Dimpotrivă, dacă speranța se pierde, iubirea dispare și ea automat, iar omul alege strategii egoiste și șovăielnice. Dacă avem speranță, în fiecare dimineață găsim puterea să ne începem ziua cu iubire. Căci iubirea este ca un izvor care împrospătează și purifică fără încetare sufletul și îi dă, trecând peste oboseală și plictiseală, o nouă tinerețe pentru a iubi. Fără îndoială, mesajul este acela că speranța are puterea de a purifica inima.
Cei care au inima curată îl vor vedea pe D-zeu, îl vor putea contempla în eternitate, dar îl vor vedea acționând încă din această viață, căci D-zeu va răspunde așteptărilor lor și va interveni în favoarea lor.
Referitor la rolul purificator al speranței, nu pot să nu citez un pasaj din Charles Peguy, cel care a elogiat-o atât de frumos în versurile sale. În pragul misterului celei de-a doua virtuți, poetul îl face să vorbească pe D-zeu, care este el însuși uimit de faptul că speranța renaște fără încetare în inima omului:
Te întrebi și-ți spui: Cum se face că
Fântâna Speranța curge fără încetare,
Țâșnește fără încetare, izvorăște fără încetare,
Curge fără încetare
Mereu tânără, mereu curată.
Mereu proaspătă, mereu călătoare.
Mereu vie.
De unde această copilă ia atâta apă curată și limpede.
Atâta strălucire și revigorare.
Ea le dă viață singură? La toate?
-Nu, spune D-zeu, numai eu dau viață.
-Atunci, ea de unde ia toată această apă
Pentru această fântână minunată?
Cum se face că există această fântână nemuritoare
Care izvorăște mereu,
Acest izvor care
Curge mereu?
Trebuie să fie un secret,
Un mister,
De acest izvor nu este tulburat de ploile grele ale toamnei,
De nu seacă din cauza arșiței lui iulie.
-Oameni buni, spune D-zeu, nu e nici un truc,
Nu e nici un mister și secretul ei nu este de nepătruns.
Dacă ar fi vrut să izvorască apă curată
Din izvoare pure de apă pură,
Nu ar fi găsit niciodată apă destulă, în toată creația mea,
Pentru că nu este prea multă.
Dar ea nu seacă niciodată tocmai pentru că
Din ape murdare ea face izvoare de apă curată.
Iată secretul ei
Și de aceea este ca speranța.
Și acum mă întrebați cum face să transforme
Apă murdară în apă curată,
Apă stătută în apă proaspătă.
Zilele trăite în zile prezente,
Apa folosită în apă neîncepută.
Izvoare vechi în izvoare noi,
Suflete obosite în suflete pline de viață.
Suflete secătuite în suflete nesecate,
Apă călduță în apă proaspătă.
Blestemat cel care este călduț în credință!
Seri vechi în seri noi,
Suflete zbuciumate în suflete împoăcate,
Apă tulbure în apă limpede,
Apă folosită în apă-suflete de copii.
Suflete care apun în suflete care răsar,
Suflete nemișcate în suflete vii.
Cum reușește, asta întrebați?
Ei bine, ăsta este secretul meu, dragii mei copii,
Pentru că eu sunt Tatăl ei.
Suflete care au cunoscut servitutea în suflete libere,
Zile deja folosite în zile ce vor veni.
Suflete chinuite în suflete transparente,
Suflete adormite în suflete treze,
Zile zbuciumate în zile pace.
Dacă ea ar face tot din zile limpezi zile limpezi
Și izvoare din suflete și apă curată,
dacă ea ar face din apă curată tot apă curată
Și din suflete pure tot suflete pure,
nu ar fi nimic deosebit. Toată lumea poate să facă asta.
Și nu ar fi nici un secret.
Dar ea din apă murdară, stătută, clocită,
Dintr-un suflet impur face un suflet curat și
Acesta este cel mai frumos secret
care există în grădina lumii.
Charles Peguy poet, eseist și om politic francez (1873-1914-),este considerat a fi autorul unei opere literare cu valențe liturgice. Ateu convins, s-a convertit după vindecarea miraculoasă a fiului său și și-a ținut promisiunea făcută lui D-zeu străbătând drumul de la catedrala Notre-Dame din Paris până la cea din Chartres în semn de mulțumire
sursa foto: internet
stefan robu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu