ea capătă o dimensiune nouă, incomensurabilă. Faţă în faţă cu moartea, acest moment critic al vieţii, prin care trebuie să trecem absolut singuri, ma aflu înaintea întrebării: totul sau nimic, sens sau non-sens al vieţii, Dumnezeu sau gol infinit?  Misterul vieţii şi al morţii este în legătură cu misterul lui Dumnezeu.
Atîta timp cît eul meu propriu inconfundabil nu găseşte o explicaţie satisfăcătoare în fizică, în chimie sau biologie, nu găsesc nici pentru Dumnezeu o soluţie conform cu ştiinţele naturii. Ţin în mîinile mele un singur lucru, şi aceasta este speranţa. Pînă la ultima suflare, speranţa îmi dă bucuria vieţii.
ARTA  DE A  TRĂI,
Iubesc oamenii care trăiesc în jurul meu. Iubesc bucuria şi, astfel, culeg stelele iar ziua îmi este plina de fericire.Nu trebuie să posed ceva ca să mă bucur de toate. Există atîtea de care să mă bucur cînd mă uit la lucruri mărunte şi la oamenii mici şi simpli. Există atîtea surprize şi atîtea minuni pe care le descopăr cu ochii deschişi şi cu ochii închişi.
Arta de a trăi înseamnă să vezi că: în toate lucrurile există o amintire a paradisului pierdut.Ştiu că nu este uşor să ajung în cer. Dar, mai ştiu sigur,că-mi este imposibil dacă nu vine cerul la mine. Cerul trebuie să înceapă pe pămînt pretutindeni unde oamenii sînt prieteni şi unde bunătatea este dată cu bucurie mai departe din mînă în mînă.
Dar pe fiecare cer sînt nori. Nu am mereu dispoziţie. Prieteniile se destramă ,i se usucă precum prunele. Nu este o problemă, nu trebuie să mă întristez.Prietenii ca prunele uscate! Torn apă peste ele ,i se umflă iar. Viaţa este o aventură emoţionantă cu Dumnezeu şi cu oamenii într-o lume de lumină ,i întuneric. Nu vreau să fiu nici erou  nici martir, ci numai micul spiriduş, care culege florile uitate şi rîde de cei mari ai lumii care tronează în jilţurile lor, cu bogăţie şi putere.
Iubesc oamenii care trăiesc în jurul meu. Iubesc bucuria şi, astfel, bucuria vine la min e. Iubesc prietenia şi astfel culeg stelele iar ziua îmi este plină de fericire.
Este minunat să fii simplu om, să trăieşti în simplitate. Să priveşti în sus, să vezi soarele, să priveşti florile, iar noaptea stelele. Să priveşti copiii, să rîzi, să te joci, să te bucuri, să visezi, să dai frîu liber fanteziei, să fii mulţumit: Viaţa devine o sărbătoare.

SA TE PREOCUPI,

Nu trebuie sa cred ca sunt in regula cu *iubirea* daca gindesc deja * cu prietenie* despre oamenii din jurul meu:o adiere de bunavointa searbada si o iluzie de prietenie.
Ma port frumos, nu sint prea apropiat de nimeni, nu fac nimanui rau, las pe fiecare sa traiasca. Aceasta este de ajuns. Sint un bun cetatean, la mine totul este bine pus la punct si asigurat sub clopotul de sticla al sferei mele private. Astfel imi platesc contributia  la indiferenta generala care sugruma viata noastra in comun.
Daca vreau sa iubesc cu adevarat trebuie sa ma preocup: sa fiu atent, sa ma transpun in situatia  altuia, sa fiu inventiv.
Sa ma preocup, mai intii, de oamenii din imediata apropiere,care sint incredintati grijii mele: cei cu care locuiesc sub acelasi acoperis, cu care colaborez in ficare zi, cu care sint impreuna pe drum, cu care  rid si ma joc.
Interesul fata de un om ma smulge din ingustimea mea.  Este grozav de important sa nu inebunesc in vesnica rotire in jurul propriei mele persoane. Nu am voie sa dau la o parte aceasta grija nici macar atunci  cind, prin ea, linistea mea, comoditatea mea tihnita este deranjanta.

Poate ca este chiar bine sa fiu deranjat, ca sprijinul pe care il dau altora uneori doare si imi vine greu si ca port si eu povara unor griji care nu pot fi discutate cu nimeni.
A te preocupa tu insuti de cineva este rodul iubirii adevarate. Poate sa doara, dar in final, aduce cu sine cel mai bun dar. Aduce viata, aduce culoare  in existenta mea si, in clipe rare,un sentiment incomensurabil de adinca recunostinta, ca o pregustare a paradisului nebanuit.
OSPITALITATE-Sa indragesti oamenii. Sa-i iubesti pe toti oamenii. Inseamna, mai intii, sa fii ospitalier cu toti cei pe care ii intilnesti pe drumul tau. Sa-ti deschizi inima, casa, tot ce ai pentru ca celalalt sa nu fie umilit de ospitalitatea ta, ci sa o accepte ca pe ceva firesc.
Nimic nu trebuie obtinut prin constringere,totul trebuie sa se petreaca spontan. Ospitalitatea nu se invata, nu o dobindesti din carti. Este o atitudine de sinceritate si comunicativitate venita din interior. Tine de misterul existentei umane. Mie mi se pare ca noi, din tarile bogate, ne-am cam pierdut simtul ospitalitatii. Pentru a gasi ospitalitatea autentica trebuie sa mergem la saraci. De exemplu, saracul din Africa de Nord te va invita in coliba lui saracacioasa, din lut, tabla si carton,si iti va spune intruna:casa mea este casa ta. Va trebui sa bei ceai sa maninci. Iar daca va veni seara, nu te va lasa sa pleci. Trebuie sa dormi. Va intinde pentru tine cea mai buna rogojina si,D-zeu stie, unde va dormi el. Iar cind acest sarac vine in Europa, gaseste in orasele noastre inscriptia: *Strainii nu sint doriti*. 
NU ESTE O CATASTROFA,
Vei ajunge foarte batrin, daca pe calendarul tau nu este inscris un accident mortal, un infarct sau o boala grea.  Dar la ce-ti foloseste daca odata cu batrinetea vin si toate plagile: dureri de spate si reumatism in membre, scleroza, anchilozare si intepenire, memoria slabita, vedere slaba, auzul slabit.
Singur, izolat, retras.
Masinile care nu mai produc ajung la fier vechi. Oamenii care nu mai fac fata in procesul de productie cum sa ramina*oameni* si sa fie fericiti? Aceasta depinde de mediul inconjurator: de familie , de prieteni, de cunostinte, de asigurarile sociale, de pensie. In mare parte, depinde si de tine insuti. Trebuie sa inveti sa imbatrinesti. A imbatrini nu este o catastrofa. Zilele batrinetii tale nu trebuie sa fie zile de nenorocire.
Invata sa imbatrinesti cu o inima tinara. Aceasta este o arta.
Trezirea, inficare dimineata--o noua zi:trebuie sa fim recunoscatori pentru ea. Sau ti-e frica de viata? Iti vine prea greu?Te culci in fiecare seara cu un oftat:* slava domnului, a mai trecut o zi*. Poate ca totul ti se pare fara sens. Poate ca ai  prea multa bunastare si, din cauza ei, ti sa ingustat spiritul. Poate ca cele patru roti ale  masinii tale au devenit  cele mai importante membre ale tale.Poate ca vrei tot timpul distractie. Aceasta nu te va multumi niciodata. Nu mai esti om daca, sub presiunea opiniilor, te lasi transformat intr-o fiinta care produce, profita si consuma. Pentru tine nu mai infloresc flori, pentru tine copii nu se mai joaca, oamenii nu mai rid. Esti mort, pentru ca lasi iubirea sa moara in inima ta. Cauti fericirea acolo unde nu poate fi gasita niciodata: in lucruri fara sens si fara viata, in obiecte, in ceea ce te zapaceste, dar nu te hraneste.
Trezeste-te! Ridica-te!  Fii om!Dimineata rasare soarele, iar tu nu observi nimic.
Asa este si iubirea. Pentru multi, soarele este ceva foarte obisnuit. Iar el face minuni zi de zi. Face lumina si foc--pentru mine. Lupta sa strapunga norii--ca sa ma vada pe mine, ca sa imi doreasca o zi buna. Noaptea, este la celalalt pol al pamintului ca sa daruiasca si oamenilor de acolo lumina lui.
Daca iau soarele, se face intuneric si frig. Asa este iubirea. Daca iubirea rasare in viata mea, vine lumina, se face cald. Daca am iubire, pot sa imi lipseasca multe. Daca iubirea apune in viata mea, cresc umbrele negre.Se intinde  intunericul si frigul. Iubirea este ca soarele. Celui care il are, ii  pot lipsi multe.  Cui ii lipseste iubirea, ii lipseste totul

SA PARCHEZI LA SOARE,

Nu vei exista veşnic în lumea aceasta. Între veşnicia dinaintea naşterii tale şi veşnicia de după moartea ta,ai timpul tău precis pentru a parca pe mica noastră planetă. Ai ceasul tău de parcare. Nu poţi da arătătorul înapoi. Timpul tău de parcare este implacabil limitat. Nu există nici o autoritate care ar putea să facă ceva pentru tine. Viaţa ta  este ca numele tău pe care îl scrii pe nisipul de pe plajă. Un vînt uşor--şi totul se şterge. Ce mă fac?
Un lucru este sigur: nu trebuie să fii trist, ba mai mult,trebuie să încerci să parchezi la soare şi nu în viesparul grijilor care te urmăresc şi te distrug.
Să faci ziua frumoasă. Să te entuziasmezi de iubire,de lumină, de oamenii buni, şi de lucrurile bune. Să fii prietenos şi cordial cu bătrînul care ştie că timpul lui de parcare a expirat,cu bolnavul,cu cel dezamăgit, cu cel înşelat şi cu nefericitii cei multi, care nu au mai găsit un loc de parcare la soare.
Lor şi tuturor oamenilor din jurul tău să le faci ziua frumoasă. De fapt,nu trebuie să faci mai mult pentru a fi tu insuţi fericit.
Sa parchezi la soare şi să laşi ceasul de parcare să mearca.

IUBIRE SI PRIETENIE,

Sa iubesti prietenia, aceasta iubire conduce la lumina, la pace, la bucurie profunda.Aceasta iubire nu strica nimic.Nu vrea sa aiba nimic pentru sine. Ea vrea sa il lase pe celalalt liber. Chiar daca isi gaseste exprimare in apropiere trupeasca, ramine curata. Cine vrea sa posede pe celalalt ca pe un obiect, pentru el singur,pentru propria satisfactie il distruge pe cel pe care pretinde ca il iubeste. Distruge prietenia.
Nu vom fi niciodata in stare de o prietenie cu totul pura, dar intotdeauna trebuie sa fim in drum spre ea.
Cred in om, si ramin eu, asa cum cred in natura si ramin la ea  cind vad cum in desert infloreste o mica floare.
Cauti comoditate, cauti deconectare intr-o atmosfera placuta. Incepi sa cumperi si iar sa cumperi, pentru ca poate ai mai mult in portofel decit in cap si inima. Si cumperi mobila veche, perdele scumpe si covoare frumoase. Cauti confort:canapea cu fotolii, televizor sufragerie. O apasare pe buton si ai tot ce iti doresti.Ai si barul propriu, iar in toata casa rasuna muzica.(sarman copil al bunastarii)!
De ce nu pari fericit? De ce rizi atit de putin si esti asa de nervos? De ce, in final toate articolele de lux te lasa atit de nemultumit si de gol?
Pentru ca ele sint lucruri moarte.Lucruri pe care le poti folosi, dar pe care nu le vei putea schimba niciodata pe un gram de iubire. Si ceea ce iti trebuie este iubire. Dar iubirea nu o poti cumpara niciodata. Iubirea pentru care platesti nu mai este iubire. Cum se face ca unii oameni privesc acru la soare, iar altii pot sa fluiere prin ploaie? Cum se face ca unii oameni, de indata ce deschid ochii, vad numai greseli si pe toate pe dos?  Se intimpla asa pentru ca gindesc pe dos la sensul vietii si al lucrurilor.
Ei au nevoie de d-zeu, nu de o fiinta fantomatica, fara chip,undeva departe, ci de un prieten personal, de Tatal,aici aproape.  In relatia cu d-zeu, oamenii capata alti ochi pentru lucruri si o inima noua in fiecare dimineata.