PRIN OCHII CELORLALȚI,

Munca de acceptare de sine este mult mai dificilă decât ar părea la prima vedere. Orgoliul, teama de a nu fi iubiți, convingerea că nu valorăm cine știe ce au rădăcini mult prea adânci în noi. Este suficient să recunoaștem cât de prost primim căderile, eșecurile, cât pot să ne demoralizeze, cât de vinovați ne simțim etc. Ca să ne iubim pe noi înșine avem nevoie de o intermediere, de privirea altcuiva. Avem o nevoie vitală de privirea iubitoare a celui de lângă noi ca să ne acceptăm și să ne iubim. Poate fi vorba de un părinte de un prieten, dar, înainte de toate, avem nevoie de privirea cea mai pură, cea mai sinceră, cea mai iubitoare, cea mai mângâietoare, cea mai dătătoare de speranță. Nu voi reuși, nu sunt în stare, nu sunt capabil, nu merit.... asemenea afirmații nu au nici o legătură cu acceptarea limitelor noastre, ci ele sunt rodul amar al unei evoluții umane pline de suferință, de frică de neîncredere, iar cel mai bun lucru este să le demascăm și să nu aderăm la ele. Acceptarea ființei noastre implică în egală măsură slăbiciunile și talentele, defectele și calitățile noastre, și astfel, vom permite tuturor capacităților să se dezvolte și să ne desăvârșească. 
Așadar, înainte de a spune că nu putem să facem cutare sau cutare lucru, este preferabil să ne gândim dacă această propoziție este rodul unui realism sănătos, de ordin spiritual, sau o convingere care și-a făcut loc în psihicul nostru și de care este bine să ne vindecăm.
De asemenea, avem tendința de a ne interzice aspirații, diferite forme de realizare a personalității, fericirea legitimă din cauza mecanismelor psihologice inconștiente conform cărora ne considerăm vinovați și fără drept la fericire. Asta poate veni uneori dintr-o falsă reprezentare a voinței divine care - credem noi - și-ar propune în mod sistematic să ne priveze de ceea ce este mai bun pe lume! Această interpretare nu are nici o tangență cu realismul spiritual și cu acceptarea limitelor.


Să mai fac o remarcă, și anume aceea că există o legătură profundă și cu dublu sens între acceptarea de sine și acceptarea celorlalți, iar una deschide calea către cealaltă. Deseori ni se întâmplă să nu-i acceptăm pe ceilalți pentru că, de fapt, în sufletul nostru nu ne acceptăm pe noi înșine. Cel care nu este împăcat cu sine va fi în mod sigur în război și cu ceilalți. Neacceptarea de sine creează o tensiune interioară, o nemulțumire, o frustrare pe care o răsfrângem de multe ori asupra altora ce devin țapi ispășitori pentru conflictele noastre interioare.
Elly Hillesum într-o carte a lui scria: Încep să-mi dau seama că atunci când simt aversiune față de cineva trebuie să caut rădăcina dezgustului în mine însămi.
Dimpotrivă, omul care-și închide inima față de ceilalți, care nu face nici un efort pentru a-i iubi așa cum sunt, care nu știe să se împace cu semenii, acela nu va avea niciodată bucuria de a trăi această stare profundă de pace interioară de care toți avem nevoie.
Dacă facem lucruri josnice, îi judecăm cu asprime pe ceilalți, suntem neînțelegători și lipsiți de toleranță, sfârșim întotdeauna prin a fi noi înșine victimele faptelor noastre.
După ce am scris despre acceptarea de sine, aș vrea să mă refer acum la acceptarea evenimentelor. Principiul fundamental este același: nu putem să ne schimbăm viața în bine dacă nu începem prin a o accepta în integralitatea ei și deci a consimți la toate evenimentele exterioare cu care ne confruntăm. În mod evident, nu ne este greu să acceptăm ceea ce percepem drept bun, pozitiv, cu valoare de recompensă, dar este mult mai greu atunci când este vorba de dificultăți și suferințe de toate felurile.
Știm cu toții că, oricare ar fi proiectele noastre, oricât de bine gândită planificarea lor, există situații pe care nu le putem controla și deci se produc o multitudine de evenimente contrarii previziunilor, aspirațiilor, dorințelor noastre, iar noi suntem obligați să le facem față.
Ceea ce mi se pare important este să nu ne mulțumim cu a le accepta bodogănind, ci să consimțim sincer, să nu le suportăm, ci într-un anumit sens să le alegem(chiar dacă, de fapt, nu avem de ales și tocmai asta ne deranjează!). A alege înseamnă în acest context să facem un exercițiu de libertate și, dincolo de a ne resemna, să primim cu inimă bună ceea ce ni se întâmplă. Nu este lucru ușor, mai ales dacă este vorba de încercări cumplite, dar este cea mai bună metodă și trebuie să încercăm să o punem în practică cât mai mult posibil, întăriți de credință și speranță.

sursa foto: internet
stefan robu