IUBIREA  COPIILOR   PENTRU  PARINTI,


Sint cu adevarat privilegiati cei care se mai bucura de ambii parinti, cei care sint intimpinati in pragul casei de mama de tata de surori si frati.
Cineva spunea ca ne aducem aminte de  cei dragi doar atunci cind dispar...In timpul vietii ii vizitam  din ce in ce mai rar, in timp ce ei ne rostesc numele cu aceiasi duiosie ca atunci cind, prunci fiind ne leganau pe brate cu iubire. Cit traiesc, multi dintre ei stau retrasi intr-o camaruta, sfiosi si umili, parca nevrind sa supere pe nimeni. Cit sint alaturi de noi, arareori purtam cu ei un dialog mai profund  sau ii ascultam cu atentie. Poate ca de multe ori nici nu auzim ce spun, deoarece noi insine  sintem coplesiti de zbaterile propriei noastre vieti.
Iar ei, in marea lor bunatate, ne trec cu vederea  si aceste lipsuri.
Atunci cind pierdem un parinte, parca am vrea sa dam timpul inapoi si sa-i marturisim iubirea noastra, sa rostim toate cuvintele ramase nespuse, sa recuperam tot  ce am pierdut cind il aveam atit de aproape si el ne astepta in pridvor, sau pe ulicioara.
Cit de mult am vrea sa mai stam impreuna la gura sobei si sa-i ascultam pe parinti cum isi deapana  amintirile unei vieti zbuciumate, dar traite intens, intr-o permanenta lupta.''O lupta-i viata'', spune Cosbuc in poezia ''Lupta vietii'', si nimeni mai mult decit parintii nu stiu mai bine acest adevar.
Intotdeauna se poate face mai mult pentru parinti si nu stiu cum se intimpla ca tocmai ei sint lasati mereu la urma, ei pentru care noi, copii, sintem cei dintii...Sintem omniprezenti intr-o societate care ne devoreaza, nu lipsim de la petreceri, intilniri, avem multi prieteni care ne cheama, ne asteapta, cind sa mai avem timp si de parinti?
Si cind ma gindesc la atitia orfani care nu au avut acest privilegiu de a se bucura de parinti...
Ce bine ia definit poetul Adrian Paunescu in ''Ruga pentru parinti''; ''enigmatici si cuminti''.
Asa este.  Nu se lamenteaza niciodata, sufera in tacere si ne asteapta mereu cu masa pusa si cu bratele deschise. Nu pretind, ci numai ofera.
Asteapta de la noi atit de putin, pe linga tot ce au facut pentru noi. Si uneori nici putinul acesta nu sintem in stare sa il oferim. Ridurile le-au brazdat  chipul asemenea unor medalii care nu-i imbatrinesc, dimpotriva, ii infrumuseteaza. Aceste riduri medalii ascund fiecare o poveste care se intretese intr-o maiastra  impletitura pe care viata insasi  a tesut-o. O viata cu lumini si umbre, o viata deloc usoara, cu foamete si greutati inimaginabile, dar o viata din care au iesit invingatori.Sint atit de multe persoane aflate la virsta senectutii care fac cu disperare tot felul de operatii estetice pentru a ascunde  ridurile, dar va spun ca nimic nu este mai frumos si mai nobil decit un chip brazdat de riduri si niste ochi limpezi in care parca d-zeu, asemenea unui pictor desavirsit, a pus tot seninul  de cer  de pe maiastra-i bolta.Batrina mama face de nenumarate ori drumul pina la poarta si, tot de atitea ori, se intoarce trista. Ridurile se adincesc si mai mult, iar privirea ii este plina de lacrimi. Orele trec, se asterne seara, iar cararea e batatorita de pasii mamei. In mintea ei aceiasi intrebare: Oare nici un copil nu va veni?  Au mai fost in graba zilele trecute unii dintre ei si  i-au lasat cite un pachet sau l-au trimis prin cineva. Ce usor se pot linisti constiintele! Dar batrina noastra mama are nevoie de prezenta noastra, de chipurile noastre pe care vrea sa-si odihneasca privirea-i obosita acum, la sfrsitul calatoriei...
Inserarea se lasa peste intreaga fire, dar si in sufletul unei mame ranite de nepasarea  propriilor fii. Si  totusi se aude o bataie in poarta, iar batrina mama face pentru ultima data drumul care deja o obosise. Deschide poarta si inima ii tresare de bucurie in timp ce isi imbratiseaza odrasla, spunind:'' Stiam eu ca nu voi petrece sarbatorile singura...stiam ca ai sa vii...''
Mama si copil, intr-o strinsa imbratisare, se indreapta agale catre odaita in care, pe o masa mica, asteapta bucatele.
''Afara ninge linistit
Si-n casa arde focul
Iar noi pe linga mama stind
De mult uitara-m jocul'.'
Noi, eu, ce mai conteaza, atit timp  cit pe chipul mamei ridurile parca s-au risipit dintr-odata, iar lumina-i din priviri imi inunda sufletul de bucurie si de o pace profunda.
CU   MULT   DRAG!