Speranța este, poate, unica trăire care, odată ce se instalează în sufletul omului, se permanentizează. Cu alte cuvinte, omul caută, dorește lucruri bune pentru el, râvnește permanent la ceva pierdut odinioară, dar recuperabil în viitor. Rațiunea sa nu poate accepta realitatea cotidiană dureroasă și plină de disconfort; își asumă o altă realitate, transpusă în viitor și centrată pe ideea de bine. Această anticipare sau asumare o numim speranță și poate fi pusă în relație cu acea rămășiță din ființa umană care amintește de izgonirea sa din grădina Edenului, de paradisul pierdut. Speranța este dovada că omul, creatură rebelă, își recunoaște limitele și aspiră la reîntâlnirea cu Creatorul. Speranța sau... râvna omului după liniștea sufletului, după fericire! Și cum fericirea adevărată nu ne este accesibilă pe pământ, atunci ne-am creat o cale spre fericire în mintea noastră, așteptându-ne ca în viitor această fericire să se concretizeze în realitate. Astfel spus, speranța este un soi de recurs la împlinirea fericirii dorite de om în sufletul său.
Speranța - un cuvânt rostit zilnic de fiecare dintre noi. Dacă ar fi să facem un inventar al cuvintelor pe care le rostim zilnic, am descoperi că speranța este pe primele locuri. Ea reflectă anticiparea unui moment sau eveniment bun, dorit, invocat, promis sau revelat; este o așteptare cu final favorabil. Reprezintă un ideal urmărit, fără absolut nici o excepție, de fiecare persoană în parte, fie începând cu cel mai înverșunat pesimist până la optimistul cel mai pur, fie începând cu omul cel mai simplu până la cel mai învățat dintre filozofi. Speranța se află în opoziție cu disperarea. Acolo unde se sfârșește speranța, începe disperarea. Creștinismul de rit latin folosește mai des cuvântul speranță, cel de rit oriental numește speranța ”nădejde”; alături de credință și dragoste, speranța sau nădejdea completează un trio fundamental al virtuților creștine.
Speranța este un cuvânt cu valențe terapeutice, un cuvânt care întărește curajul, voința, motivația pentru viață. Ce fac cei mai mulți bolnavi pe patul de suferință? Ce fac cei care rătăcesc pe ape, în noapte sau în locuri necunoscute și nu găsesc un reper? Ce face părintele atunci când copilul, plecat de mult prin lume, nu-i mai calcă pragul cu anii? Ce face copilul când se simte abandonat sau lipsit de sprijinul familiei? Ce face omul când grijile îl copleșesc? Răspunsul la toate aceste întrebări este unul singur: speră! De fapt, în toată existența sa, omul învață și exersează conjugarea verbului a spera. În pântecul mamei copilul speră să vadă lumina soarelui. În copilărie fiecare a sperat să ajungă cineva.
În tinerețe mulți speră să fie cât mai bogați, să trăiască ani mulți și fericiți. La maturitate, speranța este îndreptată înspre binele și viitorul copiilor, înspre prosperitate, sănătate, și belșug. La bătrânețe începem să nădăjduim... Fericiți cei cărora le mai rămâne timp să nădăjduiască!
sursa foto: internet
ștefan robu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu