O componenta integranta a fiintei noastre. Mai constienti sau nu, mai simpli sau mai deschisi, inteligenti sau prosti,celebri sau mai zapaciti... avem nevoie de iubire! Adica?
Dorim o stare. O energie pozitiva(uneori subiectiva) din partea celuilalt spre noi, ce ne asigura securitatea.
O actiune care determina si stimuleaza in fiinta noastra o cantitate de curaj. De bine. Un fel de certitudine ca nimeni nu ne ameninta! Sa auzi un multumesc, felicitari,... sau un salut(cu zimbetul deschis), sau ce mai faci, ce dor mi/a fost sa mai vorbim...cuvinte, texte, declaratii(gesturi) inedite de iubire... ce iti produc un sentiment de bine.
De afectivitate, acceptare, pretuire. Intreg mesajul receptat nu/ti spune altceva decit ca esti in siguranta, ca cineva te admira si ca ai valoare. Acesta te sustine: te poti concentra, lucra, trai cu chef,cu energie. Iata de ce avem nevoie de iubire!
Opus acesteia, e ura: un fapt ce genereaza teama, agresivitatea si teroarea. O energie negativa,... lucru pe care si eu si tu il rejectam deschis din existenta noastra.
E clar: fugim de lucruri negative si cautam afectiune pozitiva. Problema este alta: unde si cum o cautam?
Unii incearca sacrificii mari sa dobindeasca cel putin un gram de afectivitate. Altii, mai norocosi, se vad destul de multumiti cu dragostea din viata lor. Adica unii studiaza, cinta, construiesc, muncesc, danseaza (inventeaza diferite chestii...) doar ca sa cucereasca dragostea cuiva. In timp ce altii, poate mai naivi, fara prea mult efort intelectual, detin acelasi monopol sentimental.
De multe ori, afectiunea devine motivul principal care/l determina pe om sa se consume in intreaga viata. Ca stim sau nu, ca recunoastem explicit, sau ca o acceptam tacit, inconstienti sau mai putin: ne straduim cu totii ca sa dobindim un dram de simpatie de iubire. Cersim afectiunea celuilalt! Prin forme diferite. Avem nevoie de aceasta!
Incarcatura afectiva, pe care altul o indreapta spre persoana noastra ne umple existenta. Ne garanteaza valabilitatea. Adesea insa, din pacate, facem si compromisuri(pentru a dobindi aceiasi cantitate de iubire). Alegem sa schimbam insasi fiinta noastra in contrariul ei: sa spunem o prostie, o minciuna, sa renuntam la eul nostru, la felul sincer de a fi, sa renegam principiile noastre... Adica incercam cu orice pret(gresit) sa fim pe placul celuilalt. Sa ne simtim mai acceptati.
Vrem si tinjim, prin siretlic(cum ne pricepem) dupa o recompensa afectiva. Si nu este bine. Caci poate fi si altfel. Daca nu ignoram un lucru: Ca cineva ne/a declarat ca ne iubeste de dimineata pina seara. Si noaptea/n somn. Pe gratis. Fara ca tu sa schimbi nimic la tine. E d/zeu. Nu ti/a impus nici o conditie. Nimic. Ci, pur si simplu, el a declarat: ''eu sint iubire''.
Da: este iubire pentru tine. Acum. Aici. Oriunde vei dori! El iti confirma coerent acelasi lucru: e iubire(si nu din cind in cind) nu doar cind meritam sau reusim sa fim mai buni. Nici cind am banui ca sintem mai destepti, curati, sau pieptanati select. Ci totdeauna! Si cind sintem murdari si singuri, si pacatosi si rai... El ne iubeste extraordinar de mult, fara conditii! Asa a stabilit din vesnicia sa. Problema este alta: ca noi uitam, sau ignoram. Sau poate ne/am construit gresit in cap niste idei aiurea(despre noi si d/zeu). Si spunem eronat: ''...am cam gresit, m/am cam indepartat de d/zeu... Eu stiu... ma mai primeste!?''. Atentie, sa nu pictam iluzii! Caci (vrem nu vrem) noi niciodata nu putem sa ne indepartam de d/zeu. Indepartarea e o halucinatie de/a noastra. El e mereu aproape. Si sf. Augustin spunea ca d/zeu este mai intim mie decit as reusi sa/mi fiu eu mie insumi.
Iar daca uneori avem un sentiment de departare, se datoreaza doar pacatului(e doar un sentiment!). Caci si atunci, noi nu ne departam, ci doar ne diferentiem de d/zeu.
Adica ne deosebim si nu mai sintem cum i/ar fi placut sa fim: in concordanta cu chipul si asemanarea sa. Dar, sincer, raminem tot iubiti de d/zeu. Caci el chiar nu doreste altceva. Asa a stabilit: sa te iubeasca.
Spunea A. Goettmann, ca d/zeu, oricind, privind spre noi, ne vede doar frumosi.
Adica ne valorifica si pretuieste ca pe fii sai.
Iata cum se dezvolta ideea de afectivitate: plecind doar de la d/zeu. Si doar cu el ne implinim in mod real aceeasi necesitate. Este util numai sa constatam ca mai intii el ne/a iubit pe noi. Pe tine si pe mine. Si face acest lucru si in continuare. La fel este si cu nevoia ta(si/a mea). El a sadit/o in noi de la inceput. Ca sa ne ajute. Sa ne putem intilni cu el.
Chiar prin nevoia de afectivitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu