A IERTA NU ÎNSEAMNĂ A APROBA RĂUL,

Iertarea este atât de grea uneori pentru că ne gândim mai mult sau mai puțin conștient că, dacă iertăm persoana care ne-a făcut să suferim, ne-am purta de parcă ea nu ar fi făcut nimic rău, adică am considera un rău drept bine, am aproba o nedreptate și asta ar fi de neacceptat.
Dar a ierta nu înseamnă să admitem răul sau să pretindem că el nu există, ceea ce ar fi, evident, ceva de neimaginat pentru că nu putem ignora adevărul. 
A ierta înseamnă că persoana respectivă mi-a făcut rău și, cu toate astea, eu nu vreau să o condamn, nici să o identific cu greșeala pe care a făcut-o nici să-mi fac singur(ă) dreptate. Îl las pe d-zeu, singurul care ne cunoaște în profunzime sufletul și care judecă cu dreptate, să cântărească faptele sale și să facă dreptate, căci eu nu vreau să iau asupra mea această sarcină atât de dificilă și delicată care este a lui d-zeu.
În plus, nu vreau să-l închid pe cel care mă rănește într-o judecată definitivă și fără apel, ci să-l privesc în continuare cu speranță, convins fiind că unele lucruri pot evolua și se pot schimba în el. De aceea, îmi propun să doresc în continuare binele acelei persoane și mai cred că, deși mi s-a făcut un rău care pare iremediabil în plan uman, d-zeu îl poate transforma în bine...


Trebuie să realizăm faptul că, atunci când iertăm pe cineva și, mai ales, dacă o facem într-un sens pozitiv(spre exemplu, iertăm pe cineva de datorie), ne facem și nouă un bine, pentru că regăsim o libertate pe care ura, ranchiuna, resentimentele ne-ar putea face să o pierdem.
Libertatea noastră poate fi uneori alienată din cauza unor legături afective prea puternice, de dependență față de o persoană pe care o iubim prea mult și care ne devine indispensabilă în așa măsură încât ne pierdem o parte din autonomie. Dar, la fel ca dependența afectivă, refuzul de a ierta ne leagă de persoana pe care avem pică și ne face să ne pierdem libertatea. Suntem dependenți de persoana pe care o detestăm tot atât cât  suntem legați de cei  pe care îi iubim excesiv.
Când păstrăm ură față de cineva nu încetăm să ne gândim la persoana respectivă, ne stăpânesc sentimente negative care ne mănâncă o parte de energie, investim în relația respectivă care nu ne lasă disponibili psihologic și spiritual pentru a trăi ceea ce,  în alte condiții, ne-ar fi dat să trăim cu bucurie.
Ura aduce atingere forțelor noastre vitale și ne face mult rău. Când cineva ne-a făcut să suferim, tendința noastră spontană este să păstrăm cu grijă amintirea răului ca pe o factură pe care o putem încasa la momentul potrivit și cu care putem cere cont persoanei ce ne-a lezat.
Lucrul de care nu ne dăm seama este că aceste facturi acumulate sfârșesc prin a ne otrăvi sufletul și întreaga viață. Este mult mai înțelept să facem așa cum ne învață Evanghelia și să ștergem astfel de datorii. În schimb, vom primi însutit și ne vom recâștiga pacea și libertatea interioară.
Știm cu toții din proprie experiență că, dacă noi continuăm să avem resentimente față de o persoană, ajungem să nu mai putem fi obiectivi față de aceasta și o vedem în negru, nu mai suntem deschiși față de partea pozitivă pe care am putea să o primim de la ea,  chiar în ciuda suferinței pe care ne-a provocat-o.

sursa foto: internet
stefan robu