Ne-am trezit trăind într-un iglu. Iar când am scos capul din coliba noastră de gheață - privind pe - afară sau răsfoind știri - am văzut în jurul nostru... deșertul: bătrâni care mor singuri, copii care plâng de foame, bolnavi abandonați, tineri deznădăjduiți. Iar pe pereții casei noastre de gheață, ca într-o oglindă fără pic de farmec, se reflectă viața oamenilor: chipul sărăciei, al foamei, al disperării.
Cercetătorii spun că deșertul câștigă teren și că, de exemplu, Sahara acoperă o suprafață mai mare acum decât la începutul secolului trecut. Se pare că deșertul vine peste omul sedentar și rece, peste omul închis în propriul egoism și redus la propriile sale interese. Însă înainte de a fi copleșiți de nisipul Saharei, suntem deja înconjurați de deșertul sărăciei și al disperarea decât arșița disperării, al foamei și singurătății. Putem să ne prefacem că nu-l vedem sau să începem să-l ”lucrăm”. Suntem un sloi într-un deșert care are nevoie disperată de apă. Și ce ușor ne-ar fi să devenim rouă: să ne dezghețăm un pic de dragul celor care mor însetați de dreptate, de iubire, de pâine.
Ce mult ne-am realiza dacă am conștientiza forța pe care o avem. În acest deșert toate bunurile noastre sunt ”apă” în stare solidă care așteaptă un semn, o rază fierbinte de iubire pentru a se topi și a curge spre ceilalți. Cu un strop de renunțare ar fi mai puțini bătrâni care mor singuri, mai puțini copii care se culcă flămânzi, mai puțin bolnavi care nu au cui împărtăși o suferință sau o bucurie. În deșert este mult mai copleșitoare disperarea decât arșița, iar oamenii mor mai mult de singurătate decât de sete.
Nu am ales unde să n e naștem, dar putem purta viața în locul în care trăim.
Pentru aceasta însă trebuie să ne pese de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și mai ales de ceea ce lăsăm în urma noastră: deșert sau viață?
sursa foto: internet
ștefan robu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu