A IUBI SE CONJUGĂ DOAR LA PREZENT,

În tratatele de spiritualitate se vorbește despre etapele vieții spirituale: trepte, virtuți, drum spre perfecțiune, și sunt prezentate trei, șapte douăsprezece sau alte cifre, în funcție de autor. Avem de învățat din toate aceste considerații câte ceva, fie că este vorba despre cele șapte castele ale sufletului descrise de Tereza de Avila sau despre cele douăsprezece trepte ale umilinței formulate de sfântul Benoit.
Experiența m-a învățat să văd și altfel lucrurile. Deseori spun în glumă că scara perfecțiunii nu are decât o treaptă, cea pe care o urc astăzi. Fără să mă mai agit în legătură cu trecutul sau cu prezentul, astăzi mă hotărăsc să cred, astăzi îmi pun toată încrederea în Domnul, astăzi aleg să-i iubesc pe D-zeu și pe semenii mei. Oricare ar fi rezultatul acestor bune hotărâri pe care le iau, reușită sau eșec, în ziua următoare, care va fi tot astăzi și care îmi este oferită de răbdarea divină, hotărăsc să o iau de la capăt și să continui la nesfârșit, fără să îmi propun să văd cât am progresat, nici să știu unde am ajuns în evoluția mea, fără să mă descurajez când bat pasul pe loc, fără să mă umflu în pene pentru reușite, fără să contez doar pe forțele mele și cerând permanent ajutorul lui D-zeu.
Această atitudine fundamentală a vieții spirituale reprezintă în același timp un aspect fundamental al vieții.

Acest efort de a trăi fiecare clipă așa cum este, atât trecutul, cât și viitorul, este important, mai ales, în momentele de suferință.Marele obstacol este întotdeauna reprezentarea pe care o avem, și nu realitatea. Realitatea o acceptăm, ne-o asumăm cu toată suferința, cu toate greutățile care vin, o luăm pe umeri și, în timp ce o purtăm, rezistența noastră crește. Însă reprezentarea suferinței - care nu este suferință, căci aceasta este fecundă și poate să ne îmbogățească viața - trebuie spartă ca o oglindă falsă.
Renunțând la aceste reprezentări care ne prind viața în capcană, lăsăm vieții reale deplina ei libertate și devenim capabili să suportăm atât suferința din propria viață, cât și pe cea de la nivelul omenirii. Pentru ca viața să devină suportabilă, este fundamental să facem exercițiul asumării suferinței de zi cu zi și să lăsăm trecutul și viitorul în grija providenței. Trecutul apasă greu atunci când păstrăm remușcări pentru greșelile făcute, rumegăm la nesfârșit regrete, suntem copleșiți de sentimentul eșecului și de cel al culpabilității, ne lăsăm cuprinși de deznădejde și descurajare, încercăm fără sorți de izbândă să schimbăm hotărâri din trecut care ne-au adus necazuri... În același timp, nu trebuie sub nici o formă să devenim indiferenți față de răul pe care l-am comis, nici să-l tratăm cu superficialitate și lipsă de responsabilitate.

Uneori avem impresia că am pierdut mult timp din viața noastră, că am ratat multe ocazii de a iubi, de a evolua. Dacă acest sentiment ne stimulează să ne corectăm, să o luăm de la capăt cu și mai mult curaj și cu încredere în D-zeu, atunci el este pozitiv, dar dacă, dimpotrivă, el ne împinge spre deznădejde, ne copleșește prin sentimentul că ne-am irosit viața și că lucrurile minunate pe care le-am fi putut trăi ne sunt acum interzise, este mai bine să-l respingem. Nu avem dreptul să ne lăsăm închiși în trecut, pentru că asta ar însemna să adăugăm încă un păcat la cele pe care le-am comis, iar asta ar fi dovada lipsei noastre de credință în D-zeu care ne iubește și ne oferă întotdeauna o nouă șansă pentru a ne desăvârși, fără ca trecutul să fie un handicap.

sursa foto: internet
stefan robu