Dincolo de toate acestea, speranța este sădită în inima omului, face parte din el, deoarece viața fără speranță este ca o corabie fără pânze. Tinerețea este caracterizată de speranță, visuri, dorințe mărețe, dar și riscul ca speranța să se transforme în disperare este atât de amenințător. Cum putem să facem să fim oameni ai speranței? Speranța ne-a fost dăruită, o speranță în care putem avea încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar și plin de greutăți, poate fi trăit și acceptat dacă se îndreaptă spre un țel și dacă de acest țel noi putem fi siguri, dacă acest țel este atât de mare, încât să justifice drumul. Spre cine ar trebui să ne îndreptăm noi? Care ar trebui să fie țelul vieții noastre? Omul are multe speranțe în viața sa, mai mici sau mai mari.
În tinerețe poate fi speranța marii și împlinitei iubiri; speranța unei anumite poziții în profesie, a unui succes sau altul, care să fie important pentru toată viața. Când însă aceste speranțe se realizează, ni se arată cu claritate că aceasta, în realitate, nu era totul. Devine evident că omul are nevoie de o speranță care să treacă dincolo. Devine evident că îi poate fi deajuns doar ceva infinit, ceva care va fi mereu mai mult decât poate să atingă el.
Această mare speranță poate să fie doar Dumnezeu, care îmbrățișează universul și care ne poate propune și dărui ceea ce, singuri, nu putem atinge.
Aceasta este speranța care trebuie să caracterizeze fiecare om, fiecare tânăr etc... Nu putem însă ascunde, că de multe ori, orizontul nostru este atât de întunecat. Așadar, speranța nu este un vis, ci modul de a realiza visurile.
Speranța este aceea care re-începe mereu, iar lumea va aparține mâine celor care îi vor fi oferit speranța cea mai mare, tocmai pentru că tot întunericul din univers nu poate stinge o candelă aprinsă!
foto: internet
Ștefan Robu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu