Tradiţia mitologică a grecilor spune că Apollon a dăruit oamenilor muzica, prin Orfeu, pentru a-i învăţa să gîndească. Acest dar divin a devenit, prin timp, o formă de comunicare de tip artistic.. Ea sa constituit ca un vast sistem de informaţii vehiculate prin intermediul unui limbaj propriu, şi neavînd legături directe cu alte sisteme mari de comunicare cu destinaţie practică sau filosofică. În această calitate, muzica tinde să redea şi să cuprindă procesele psihice rezultate din confruntarea omului cu existenţa şi cu existentul.
Pascal Bentoiu, un mare muzician român în a doua jumătate a secolului al douăzecelea, compară muzica cu un gigantic sistem de semnale purtînd informaţii despre oameni, solidarizîndu-i pe anumite moduri de sensibilitate acceptabile, învăţîndu-i să simptă şi să înţeleagă altfel, mai profund, mai luminos, deschizîndu-le noi şi sensibile perspective de organizare spirituală.
Muzica ni se înfăţişează ca fiind singurul sistem de informaţii existînd numai în sine. Ea este un sistem autonom, dar nu şi închis. Poate fi asociată cuvântului, mişcării, imaginii vizuale, dar esenţa ei nu se dizolvă şi nu se contopeşte, indiferent de combinaţia în care am imagina faptul muzical. Esenţa muzicii, semnificaţia mesajului său, rămîne ca o informaţie încorporată într-un limbaj original, unic, intraductibil şi inalterabil. Înţelegerea limbajului muzical, a muzicii, are loc numai în contact cu muzica. Puterea noastră perceptivă creşte numai dacă mesajele muzicale şi-au imprimat pecetea lor în simţirea noastră. Cel căruia ia plăcut o muzică înseamnă că a înţeles-o, şi în acest caz nu mai are nevoie de altceva. El va avea grijă să păstreze, la adăpostul tăcerii interioare, mesajul primit şi să mediteze asupra lui. Aşa se va putea bucura în tihnă de ofrandele muzicale ale marilor creatori.
PRIN MUZICĂ, LA CONCENTRARE MEDITATIVĂ,
Meditaţia este înţeleasă ca un act lăuntric cu implicaţii majore asupra evoluţiei noastre.Să ne amintim cu cîtă greutate reuşim, uneori, să ne ridicăm deasupra agitaţiei interioare sau asupra unor situaţii exterioare acaparante. Şi de cîte ori, în locul meditaţiei adevărate este preferat calculul rece şi speculativ, inspirat de tendinţele unei acomodări meschine. Dar cine doreşte să se regăsească pe sine, sa-şi amintească de forţa miraculoasă a muzicii, de capacitatea ei de a ne înstruna sufletul.
Ascultaţi de exemplu, Aria Luceafărului din Tannhauser de Wagner, Aria din Suita în do major de Bach, Clar de lună de Debussy, Agnus Dei din Requiemul de Gabriel Faure, partea a doua din Concertul pentru pian nr 5 de Beethoven, Adagio din Simfonia a noua,Din lumea nouă de A. Devorak. Veţi simţi cum undele muzicii îndepărtează blînd, dar ferm, toate gîndurile care se învălmăşeau în minte, şi în locul unui chinuitor haos s-a instituit o linişte luminoasă, transformată la sfîrşitul audiţiei într-o hieratică imobilitate interioară. După ce sau stins şi ultimile sunete, auzim, parcă, în noi, cîntând tăcerea. Iată că ceea ce era important să se producă, s-a produs: am dobîndit tăria morală necesară depăşirii unor situaţii limită şi mai de preţ, am învăţat să medităm.
Muzica ascultată a generat în noi o supremă concentrare meditativă atinsă în acea stare de imponderabilitate lăuntrică în timpul audiţiei.
Cine nu a găsit încă în sine drumul spre lumină, să se adreseze muzicii, care poartă în ea chemările marilor atitudini. Prin ea va reuşi să-şi potolească tot zbuciumul lăuntric. Prin ea va trăi o adevărată concentrare meditativă.
PRIN SUFERINŢĂ SPRE LUMINĂ,
Aceste cuvinte l-au călăuzit pe Beethoven în zbuciumata sa existenţă în momentele cînd a trebuit să-şi domine suferinţa. Una din raţiunile de a fi ale muzicii este şi aceea de călăuză devotată prin labirinturile suferinţei.
Aceasta ne este trimisă de creator pentru călirea caracterului nostru şi a forţei interioare.
Suferinţa depăşită bărbăteşte ne măreşte şi capacitatea de vibraţie comprehensivă la problemele, neputinţele şi durerile celorlalţi. Cel care a cunoscut cu intensitate suferinţa, dar mai ales a ştiut să iasă biruitor din confruntarea cu ea, va fi capabil şi de fraternizare şi de dăruire.
Muzica lui Bach emană o mare putere consolatoare, prin caracterul ei de echilibrant şi armonizator,Bolero-ul de Ravel are un real efect stimulator, resimţit în timpul unei stări depresive.Să ne apropiem de Schubert, de liedurile sale, de muzica de cameră şi de cea simfonică, şi vom simţi cum suferinţa ne este purificată de tot ce este otrăvitor în ea. Muzica e cea care ne îndeamnă să nu ne lăsăm striviţi de suferinţă dar nici să ne răzvrătim împotriva ei, căci ambele atitudini duc la acelaşi impas al deznădejdii. Voluptatea trăirilor infernale, dostoievskiene, trebuie să se asocieze cu elanurile cele mai sublime spre înălţimile supreme pe care le cîntă, de exemplu, Anton Bruckner. Acest antrenament muzical ale înălţimilor sufletesc-spirituale, poate să ne facă apţi de performanţe interioare nebănuite. În partea a patra a simfoniei a treia de Gustav Mahler, altista cîntă:''Omule,cît de adîncă ţi-ar fi suferinţa, bucuria este şi mai adîncă decît ea. Suferinţa îţi spune:pieri! Dar bucuria ai vrea s-o păstrezi veşnic. Orice bucurie aspiră spre veşnicie!''
DIALOGUL OMULUI CU MUZICA,
Mulţi cred că în timpul audiţiei mintea trebuie să fie activă şi să caute mereu ce a vrut să ne spună compozitorul. Ei uită că atunci cînd muzica ne vorbeşte, se adresează nu numai intelectului, ci întregii noastre fiinţe. Atitudinea adecvată dialogului cu muzica este cea de concentrare spre o deschidere sufletească generală, sub semnul unei mari seninătăţi interioare. Cînd aceasta se realizează, gîndurile noastre amuţesc, şi atunci auzim ce spune muzica. S-o lăsăm să ne vobească, cu respect şi răbdare, aşa cum ar trebui s-o facem cu un interlocutor în timpul unui dialog real. Ascultînd muzică speranţele noastre prind aripi: se acordează mintea cu sufletul şi cîntă împreună în viaţă.. Orice încercare de a interoga muzica în timp ce îţi vorbeşte, echivalează cu anihilarea automată a capacităţii de ai înţelege mesajul. Nici întrebările mentale legate de specificul muzicii nu sînt compatibile cu adevărata concentrare şi cu adevăratul diaog.
Muzica are nevoie de tăcerea noastră interioară pentru a ne ajuta să ne eliberăm de tot ce ne apasă sufletul. Dacă reuşim s-o ascultăm în pioasă tăcere, vom simţi că şi gîndurile ce se ridică din noi sunt de cu totul altă natură decît acelea ale unui interlocutor grăbit şi cu înclinaţii spre monolog steril. După ce sunetele muzicii sau stins, s-o lăsăm să ne impregneze fibrele sufleteşti, dar tot în aceiaşi atmosferă de tăcere interioară care s-o prelungească pe cea din timpul audiţiei.
Dacă nu lăsăm muzica să lucreze în sufletele noastre, transformăm audiţia într-un drog spiritual, mijloc de evaziune sau prilej de uitare euforică, după care se instalează duin nou plictisul.
Cit să dureze această prelungire a tăcerii interioare? Ideal ar fi ca timpul afectat să fie egal cu cel al muzicii ascultate, dar sunt suficiente şi cîteva minute pentru ca să înceapă în noi marea transformare. Vom reveni la viaţa cotidiană mai puternici sufleteşte. Cel care a învăţat să asculte muzica cu cea dea treia ureche, cu urechea sufletului, a învăţat să-i asculte şi pe ceilalţi, a învăţat să poarte cu aceştia un real dialog, conceput şi trăit ca pe o comuniune. La omul contemporan, disponibilitatea de a convorbi a scăzut simţitor şi, implicit, şi răbdarea, interesul şi bunăvoinţa de a-l asculta şi pe celălalt, făcînd loc tendinţei de acaparare egocentrică a dreptului la cuvînt. Cu toate acestea, omul rămîne o fiinţă doritoare de dialog. Toţi marii creatori stau realmente de vorbă cu noi, prin muzica lor, dacă le permitem. Tot ce ne spun ei exprimă o infinită capacitate de a vibra fratern, de a se dărui celorlalţi. Menirea lor este să ne reînveţe a-l asculta pe celălalt cu mult interes, înţelegere şi multă iubire. De aceea, să ne îndreptăm sufletele spre muzică, precum floarea soarelui spre soare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu