Ce s-ar face romanticul om, unde ar ''dispărea' el şi toate visurile lui dacă s-ar termina vara cu toate frumuseţile ei, auzul reducîndu-ni-se doar la strigătul şi ţipetele uneori prea stridente ale copiilor, aceşti crini spontani,înfloriţi în chiar mijlocul lui iunie, de bucuria libertăţii; să alerge nestingheriţi, să salute soarele cînd le mîngîie dimineaţa obrajii, să-şi primenească picioarele în roua cu care Dumnezeu a binecuvîntat natura, să uite de teama pentru a doua zi...
Copii, aceste bucurii ale vieţii care ştiu să rîdă, care nu ascund nimic din taina frumuseţii lor interioare,sensibilităţii şi gingăşiei sufletului lor, ei care ne prelungesc viaţa, făcînd să uităm de necazuri...
Ce s-ar face văzul nostru dacă vara cu frumuseţile ei, cu care ne imbrăţişează şi ne trimite la visare s-ar termina într-o zi... Nu-i puţin lucru să ştergi din cînd în cînd cu buretele imbibat cu lacrimi de fericire, praful ce atît de repede se aşterne, acoperindu-ne propriul înveliş exterior şi interior, astăzi, în iureşul evenimentelor şi tornadelor timpului, nemaiputînd zări frumuseţea vacanţelor...
Pentru că vara este o continuă vacanţă! Vacanţa ce-i prilejuieşte sufletului să mediteze mai mult, dar să şi culeagă poamele din grădină, trufandale, uitînd să le mai treacă de două trei ori prin ''duşuri'' cu apă, pofta fiind prea mare.
Vara, libera vacanţă, de Dumnezeu dată, să rîdem soarelui dar, să nu ne apropiem prea mult de dogoarea focului său căci nepregătiţi din vreme, ne-ar putea căşuna răni deschise sufletului şi trupului...
Vara este timpul secerişului! Din toamnă sămînţa semănată,îi vine vremea să dea ofrandă naturii şi omului. Naturii prin graţia divinului şi omului prin graţia înţelepciunii şi braţelor sale nicicînd odihnite...
Cu amintiri de neuitat,înmagazinate bine în calculatorul rece al minţii, indiferent de crizele de orice fel-răsărite ca ciupercile după ploaie, vara ne trimite să deschidem magazia inţelepciunii adormite, să auzim, să simţim,să înţelegem rostul ţipătului puiului din oul clocit de pasărea-mamă care cu grijă, jertfă şi foame, încet face loc vieţii, lasă drum deschis spre lumină. Căci pînă şi coaja, încinsă fiind de dogoarea de afară şi arderea internă, nu mai vrea să lupte impotriva vieţii.
Vara este viaţă asadar! Vacanţa tuturor timpurilor şi dacă visul frumuseţii ei tainice se pierde, atunci dispare realitatea. Natura însăşi!Sau, furaţi de realitate, nu voim sau nu mai putem visa. Grav...
Încoronarea frunţii laureaţilor cu flori de iasomie, trandafiri, crini de ce nu nevinovatele flori ale cîmpului-margarete sălbatice sau maci, înclină balanţa spre talgerul care trage mai greu: lipsa iubirii de aproapele! Uităm, văzînd pe frunţile altora coroana că adevărata înţelepciune este iubirea. Şi aducerea de ofrande lui dumnezeu, cel ce binecuvintează natura, cel de a înfrumuseţat-o atît de frumos...!
Să te pleci, să îndrepţi tulpina unei flori mult prea plecate, trufaşele rafale ale vîntului creându-i atîta suferinţă, este bucuria impăcării omului cu Dumnezeu, creându-se astfel iarăşi sau o altă alianţă a armoniei dintre cer şi pămînt...În graba cu care ne facem treburile zilnice necesare doar trupului, nu mai vedem suferinţa florii, nu-i mai auzim scîncetul tăcutei dureri şi nu mai eliberăm din energia noastră şi celuilalt, să se ridice... Este grăbita renunţare la vacanţa interminabilă a sufletului care, liber, ştie, face concordanţă între bine şi rău, frumos şi urît,, uşor şi greu, dulce şi amar.
Legăm prietenii rapide, liantul fiind un fel de ''gelfix'' al dulceţei de căpşuni sau cireşe ori vişine sau zarzăre timpurii şi vai, nu mai ştim să coacem în cuptorul sufletului acele plăcinte ''poale în brîu'' cu brînză de vaci sau cu urdă, după care să le întindem semenilor noştri întru pomenirea străbunilor...
Nu mai vedem realitatea asadar, nu mai respectăm tradiţiile cu atîta trudă şi dragoste transmise de bunicii bunicilor noştri, nu mai simţim decît ură şi clocot de mînie şi sete: setea neostoită de cîştig... Până şi nunţile nu-şi mai au farmecul lor; privind şi văzînd lucrurile la rece interesul fierbinde al acestor ceremonii de-o zi duc, aduc moartea, grava moarte a sufletului. De timpuriu..
Aceasta este vara care se termină repede, prea repede, care nu va mai reveni,este grindina gindurilor noastre ce ucide parcă şi ultima brumă de speranţă...
Să iubim, aşadar, vara, ca să nu se mai termine niciodată!
Acesta este scopul suprem al vieţii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu