GÎNDEŞTE-TE LA EI,

Sa trăieşti simplu şi modest, să fii bun, să nu vrei să ai totul, să nu fii invidios, să nu te vaiţi, să nu te plîngi, să înduri,să imbărbătezi, să vizitezi un bolnav, să fii disponibil cănd cineva are nevoie de tine, să osteneşti pentru el, să aţipeşti în fotoliu, să mănînci şi să bei laolaltă...Şi nu pentru că nu ai cum să te eschivezi, ci pentru că ai chef de iubire, pentru că esti om, eşti semen, pentru că trăieşti.
Ştii ce primejdie te ameninţă azi? Trăieşti intr-un timp al raportului cost-befeficiu. Oamenii întreabă: cît costă? Cît de mari sînt beneficiile? Ce aduce  cu sine? Ce cîştig eu? Se calculează productivitatea şi rentabilitatea. Încontinu se fac calcule. Încontinu ai ceva de facut. Eşti suprasolicitat. Socoteşti. Nu ai timp. Socoteşti. Trebuie să iasă bani. Trebuie să cîştigi.
Şi uiţi că frumuseţea vieţii se află în clipe în care nu se fac socoteli, cînd eşti pur şi simplu om, cînd trăieşti simplu, firesc, mulţumit. Oamenii trăiesc din ce în ce mai mult, dar nu întotdeauna mai fericiţi.Mai întîi muncesc pentru a trăi, şi în cele din urmă muncesc şi uită să trăiască. Ei nu au priceput nimic. Cred în continuare că fericirea omului constă în: a avea mult, a mînca bine, a trăi mult.  Cum se poate ca, într-o lume cu atîta ştiinţă, să fii atît de prost!Împotriveşte-te! Nu eşti o maşină construită pentru un scop anume.Eşti mai mult  decît funcţia ta, decît postul tău, decît profesia ta, decît munca ta. Eşti în primul rînd''om'' ca să trăieşti, ca să rîzi, ca să iubeşti, ca să fii un ''om bun''. Şi acesta este singurul lucru cu adevărat important pe lumea aceasta.
Gindeşte-te la ei. Convieţuirea ne este rece, dură. Limbajul nostru este plin de ameninţare şi violenţă. Să protestezi. Să comanzi. Să tiranizezi. Violenţă--pentru ce? Pentru o convieţuire umană? Noi o facem inumană, dacă pierdem tot respectul şi delicateţea din comportamentul nostru. Încă mai credem în putere. Vrem să avem dreptate şi încercăm pe toate căile posibile să fim cei mai tari. Organele noastre de simţ sînt uscate, pietrificate, atrofiate.  Lumea are nevoie de căldură. Duce lipsă de blîndeţe, de bunătate. Devii sensibil cînd ştii cît de fragile sînt toate şi cît de singuri sint oamenii.
Gîndeşte-te la oamenii, care prin boală şi neputinţă, prin nenorocire şi sărăcie părăsesc încet viaţa. Ei însetează după o faţă veselă şi aşteaptă un cuvînt de compătimire, le este dor de oameni şi prietenie. Gîndeşte-te la cei bolnavi, la bătrîni care simpt atît de rar o mînă caldă, ingropaţi în singurătatea lor. Îmbracă haina simţitoare şi delicată a bunătăţii faţă de toţi oamenii şi nu lăsa pe vreunul să stea în frig. Iar am văzut-pentru a cîta oară?-un bărbat suferind îngrozitor în urma pierderii soţiei sale. Înăcrit şi neîmpăcat.M-am gîndit la acela, care mai demult a stat în faţa mea, împietrit ca o bucată de granit, cu chipul îngheţat şi privirea ameninţătoare. Cuvintele pe care le rostea din cînd în cînd sunau mai mult a blestem.''Nu este adevărat, nu se poate.Soţia mea--moartă. În accident. Nu pot fără ea. Termin cu viaţa. Umblu de colo colo, nu mai muncesc, iau un pumn de somnifere. Nu ajută la nimic.'' Prudent, îi spun:''Încearcă să accepţi.'' ''Nu pot. Nu vreau--a izbucnit el. Termin cu viaţa''. Uneori viaţa poate să fie îngrozitoare cu oamenii.
ARTHUR  MILLER scrie intr-una din piesele sale: Am visat că viaţa era un copil de-al meu. Dar era mongoloid, asa că am fugit. Dar el se urca iar şi iar în poala mea. Mă trăgea de haine.  Da, cred că, de fapt,  trebuie să-ţi iei viaţa în braţe, asa cum este ea, să o accepţi, oricît ar fi de grea şi de dură. Nu-ţi face iluzii. Fericirea, autentică şi profundă, vine şi pleacă şi, de cele mai multe ori, nu durează mult.  În restul timpului: gîndeşte-te la ea şi aşteapt-o.
Împacăte cu viaţa. Ia-o asa cum este. Astăzi. Acum. Ca să nu ratezi puţina fericire care te aşteaptă