De ce atîta durere? De ce paralizia? De ce cancerul? De ce mutilarea? De ce accidentul? De ce să nu mai poţi merge niciodată? De ce să pieri în primăvara vieţii? DE ce...? De ce...? De ce...?
Cui îi adresez întrebarea? Stiinţei? Ea cunoaste atîtea şi va explica pînă la cel mai mic detaliu cauzele suferinţei şi morţii noastre. Dar ce să fac cu un asemenea răspuns?
Cînd mă gîndesc la cei morţi, la suferinţele celor nevinovaţi, mă izbesc de enigme, de mistere. Atunci pot să-mi propun să uit sau să nu mă mai gîndesc sau să mă prefac că nu mă mai gîndesc. Dar atîta timp cît am mintea întreagă şi o inimă, aceasta mă va urmări. Apoi, cînd vine ceasul în care eu insumi trebuie să intru în noaptea suferinţei şi a morţii, nu îmi rămîne nimic altceva decît să accept.
Aş dori ca în acel ceas să pot să mă rog, să îi strig lui Dumnezeu:
''De ce ai stins soarele pe care tu insuţi l-ai aprins?''
Şi sînt sigur că atunci voi afla, cu inima, lucruri pe care, cu mintea, nu le pot explica.
Dumnezeu este iubire, el ţine la mine,el mă ţine strîns. Trebuie să mor ca să trăiesc pe veci intr-o iubire nepieritoare. Nu am voie să elimin din gîndirea mea gîndul la moarte. Ar fi politica struţului. În final, totul duce la întrebarea:
Este moartea sfirşitul sau nu?
Dacă moartea este sfîrşitul, atunci moartea mea este o execuţie nimicitoare. Dacă moartea nu este sfirşitul,atunci ea capătă o dimensiune nouă, incomensurabilă. Faţă în faţă cu moartea, acest moment critic al vieţii, prin care trebuie să trecem absolut singuri, ma aflu înaintea întrebării: totul sau nimic, sens sau non-sens al vieţii, Dumnezeu sau gol infinit? Misterul vieţii şi al morţii este în legătură cu misterul lui Dumnezeu.
Atîta timp cît eul meu propriu inconfundabil nu găseşte o explicaţie satisfăcătoare în fizică, în chimie sau biologie, nu găsesc nici pentru Dumnezeu o soluţie conform cu ştiinţele naturii. Ţin în mîinile mele un singur lucru, şi aceasta este speranţa. Pînă la ultima suflare, speranţa îmi dă bucuria vieţii.
ARTA DE A TRĂI,
Iubesc oamenii care trăiesc în jurul meu. Iubesc bucuria şi, astfel, culeg stelele iar ziua îmi este plina de fericire.Nu trebuie să posed ceva ca să mă bucur de toate. Există atîtea de care să mă bucur cînd mă uit la lucruri mărunte şi la oamenii mici şi simpli. Există atîtea surprize şi atîtea minuni pe care le descopăr cu ochii deschişi şi cu ochii închişi.
Arta de a trăi înseamnă să vezi că: în toate lucrurile există o amintire a paradisului pierdut.Ştiu că nu este uşor să ajung în cer. Dar, mai ştiu sigur,că-mi este imposibil dacă nu vine cerul la mine. Cerul trebuie să înceapă pe pămînt pretutindeni unde oamenii sînt prieteni şi unde bunătatea este dată cu bucurie mai departe din mînă în mînă.
Dar pe fiecare cer sînt nori. Nu am mereu dispoziţie. Prieteniile se destramă ,i se usucă precum prunele. Nu este o problemă, nu trebuie să mă întristez.Prietenii ca prunele uscate! Torn apă peste ele ,i se umflă iar. Viaţa este o aventură emoţionantă cu Dumnezeu şi cu oamenii într-o lume de lumină ,i întuneric. Nu vreau să fiu nici erou nici martir, ci numai micul spiriduş, care culege florile uitate şi rîde de cei mari ai lumii care tronează în jilţurile lor, cu bogăţie şi putere.
Iubesc oamenii care trăiesc în jurul meu. Iubesc bucuria şi, astfel, bucuria vine la min e. Iubesc prietenia şi astfel culeg stelele iar ziua îmi este plină de fericire.
Este minunat să fii simplu om, să trăieşti în simplitate. Să priveşti în sus, să vezi soarele, să priveşti florile, iar noaptea stelele. Să priveşti copiii, să rîzi, să te joci, să te bucuri, să visezi, să dai frîu liber fanteziei, să fii mulţumit: Viaţa devine o sărbătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu