SEMNELE TIMPULUI - JALOANE PE CALEA SPERANȚEI,

 

Auzim adesea expresia ”semnele timpului”, care, de cele mai multe ori, ne trimite cu gândul la mesajele  pe care divinitatea le transmite către noi. De asemenea, acest subiect a inspirat și a dat naștere la o diversitate de scrieri și meditații filozofice, teologice, ezoterice, metafizice, spiritiste, fataliste etc.  În fond,  cred că semnele timpului sunt manifestări sau evenimente vizibile, cu impact mare sau mai mic la  nivelul maselor, care ne invită la a medita cu mai multă profunzime și determinare calea sau menirea noastră efemeră.

Fie că ele se manifestă la o scară mai mare sau la o scară mai mică, semnele timpului sunt traduse și înțelese în raport cu credințele noastre, cu valorile asumate în decursul evoluției și dezvoltării individuale sau chiar în raport cu fricile și angoasele noastre, determinate adesea de experiențele trăite sau de traumele care ne-au marcat viața.   Astfel spus, maniera în care omul se raportează la descifrarea semnelor timpului este influențată de subiectivism și de anumite particularități individuale( vârstă, spațuil socio cultural, nivel de educație, religiozitate, sugestibilitate etc.) În același timp, inervine și disponibilitatea de a căuta și descifra semnele timpului(caracteristică strâns legată de credința ca stare și nu ca ritual/ proces),  alături de acceptarea semnelor timpului(caracreristică strâns legată de cogniție, de nivelul nostru de înțelegere, de libertatea cugetului și de expectanțele noastre existențiale).

Cine poate descifra cu ușurință semnele timpului? Cel care se simte liber și care se lasă provocat de acestea. Deși toți aparținem aceluiași timp, nu toți descoperim, vedem, înțelegem, acceptăm semnele timpului, nici chiar atunci când acestea sunt palpabile. De ce?  Îndoiala, frica, autosuficiența, mândria, orgoliul etc.  nu ne permit să înțelegem  sensul și semnificația semnelor timpului. În plus, acceptăm cu greu acele semne, evenimente, fenomene, lucruri care nu au o explicație rațională logică și care depășesc nivelul nostru de înțelegere sau care intră în conflict cu valorile și modelele noastre cognitive, bazate pe algoritmi, stereotipii, clișee învățate spontan, tabuuri, axiome, dogme etc.

Pentru omul de rând, semnele timpului au fost adesea jaloane care l-au ajutat să-și regăsească drumul în viață, să-și alimenteze speranța și credința în depășirea dificultăților, să-și întărească voința și motivația pentru noi proiecte sau activități de anvergură care să-i transforme viața înspre bine. Alteori, semnele timpului ne-au arătat că nu suntem singuri, iar cineva chiar are grijă de noi. Un exemplu grăitor este momentul petrecut în anul 1983, în plin război rece, când ofițerul rus Stanislav Petrov de la un centru nuclear de avertizare timpurie din fosta URSS  a acționat într-un mod pe care nu și la putut explica. Sistemele de monitorizare au interceptat, în mod eronat, un atac american. În acel moment, ofițerul Petrov a avut intuiția de a considera că este o alarmă falsă și a evitat să raporteze superiorilor incidentul. Toate datele sugerau că Statele Unite au lansat un atac cu rachete. Dacă trimeteam superiorilor informațiile, nimeni nu le-ar fi pus la îndoială. Tot ce trebuia să fac era să pun mâna pe telefon. Dar nu m-am putut mișca. Așa  a fost evitat un conflict nuclear de proporții. După un an, în aprilie 1984, explozia de la Cernobâl, un alt semn al timpului, ne-a arătat forța și efectele distructive ale energiei nucleare.. Azi, semnele timpului ne arată că omenirea se află la o mare răscruce...

Îți mulțumesc, Doamne, pentru fiecare dimineață în care tu îmi oferi un semn al timpului meu, șansa de a vedea lumina zilei și puterea de a spera în tine!

sursa foto: internet

Ștefan Robu

IUBIRE, IERTARE ȘI SĂNĂTATE,

 

A devenit o tradiție să se vorbească despre sănătatea fizică și cea sufletească de parcă ar fi lucruri diferite. În asemenea circumstanțe, omul este atât de materialist, încât,  pentru a-l învăța să-și refacă sănătatea, trebuie să începem cu ceea ce poate fi palpabil, material. Practica medicală impune o asemenea abordare. Cine a ales posibilitatea vindecării netradiționale trebuie să știe ce este sănătatea și să utilizeze aceste cunoștințe. Cine speră că se va vindeca printr-un gest al mâinii, se înșeală cumplit. Credulul va plăti cu propria sănătate. Dacă cineva vă ameliorează sănătatea prin punerea mâinilor sau prin transmiterea energiei, efectul este de scurtă durată, dispar doar consecințele. Așa vindecă și medicina tradițională.

Boala poate fi tratată doar prin eliminarea cauzei, care este în noi. Fiecare om intuiește cauza bolii sale în mod instinctiv, majoritatea, însă, n-o conștientizează. Cel mai bun vindecător este însuși omul. Sarcina medicului este să-l îdrume, să-l ajute și îi arate greșelile. Dacă omul nu se ajută el însuși, nici Dumnezeu nu-l va ajuta.  Omul este spirit, care prin suflet dispune de corpul său. Corpul nostru este ca un copil care tânjește în permanență să fie iubit, iar dacă vom avea grijă de el, se va bucura sincer și ne va răsplăti, imediat, cu dărnicie. Chiar și în cea mai neplăcută situație există ceva pozitiv, chiar dacă este o lecție amară de viață. În sens cosmic, există legea cauzei și efectului. Ce semănăn, aceea culegem. Boala este un indicator al greșelilor noastre. Cel căruia nu-i place când cineva îi arată greșelile și-l învață cum să se îndrepte, se autocondamnă la suferință. Sufletul și corpul omului își cunosc obligațiile, printre care și obligația de a avea sănătate. Faptul că, în negativismul nostru material, continuăm să alunecăm în abis acționează negativ asupra tuturor. Omul nu este singur.  Omul bolnav radiază în jurul său negativitate contaminându-i negativ pe ceilalți.

În consecință, bolile familiei mele sunt provocate într-o oarecare măsură chiar de mine. Legea iubirii spune că: faptele mele se întorc la mine îndoit. Așa cum necunoșterea  legii nu ne scutește de pedeapsă, la fel și eu primesc o pedeapsă dublă pentru negativismul meu. Omul însuși atrage boala. Acesta este doar efectul. Cauza a fost gândul sau fapta negativă.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

ORIZONTUL DINCOLO DE PLICTISEALĂ,

 

Una dintre situațiile din care orice tânăr este chemat să se ridice este plictiseala. Multe dintre reproșurile pe care generația adultă le face tinerilor se referă la faptul că aceștia sunt plictisiți, lipsiți de vlagă, mereu nemulțumiți.

Însă poetul englez Matthew Arnold descoperă atât în tineri, cât și în cei în vârstă un fir interior comun: „Un singur lucru este dat în comun tinerilor și celor în vârstă: a fi nemulțumiți”.  Tinerii sunt nemulțumiți, pentru că nu reușesc  să aibă repede ceea ce își doresc, să împlinească așteptările lor și să își realizeze visurile. Cei mai în vârstă sunt nemulțumiți pentru că nu îi așteaptă decât zile gri și un sfârșit iminent. Tinerii se încredințează unui viitor încă inexistent, cei în vârstă se agață de amintirile unui trecut dispărut.  „Cei în vârstă se repetă și cei tineri nu au nimic de zis; plictiseala este reciprocă, continuă în această notă pesimistă scriitorul francez Jacques Bainville. Pentru un creștin lucrurile nu pot sta așa! Cu atât mai puțin pentru un tânăr!

Plictiseala este zona unde dorința și frica se întâlnesc. La prima vedere, plictiseala pare să fie o stare de lipsă de chef, de letargie, de apatie.  De fapt, plictiseala este produsul unei lupte dintre dorință și frică, un fel de „aș dori, însă îmi este frică.” Este un blocaj, o dorință suspendată din cauza fricii.  Este, de exemplu, ca atunci când merg la un film  la cinema, însă îmi dau seama că filmul nu îmi place; nu îndrăznesc să părăsesc sala din diferite motive și, atunci, mă plictisesc. Plictiseala este rezultatul unui mic conflict interior: dorința de a părăsi acel loc este împedicată de o teamă, de a nu mă face de rușine, de a nu-i supăra pe ceilalți.

Poate cele mai bune direcții pentru a învinge plictiseala sunt concentrate în cuvintele; „ tinerilor, nu renunțați la ceea ce este mai bun din tinerețea voastră, nu priviți viața de la balcon!   Nu confundați fericirea cu o canapea și nu petreceți toată viața voastră în fața unui ecran. Nici nu vă reduceți la spectacolul trist al unui vehicul abandonat.. Nu fiți automobile parcate, mai degrabă lăsați să îmbobocească visurile și luați decizii.  Riscați, chiar dacă veți greși . Nu supravețuiți cu sufletul anesteziat și nu priviți lumea ca și cum ați fi turiști. Faceți-vă auziți! Alungați fricile care vă paralizează, pentru a nu deveni tineri mumificați.  Trăiți!  Dedicați-vă pentru ceea ce este mai bun din viață! Deschideți ușile cuștii și zburați!  Vă rog, nu ieșiți la pensie înainte de vreme.”

Un alt îndemn plin de înțelepciune pentru a alunga monotonia și indiferența găsim în cuvintele care au valoare de document: Visurile cele mai frumoase se cuceresc cu speranță, răbdare și angajare, renunțând la grabă.  În același timp, nu trebuie să ne blocăm din cauza nesiguranței, nu trebuie să ne fie frică să riscăm și să comitem greșeli.  Mai degrabă trebuie să ne fie frică să trăim paralizați, ca morții vii, reduși la subiecți care nu trăiesc, pentru că nu vor să riște, pentru că nu duc înainte angajamentele lor sau le este frică să greșească.  Chiar dacă greșești, vei putea mereu să ridici din nou capul și să reîncepi, pentru că nimeni nu are dreptul să-ți fure speranța.”

Singura șansă de a scăpa din mrejele plictiselii este aceea de a da aripi visurilor pe care Dumnezeu le-a pus în inima ta.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

Luați -ne copilăria și ne-ați luat totul...

 

Copilăria este cea care duce în brațe visurile noastre de oameni mari și le îngrijește ca o mamă, hrănindu-le zilnic cu perseverență.  Copilăria are vârsta noastră, pentru că fiecare etapă a vieții are nevoie de doza ei de copilărie pentru a putea spera la ziua de mâine în pofida dificultăților de azi. De aceea cine își pierde copilăria a pierdut totul: inocența gândurilor și a faptelor, sinceritatea prieteniilor și a cuvintelor, valoarea familiei și a bunătății.

Se spune că e vai și amar de oamenii care nu au avut o copilărie fericită. Însă de două ori vai și amar de tinerii care își pierd copilăria. Și mai mult: de trei ori vai și amar de hoții de copilării, de oamenii care distrug copilăriile: bine ar fi fost pentru oamenii aceea dacă nu s-ar fi născut.

Distrugerea copilăriilor este trădarea lui Dumnezeu. „Adevar vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut...„ Cu câtă gingășie, speranță și iubire ne spune astăzi Mântuitorul: „Lăsați copilașii să vină la mine și nu le interziceți, căci a unora ca aceștia va fi împărăția lui Dumnezeu! Adevăr vă spun, cine nu primește împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș nu va intra în ea.

Și ce înseamnă să rămâi copilaș? Înseamnă să-ți păstrezi inocența gândurilor; înseamnă să fii atât de mic și smerit, încât să simți mereu nevoia de cineva mai mare care să te protejeze și în care să ai încredere, toată încrederea; înseamnă să prețuiești familia și prietenii și să-ți tresalte inima atunci când spui mamă, tată, frate, soră, prietene; înseamnă să plângi cu cei care plâng și să râzi cu cei care râd; înseamnă să zâmbești fericit în fața frumosului, iar când vezi răul să fii dezorientat și cu fața schimonosită, pentru că nu înțelegi manifestările care tulbură ordinea universului, nu înțelegi răul, inamicul binelui și al fericirii.

Dacă așa stau lucrurile, oare noi mai suntem copii? Sau e timpul să plecăm în căutarea copilăriei pierdute, furate, uitate?

Merită sa facem această călătorie pentru a ne recupera copilăria: nevinovăția ei, speranța ei într-o lume mai bună, credința ei în împărăția cerurilor. Iar dacă nu ne interesează copilăria de dragul viitorului, să ne intereseze de dragul prezentului, pentru că atunci când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit de mult.

sursa foto: internet

ștefan robu

BOALA ȘI APARIȚIA EI,

 

Boala, suferința fizică, este starea în care energia negativă a depășit limita critică și organismul, ca un tot unitar, a ieșit din echilibru. Corpul ne informează despre această stare pentru ca noi să putem corecta greșeala.. De fapt, el ne-a informat mult mai devreme, prin toate senzațiile neplăcute dar, întru-cât nu i-am acordat nici o atenție, corpul sa îmbolnăvit. Dacă boala sufletească a fost neglijată, trece în boala fizică. Prin aceasta corpul ne atrage atenția asupra situației ce trebuie corectată.

Înăbușirea semnalului bolii cu ajutorul medicamentelor inseamnă agravarea patologiei. În acest caz, boala trebuie să se intensifice ca să conștientizăm un nou semnal de alarmă.

Cauza inițială a fiecărei boli o constituie stresul, al cărui grad determină caracterul bolii. Fiecare organism are cerințele sale. Fiecare organism trebuie să-și îndeplinească sarcina sa. Trebuie să-ți recunoști în liniște posibilitîțile. Cu aceste posibilități se poate trăi întreaga viață în sănătate și liniște creând binele. Boala este consecința unei acțiuni incorecte prin care balanța cântarului umplute cu bine și rău sau înclinat în favoarea răului.

Orice întreg este alcătuit din bine și rău. Prin urmare, binele nu este niciodată doar bine și răul nu este niciodată doar rău. Stresul are de asemenea partea lui bună, ne obligă să facem bine, fiindcă, în caz contrar, apare boala.Orice lucru de care se izbește omul în viață îi este necesar la ceva. Acel rău de care mă izbesc, eu singur îl atrag către mine prin gândirea incorectă. Orice dificultate constitue o urmare a gândirii incorecte și dacă nu ne-am însușit aceasta mai devreme, suntem nevoiți să ne-o însușim acum. Atâta timp cât nu vom trage niște concluzii, corpul nostru va suferi tot mai mult și mai mult. Corpul meu mă iubește. Dacă nu m-ar iubi, ar fi indiferent. Boala este semnul iubirii. Corpul nu poate să ne informeze decât prin suferința fizică, pentru că spiritul nostru nu știe să procedeze altfel. Și, totuși, cu cât omul acumulează mai multă experiență, cu atât mai repede conștientizează că durerea sufletească este mai amară decât cea fizică.

Durerea sufletească se adună până în clipa când se umple vasul cu ultima picătură și apare durerea fizică. Cu cât se adună mai multe stresuri, cu atât mai gravă este boala. Îmbolnăvindu-ne nu prea grav, noi ardem energia negativă și ne însănătoșim. Boala este o lecție de viață în urma căreia ar trebui să devenim mai înțelepți. Suntem liberi să alegem singuri, să învățăm prin suferințe condamnându-ne la boli așa cum procedează cea mai mare parte a omenirii sau cu ajutorul învățăturii ce răsună în sufletul nostru. Spiritul este veșnic, iar corpul este efemer. Spiritul este sentiment, corpul este gând. Spiritul este ideal, corpul este material. Ambele, însă, au conștiință. Gândurile constitue nivelul corpului fizic.

Rațiunea îi este dată omului nu pentru frumusețe ci pentru a-i folosi

Ștefan robu

imaginea foto: internet

VIAȚĂ, IUBIRE, ȘI SPERANȚĂ,

     În principiu, viața este simplă.  Toată varietatea, pe care o  noi o numim viață, se bazează exlusiv pe acea particulă uluitor de mică, și de aceea invizibilă, care este energia iubirii. Aceasta este energia sensului vieții, sau existenței. Într-un cuvânt - energia gândului. Viața omului nu este altceva decât căutarea sensului vieții.  Fericirea înseamnă că sensul vieții a fost găsit, a fost găsită iubirea. În felul acesta, energia gândului este materială, dar, întru-cât ea nu poate fi văzută cu ochiul, a fost considerată până acum ca fiind imaterială. Taina rîmâne taină până se dezleagă misterul.  Minunile rămân minuni până când pătrundem în esența lor. Puțin câte puțin se clarifică și esența invizibilă, subtilă a bolilor, iar vindecarea lor cu ajutorul gândurilor capătă logică. Cum se spune, timpul aranjează totul. Deocamdată știm că teoria precede practica.

Orice om trimite prin gândul lui energia din care el este format. Orice om produce schimbări în el însuși, dar nu știe să le vadă și nu îndrăznește să creadă în ele. Gândul acționează ca o găleată de apă aruncată pe niște pietre încinse. Imediat omul înțelege că gândul lui a fost urmat de o faptă pe măsură. Este bine când oamenii conștientizează acest lucru și nu mai repetă aceleași greșeli. În esență, gândul acționează încetul cu încetul și de aceea ne îndoim de materialitatea lui. Caracterul unui om reprezintă un ansamblu de idei constante, specifice pentru fiecare, ansamblu considerat invariabil și, dacă se repetă continuu aceleași gânduri, din firicele de nisip poate crește un munte. Cât de mare este muntele și cât de specific este el pentru persoana respectivă, atât de gravă și de specifică este și boala lui.

A vindeca cu ajutorul gândului echivalează cu a căra fir cu fir acest munte. Modul de gândire poate să și-l schimbe numai omul însuși. Fac excepție copiii mici care nu au o gândire independentă - universul  gândurilor lor și viața lor sunt formate de către mamă. Schimbarea universului de gândire este numită schimbarea de sine. Chipurile, ar fi cea mai mare și mai grea schimbare. Eu nu aș spune așa deoarece eu încerc nu să schimb, ci să mă schimb.Una peste alta, viața omului este o lecție și noi venim de bunăvoie pe această lume pentru a o învăța. Lecția de viață este timpul în care ne cunoaștem sentimentele. Celui ce nu înțelege legile vieții, îi va fi întradevăr greu să iubească necondiționat, deși inima lui îi spune că așa trebuie. Legile vieții sunt simple:

1-tot ce există înseamnă D-zeu... el este acea unitate supremă care din minuscule particule de energie formează o varietate de structuri aflate în permanentă schimbare. 2 tot ce există cuprinde Trinitatea divină: spirit, suflet și corp. 3Omul este singura creatură gânditoare de pe pământ.  4 natura este chiar D-zeu. 5 părerea este o presupunere în care omul vrea să creadă.  6 totul începe de la gând.  7viața omului este învățătură.  8 se poate învăța din propriile greșeli. 9 tot ce face omul aparține veșniciei. 10 noi suntem legați de tot ce am făcut prin fire energetice invizibile.  11în afară de D-zeu nu există nimic. Așadar, pe lume nu există spirit malefic sau rău. Noi ne creăm iadul în inima noastră, acolo unde ar trebui să se afle iubirea. Cel mai important lucru este să iubești.

sursa foto: internet 

Ștefan Robu

RUGĂCIUNEA ȘI EFECTELE EI PSIHOLOGICE,

Suntem în timpul Postului Mare și în multe situații auzim vorbindu-se despre rugăciune, despre rolul și importanța rugăciunii pentru oamenii obișnuiți sau pentru cei consacrați unei forme de trăire și implicare religioasă, despre diverse sfaturi și recomandări, conduite și ritualuri în timpul momentelor de rugăciune.

Dincolo de toate aceste aspecte, prezentate mai ales din perspectivă teologică, sunt și unele abordări care ne dovedesc faptul că rugăciunea are beneficii psihologice și fiziologice dovedite de numeroase cercetări. Astfel, multe persoane care au o credință puternică și o trăire religioasă intensă sau care parcurg momente de convertire autentică și au o activitate spirituală intensa prezintă un nivel mai mic de depresie, de anxietate, de alienare și nu au un conflict cu sine și cu cei din jur. În plan fiziologic, au tensiunea arterială mai scăzută, un sistem imunitar mai bun și resurse de vindecare mai rapide în urma unor traumatisme, intervenții chirurgicale sau alte afecțiuni cronice care dezechilibrează funcționarea normală a  organismului.  Altfel spus, rugăciunea este o forță puternică și pozitivă în viața noastră, atât în comuniunea directă cu Dumnezeu, cât și în determinarea și susținerea unor beneficii în plan psihologic și fizic, devenind adesea pentru mulți dintre noi un factor terapeutic major  în momentele dificile din viață.

Literatura de specialitate prezintă numeroase articole și studii referitoare la efectele rugăciunii din perspectiva neuro - psiho - fiziologiei.  Evident că sunt și unii mai sceptici, care văd în rugăciune forme de autosugestie, de programare lingvistică etc. Interesant ar fi să trecem în revistă câteva concluzii relevante.  Astfel, unele cercetări demonstrează că rugăciunea alimentează și susține speranța în ajutorul divin care,  în opinia psihologilor, constituie un mecanism de coping centrat pe emoții(mecanism de reechilibrare/reglare a emoțiilor generate de un eveniment sau factor stresor). Dintr-o altă perspectivă, rugăciunea influențează semnificativ dezvoltarea autocontrolului, a stăpânirii de sine, creșterea rezistenței în fața ispitelor și tentațiilor cotidiene. Dacă ne referim la aspecte neuro fiziologice și biochimice, sa demonstrat că momentele de rugăciune autentică determină o serie de modificări privind sinteza și fluxul neurotransmițătorilor sau hormonilor de la nivelul creierului(serotonina, dopamine, enorfinele) care generează și potențează starea de bine, de fericire, de echilibru interior. Așa se explică mulțumirea noastră și starea de împlinire pe care o trăim atunci când participăm cu mintea, cu inima și cu sufletul la momente de rugăciune sau exerciții spirituale.

Trebuie spus faptul că rugăciunea nu este o simplă rostire de cuvinte, uneori făcută mecanic, repetitiv și liniar.  Cuvintele rostite în rugăciune trebuie să treacă prin filtrul conștiinței, al gândirii, al voinței și al afectului. Modul în care ne rugăm, frecvența,  perseverența și intensitatea rugăciunii contribuie la declanșarea acelor resorturi interioare care pot schimba ființa umană în mod radical(vindecări miraculoase, convertiri neașteptate, reușite sau performanțe uimitoare etc.). Dar cel mai dificil mod de a ne ruga este rugăciunea inimii, în tăcere, în pace interioară, în completă detașare de cele lumești. Nu întâmplător citim în cărțile sfinte sau în viețile sfinților cum pustiul, izolarea în munți, viețuirea în chilii ascunse, traiul auster sunt tot atâtea căi spre adevărata și rodnica rugăciune.  Nu în ultimul rând, rugăciunea trebuie să fie simplă și sinceră și, de ce nu, asemenea  celei practicate de scriitorul rus Lev Tolstoi: Vreau să trăiesc aici prin tine. Iar dacă sunt cu tine, totul e bine.

sursa foto: internet

Ștefan Robu