Închistarea, neacceptarea suferinței nu fac decât să sporească chinul nostru, în timp ce, atunci când o acceptăm și o suportăm cu gând curat, ea devine mai ușor de suportat. Când suntem atinși de durere este firesc să încercăm să o vindecăm sau măcar să o ameliorăm. Dacă te doare capul, poți lua o aspirină, dacă știi că are efect. Cu toate astea, vor fi întotdeauna suferințe fără remediu pe care este mai bine să le acceptăm fără revoltă. Asta nu înseamnă că suntem masochiști, dimpotrivă: acceptarea unei suferințe o face mai ușor de suportat decât dacă ne blocăm într-un refuz violent. În plan fizic este foarte adevărat că cel care alege o atitudine dură, inflexibilă, își face mai mult rău decât cel care este tolerant și înțelept. Să vrei cu orice preț să elimini suferința duce uneori la suferințe ulterioare și mai greu de suportat. Cel care își alege ca drum în viață fuga din fața durerii, acceptarea exclusivă a recompenselor, a ceea ce este confortabil, și refuză restul, mai devreme sau mai târziu va ajunge să poarte cruci mult mai grele decât cel care se împacă cu suferința și nu respinge ca fiind nerealistă ideea de a o elimina din viața lui.
Adeziunea la suferință ne dă putere. Scriptura însăși ne vorbește despre pâine de lacrimi. D-zeu este fidel și ne dă în toate zilele vieții noastre puterea să ne ducem crucea, oricât de grea ar fi ea. Etty Hillesum spune: De fiecare dată, imediat ce eram gata să le fac față, încercările deveneau frumoase.
Din păcate, nu toți avem aceiași deschidere pentru a suporta suferințele suplimentare care se nasc, de fapt, din refuzul nostru de a accepta încercările firești ale vieții. Adevăratul rău nu este suferință, ci teama de suferință. Acceptarea cu încredere și împăcare, suferința ne face să creștem, ne educă, ne purifică, ne învață să iubim dezinteresat, ne face smeriți, atenți, blânzi și plini de compasiune față de ceilalți, în timp ce teama de suferință ne înăsprește, ne învârtoșează inima, ne face să fim încrâncenați, ne blochează într-o atitudine protectoare și defensivă față de noi înșine, ne conduce cel mai adesea la alegeri iraționale ale căror consecințe sunt nefaste.
Cele mai cumplite suferințe ale omului sunt cele de care se teme cel mai mult, spune Etty Hillesum. Cea mai cumplită suferință nu este cea trăită, ci cea imaginată, cea care crește în mintea noastră și ne pune în situații false. Adevărata problemă este nu realitatea(care rămâne profund pozitivă, chiar dacă implică durere), ci felul în care noi ne-o reprezentăm.
Cultura ambientală, prin publicitate și mass-media, nu încetează să ne inoculeze din propria evanghelie o regulă de viață care spune că trebuie să fugim cu orice preț de durere și să nu facem altceva decât să căutăm plăcere. Numai că ea uită să spună un lucru esențial, acela că adoptarea acestui principiu este cea mai sigură cale spre nefericire. Departe de mine gândul de a face apologia suferinței! Cred sincer că trebuie să încercăm din toate puterile să o diminuăm, să găsim remedii, dar știu, de asemenea, că ea face parte din viață și când vrem să eliminăm complet durerea e ca și cum am vrea să suprimăm însăși viața. Refuzul de a suferi este refuzul de a trăi și deci de a nu primi ceea ce viața poate să ne aducă mai bun și mai frumos. Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine își va pierde sufletul pentru mine îl va afla, ne spune Isus și evanghelia lui rezistă incomparabil mai bine la proba timpului decât cea publicitară.
Nu am nimic împotriva plăcerii, care este un lucru bun și care face și el parte din viață. Dacă nu ar exista plăcerea, nu am putea nici să facem cu plăcere ceva pentru altcineva, aceasta fiind modalitatea cea mai firească de manifestare față de cei pe care îi iubim.
Acceptând suferințele care ne sunt propuse de viață și permise de d-zeu pentru evoluție și purificare, îndepărtăm de la noi altele mult mai greu de dus. Haideți să fim realiști și să încetăm odată pentru totdeauna să visăm la o viață lipsită de încercări și de griji! Asta se întâmplă în Rai, care nu se află aici, pe pământ. Trebuie să ne purtăm crucea cu curaj luând exemplul lui Cristos și, mai devreme sau mai târziu, amărăciunea acestei încercări ni se va părea dulce.
Așadar, se impune să fim atenți la atitudinile noastre interioare, ale căror consecințe pe termen lung sunt mai importante decât ni s-ar părea.
Când ne confruntăm cu problemele de zi cu zi, trebuie să evităm să fim veșnic nemulțumiți și morocănoși, spunându-ne că va trece și visând permanent la o viață complet diferită. Viața este bună și frumoasă așa cum este ea și am face bine să o acceptăm, chiar cu partea ei de suferință inevitabilă. Când d-zeu a creat bărbatul și femeia, el a binecuvântat existența umană și nu a luat niciodată înapoi această binecuvântare, chiar dacă păcatul strămoșesc a adus cu sine un întreg cortegiu de suferințe nedorite de d-zeu, și asta pentru că darurile și chemarea lui d-zeu sunt irevocabile. Orice existență, chiar și cea copleșită de dureri, este deplin binecuvântată și prețuită de domnul.
Acest punct de vedere ne aduce la realitate și economisește multă energie pe care altfel o pierdem plângându-ne, cerând lucruri diferite, visând la imposibil etc. Pe de altă parte, în calitate de creștini, suntem convinși că ne așteaptă o veșnicie fericită: O fericire fără margini va lumina fața lor, și nu avem nici un motiv real de a ne plânge de greutățile acestei vieți. Să păstrăm, așadar, în inimile noastre cuvintele sf. Paul, care ne asigură că o clipă de necaz ne pregătește o veșnicie de glorie divină.
sursa foto:internet
stefan robu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu