VISE ALE VIITORULUI TĂU,

Dacă există lucruri pe care le dorești, dar cu care nu ai avut nici o tangență până acum în viața ta... de exemplu îți dorești să-ți meargă bine, dar nu ți-a fost niciodată bine; sau îți dorești să fii prosper, dar nu ai fost niciodată, sau îți dorești un partener iubitor, dar nu ai avut niciodată... vorbește cu ființa ta interioară despre ce vrei și de ce vrei.
Și lasă-ți ființa interioară să-ți ofere, în stare de vis, imagini prin care energia să se reverse asupra ta, imagini care vor determina ca starea ta vibrațională să fie aceiași cu cea a dorinței iar apoi Legea Atracției le va aduce în viața ta.
Visele tale sunt manifestări ale punctului tău de atracție, astfel că poți evalua visele pentru a afla starea vibrațiilor tale. Visele sunt un fel de avanpremiere tainice a ceea ce urmează să vină; altfel, dacă evaluezi conținutul viselor, poți deseori determina punctul de atracție și apoi, dacă nu vrei să trăiești cu visele tale, poți face ceva pentru a le schimba.

Ca rezultat al influenței mediului înconjurător asupra gândirii tale, poți revărsa energia asupra situațiilor dezastruoase, asupra unui corp ce nu funcționează bine etc.
Este ca atunci când ființa ta interioară, care este conștientă că proiectezi o stare de negativism în viitorul tău, îți poate oferi un vis în care îți arată încotro te îndrepți.
Astfel că, atunci când te trezești, spui: ah nu vreau asta, ca apoi să spui, dar ce vreau? și de ce vreau? Și să începi să îndrepți energia către ce vrei, schimbând viitoarea experiență. Punctul tău de atracție va continua să se îmbunătățească, indiferent cât de bun este acum. Relația ta cu fiecare subiect va fi mai bogată și mai satisfăcătoare, iar Legea Atracției îți va trimite chiar mai mulți oameni, locuri, experiențe și lucruri minunate, de care să te bucuri.

sursa foto: internet
stefan robu

A IUBI SE CONJUGĂ DOAR LA PREZENT,

În tratatele de spiritualitate se vorbește despre etapele vieții spirituale: trepte, virtuți, drum spre perfecțiune, și sunt prezentate trei, șapte douăsprezece sau alte cifre, în funcție de autor. Avem de învățat din toate aceste considerații câte ceva, fie că este vorba despre cele șapte castele ale sufletului descrise de Tereza de Avila sau despre cele douăsprezece trepte ale umilinței formulate de sfântul Benoit.
Experiența m-a învățat să văd și altfel lucrurile. Deseori spun în glumă că scara perfecțiunii nu are decât o treaptă, cea pe care o urc astăzi. Fără să mă mai agit în legătură cu trecutul sau cu prezentul, astăzi mă hotărăsc să cred, astăzi îmi pun toată încrederea în Domnul, astăzi aleg să-i iubesc pe D-zeu și pe semenii mei. Oricare ar fi rezultatul acestor bune hotărâri pe care le iau, reușită sau eșec, în ziua următoare, care va fi tot astăzi și care îmi este oferită de răbdarea divină, hotărăsc să o iau de la capăt și să continui la nesfârșit, fără să îmi propun să văd cât am progresat, nici să știu unde am ajuns în evoluția mea, fără să mă descurajez când bat pasul pe loc, fără să mă umflu în pene pentru reușite, fără să contez doar pe forțele mele și cerând permanent ajutorul lui D-zeu.
Această atitudine fundamentală a vieții spirituale reprezintă în același timp un aspect fundamental al vieții.

Acest efort de a trăi fiecare clipă așa cum este, atât trecutul, cât și viitorul, este important, mai ales, în momentele de suferință.Marele obstacol este întotdeauna reprezentarea pe care o avem, și nu realitatea. Realitatea o acceptăm, ne-o asumăm cu toată suferința, cu toate greutățile care vin, o luăm pe umeri și, în timp ce o purtăm, rezistența noastră crește. Însă reprezentarea suferinței - care nu este suferință, căci aceasta este fecundă și poate să ne îmbogățească viața - trebuie spartă ca o oglindă falsă.
Renunțând la aceste reprezentări care ne prind viața în capcană, lăsăm vieții reale deplina ei libertate și devenim capabili să suportăm atât suferința din propria viață, cât și pe cea de la nivelul omenirii. Pentru ca viața să devină suportabilă, este fundamental să facem exercițiul asumării suferinței de zi cu zi și să lăsăm trecutul și viitorul în grija providenței. Trecutul apasă greu atunci când păstrăm remușcări pentru greșelile făcute, rumegăm la nesfârșit regrete, suntem copleșiți de sentimentul eșecului și de cel al culpabilității, ne lăsăm cuprinși de deznădejde și descurajare, încercăm fără sorți de izbândă să schimbăm hotărâri din trecut care ne-au adus necazuri... În același timp, nu trebuie sub nici o formă să devenim indiferenți față de răul pe care l-am comis, nici să-l tratăm cu superficialitate și lipsă de responsabilitate.

Uneori avem impresia că am pierdut mult timp din viața noastră, că am ratat multe ocazii de a iubi, de a evolua. Dacă acest sentiment ne stimulează să ne corectăm, să o luăm de la capăt cu și mai mult curaj și cu încredere în D-zeu, atunci el este pozitiv, dar dacă, dimpotrivă, el ne împinge spre deznădejde, ne copleșește prin sentimentul că ne-am irosit viața și că lucrurile minunate pe care le-am fi putut trăi ne sunt acum interzise, este mai bine să-l respingem. Nu avem dreptul să ne lăsăm închiși în trecut, pentru că asta ar însemna să adăugăm încă un păcat la cele pe care le-am comis, iar asta ar fi dovada lipsei noastre de credință în D-zeu care ne iubește și ne oferă întotdeauna o nouă șansă pentru a ne desăvârși, fără ca trecutul să fie un handicap.

sursa foto: internet
stefan robu

SPERANȚA ȘI CURĂȚIA INIMII,

Considerațiile noastre pun clar în evidență rolul cheie al speranței în viața noastră; fiind fondată pe credință,  ea este cea care îi permite iubirii să crească și să se împlinească. Am putea spune că ea este virtutea creștină prin excelență. Esența luptei creștine ne învață ca prin puterea credinței să continuăm să privim cu speranță orice situație, pe noi înșine, pe ceilalți, biserica și lumea, pentru a avea puterea să reacționăm, indiferent de încercare, iubind.
Dimpotrivă, dacă speranța se pierde, iubirea dispare și ea automat, iar omul alege strategii egoiste și șovăielnice. Dacă avem speranță, în fiecare dimineață găsim puterea să ne începem ziua cu iubire. Căci iubirea este ca un izvor care împrospătează și purifică fără încetare sufletul și îi dă, trecând peste oboseală și plictiseală, o nouă tinerețe pentru a iubi. Fără îndoială, mesajul este acela că speranța are puterea de a purifica inima.
Cei care au inima curată îl vor vedea pe D-zeu, îl vor putea contempla în eternitate, dar îl vor vedea acționând încă din această viață, căci D-zeu va răspunde așteptărilor lor și va interveni în favoarea lor.

Referitor la rolul purificator al speranței, nu pot să nu citez un pasaj din Charles Peguy, cel care a elogiat-o atât de frumos în versurile sale. În pragul misterului celei de-a doua virtuți, poetul îl face să vorbească pe D-zeu, care este el însuși uimit de faptul că speranța renaște fără încetare în inima omului:

Te întrebi și-ți spui: Cum se face că
Fântâna Speranța curge fără încetare,
Țâșnește fără încetare, izvorăște fără încetare,
Curge fără încetare
Mereu tânără, mereu curată.
Mereu proaspătă, mereu călătoare.
Mereu vie.
De unde această copilă ia atâta apă curată și limpede.
Atâta strălucire și revigorare.
Ea le dă viață singură? La toate?
-Nu, spune D-zeu, numai eu dau viață.
-Atunci, ea de unde ia toată această apă
Pentru această fântână minunată?
Cum se face că există această fântână nemuritoare
Care izvorăște mereu,
Acest izvor care
Curge mereu?
Trebuie să fie un secret,
Un mister,
De acest izvor nu este tulburat de ploile grele ale toamnei,
De nu seacă din cauza arșiței lui iulie.
-Oameni buni, spune D-zeu, nu e nici un truc,
Nu e nici un mister și secretul ei nu este de nepătruns.
Dacă ar fi vrut să izvorască apă curată
Din izvoare pure de apă pură,
Nu ar fi găsit niciodată apă destulă, în toată creația mea,
Pentru că nu este prea multă.
Dar ea nu seacă niciodată tocmai pentru că
Din ape murdare ea face izvoare de apă curată.
Iată secretul ei
Și de aceea este ca speranța.

Și acum mă întrebați cum face să transforme
Apă murdară în apă curată,
Apă stătută în apă proaspătă.

Zilele trăite în zile prezente,
Apa folosită în apă neîncepută.

Izvoare vechi în izvoare noi,
Suflete obosite în suflete pline de viață.

Suflete secătuite în suflete nesecate,
Apă călduță în apă proaspătă.

Blestemat cel care este călduț în credință!

Seri vechi în seri noi,
Suflete zbuciumate în suflete împoăcate,

Apă tulbure în apă limpede,
Apă folosită în apă-suflete de copii.

Suflete care apun în suflete care răsar,
Suflete nemișcate în suflete vii.

Cum reușește, asta întrebați?
Ei bine, ăsta este secretul meu, dragii mei copii,
Pentru că eu sunt Tatăl ei.

Suflete care au cunoscut servitutea în suflete libere,
Zile deja folosite în zile ce vor veni.

Suflete chinuite în suflete transparente,
Suflete adormite în suflete treze,
Zile zbuciumate în zile pace.

Dacă ea ar face tot din zile limpezi zile limpezi
Și izvoare din suflete și apă curată,
dacă ea ar face din apă curată tot apă curată
Și din suflete pure tot suflete pure,
nu ar fi nimic deosebit. Toată lumea poate să facă asta.
Și nu ar fi nici un secret.

Dar ea din apă murdară, stătută, clocită,
Dintr-un suflet impur face un suflet curat și
Acesta este cel mai frumos secret
   care există în grădina lumii.

Charles Peguy poet, eseist și om politic francez (1873-1914-),este considerat a fi autorul unei opere literare cu valențe liturgice. Ateu convins, s-a convertit după vindecarea miraculoasă a fiului său și și-a ținut promisiunea făcută lui D-zeu străbătând drumul de la catedrala Notre-Dame din Paris până la cea din Chartres în semn de mulțumire

sursa foto: internet
stefan robu

A IERTA NU ÎNSEAMNĂ A APROBA RĂUL,

Iertarea este atât de grea uneori pentru că ne gândim mai mult sau mai puțin conștient că, dacă iertăm persoana care ne-a făcut să suferim, ne-am purta de parcă ea nu ar fi făcut nimic rău, adică am considera un rău drept bine, am aproba o nedreptate și asta ar fi de neacceptat.
Dar a ierta nu înseamnă să admitem răul sau să pretindem că el nu există, ceea ce ar fi, evident, ceva de neimaginat pentru că nu putem ignora adevărul. 
A ierta înseamnă că persoana respectivă mi-a făcut rău și, cu toate astea, eu nu vreau să o condamn, nici să o identific cu greșeala pe care a făcut-o nici să-mi fac singur(ă) dreptate. Îl las pe d-zeu, singurul care ne cunoaște în profunzime sufletul și care judecă cu dreptate, să cântărească faptele sale și să facă dreptate, căci eu nu vreau să iau asupra mea această sarcină atât de dificilă și delicată care este a lui d-zeu.
În plus, nu vreau să-l închid pe cel care mă rănește într-o judecată definitivă și fără apel, ci să-l privesc în continuare cu speranță, convins fiind că unele lucruri pot evolua și se pot schimba în el. De aceea, îmi propun să doresc în continuare binele acelei persoane și mai cred că, deși mi s-a făcut un rău care pare iremediabil în plan uman, d-zeu îl poate transforma în bine...


Trebuie să realizăm faptul că, atunci când iertăm pe cineva și, mai ales, dacă o facem într-un sens pozitiv(spre exemplu, iertăm pe cineva de datorie), ne facem și nouă un bine, pentru că regăsim o libertate pe care ura, ranchiuna, resentimentele ne-ar putea face să o pierdem.
Libertatea noastră poate fi uneori alienată din cauza unor legături afective prea puternice, de dependență față de o persoană pe care o iubim prea mult și care ne devine indispensabilă în așa măsură încât ne pierdem o parte din autonomie. Dar, la fel ca dependența afectivă, refuzul de a ierta ne leagă de persoana pe care avem pică și ne face să ne pierdem libertatea. Suntem dependenți de persoana pe care o detestăm tot atât cât  suntem legați de cei  pe care îi iubim excesiv.
Când păstrăm ură față de cineva nu încetăm să ne gândim la persoana respectivă, ne stăpânesc sentimente negative care ne mănâncă o parte de energie, investim în relația respectivă care nu ne lasă disponibili psihologic și spiritual pentru a trăi ceea ce,  în alte condiții, ne-ar fi dat să trăim cu bucurie.
Ura aduce atingere forțelor noastre vitale și ne face mult rău. Când cineva ne-a făcut să suferim, tendința noastră spontană este să păstrăm cu grijă amintirea răului ca pe o factură pe care o putem încasa la momentul potrivit și cu care putem cere cont persoanei ce ne-a lezat.
Lucrul de care nu ne dăm seama este că aceste facturi acumulate sfârșesc prin a ne otrăvi sufletul și întreaga viață. Este mult mai înțelept să facem așa cum ne învață Evanghelia și să ștergem astfel de datorii. În schimb, vom primi însutit și ne vom recâștiga pacea și libertatea interioară.
Știm cu toții din proprie experiență că, dacă noi continuăm să avem resentimente față de o persoană, ajungem să nu mai putem fi obiectivi față de aceasta și o vedem în negru, nu mai suntem deschiși față de partea pozitivă pe care am putea să o primim de la ea,  chiar în ciuda suferinței pe care ne-a provocat-o.

sursa foto: internet
stefan robu

LIBERTATEA ȘI CLIPA PREZENTĂ,

Una dintre condițiile absolut necesare pentru cucerirea libertății interioare este capacitatea de a trăi clipa prezentă. Ca primă remarcă voi spune că nu putem cu adevărat să ne exercităm libertatea decât în clipa prezentă. Nu avem nici o putere asupra trecutului din care nu putem schimba o iotă, toate scenariile imaginare prin care încercăm să retrăim un eveniment trecut pe care îl regretăm sau îl considerăm un eșec (ar fi trebuit să fac așa, ar fi trebuit să spun asta... nu sunt decât suflare de vânt, căci nu este posibil să întoarcem timpul. 
Singura manifestare a libertății pe care o putem adopta privind trecutul este să-l acceptăm așa cum a fost.
De asemenea, nu avem mare putere nici asupra viitorului. Știm foarte bine că, oricare ar fi previziunile, planificările, asigurările noastre, este suficient un mic detaliu pentru ca nimic să nu se mai potrivească cu ceea ce am prevăzut inițial, și asta, pentru că nu putem să ne programăm cu adevărat viața, nu putem decât să o trăim clipă de clipă.
La urma urmei, singurul lucru care ne aparține, singurul loc unde ne putem manifesta liber este momentul prezent, pentru că numai în clipa aceasta noi suntem cu adevărat în contact cu realitatea.

Se poate întâmpla să resimțim tragic caracterul fugace al clipei prezente și faptul că nici trecutul nici viitorul nu ne aparțin,  dar dacă ne situăm din perspectiva credinței și a speranței creștine, clipa prezentă ni se revelează ca fiind plină de har și de pace divină. Fiecare clipă este un moment de comuniune cu eternitatea, conține, într-un anumit sens, eternitatea. În loc să fim permanent proiectați în trecut sau în viitor, ar fi mai bine să învățăm să trăim în prezent, pentru că d-zeu este aici și, dacă este aici, nu ne lipsește nimic. Sentimentul nostru de vid, de frustrare, impresia că nu avem cutare sau cutare lucru vin, pur și simplu din faptul că fie trăim în trecut hrănindu-ne cu regrete, decepții, fie trăim în viitor, lăsându-ne chinuiți de temeri și așteptări imposibile.  
În loc de asta, ar trebui să fim prezenți în clipa de acum, primind-o așa cum vine ea.
Privind din perspectiva creștină, există ceva profund eliberator în această înțelegere a harului care există în clipa prezentă. Această atitudine de credință este extrem de prețioasă, căci ea ne ferește de nemulțumirea permanentă pe care o cultivă mulți dintre semenii noștri ce se simt comprimați între un trecut care li se pare apăsător și un viitor care îi neliniștește. Dimpotrivă, atunci când trăim doar în prezent inima noastră se dilată.


sursa foto: internet
stefan robu

ACCEPTAREA CELORLALȚI,

Acceptare suferințelor provocate de alții,
Cum să ne comportăm în fața suferințelor provocate de cei care ne înconjoară?  Uneori este nevoie să primim în viața noastră o persoană care prin conduită ne face să suferim tocmai pentru a o ajuta să conștientizeze efectele dureroase ale felului ei de a fi și să se corecteze. În alte cazuri avem datoria să reacționăm ferm față de situații nedrepte și să ne protejăm pe noi sau pe alții împotriva comportamentelor distructive. Cu toate astea, rămâne întotdeauna o parte de suferință care este provocată de cei din anturajul nostru pe care nu-i putem evita și nici corecta, suferință pe care suntem chemați să o acceptăm cu o atitudine de speranță și de iertare.
Evident, este mai greu să acceptăm astfel de încercări decât pe cele materiale. Neplăcerile pe care ni le fac ceilalți sunt mai greu de acceptat decât lipsurile materiale, căci sunt puse în joc libertăți și considerăm că lucrurile ar fi putut fi diferite. Întotdeauna ne aruncăm mai tare asupra unei ființe libere care ne face probleme decât asupra unor circumstanțe impersonale!
Deși nu este ușor, trebuie să știm să-i iertăm pe cei care ne-au produs suferință,  ne-au dezamăgit, și chiar să acceptăm ceea ce ne-au făcut ca fiind un dar, o binefacere. Această atitudine nu este nici spontană, nici în firescul nostru, și totuși, este singura corectă dacă vrem să fim în pace cu noi înșine și să ne bucurăm de libertate interioară.
Suferințele provocate de alții nu trebuie privite ca o dovadă de rea-voință din parte acestora, așa cum suntem obișnuiți să credem. Multe dintre problemele relaționale dintre persoane sunt adesea doar dificultăți de comunicare, neînțelegeri. Din cauza felului nostru de a ne exprima și a filtrelor psihologice diferite, uneori ne este greu să percepem corect intențiile sau motivațiile celuilalt. Avem psihologii diferite, sensibilități și maniere de a vedea lucrurile opozitive, și asta este o evidență pe care trebuie să o recunoaștem cu realism și să o acceptăm cu umor. De cele mai multe ori, mergem mai departe și facem aprecieri morale, când, de fapt, este vorba doar de niște diferențe psihologice. Toți avem tendința să spunem ceea ce nu ne place sau nu convine temperamentului nostru, considerând ca fiind ceva rău.

Dacă nu ne propunem să fim atenți la acest aspect, familiile și comunitățile în care trăim riscă să devină un teatru de război permanent între apărătorii ordinii și cei ai libertății, între iubitorii liniștii și cei ai exuberanței, între cei care se trezesc devreme și cei care se culcă târziu etc.
Așadar, este absolut necesar să ne educăm să-i acceptăm pe ceilalți așa cum sunt, să le înțelegem sensibilitatea, valorile față de care sunt atașați și care uneori sunt diferite de ale noastre, să ne deschidem inima și să ne adaptăm capacitatea de înțelegere și toleranță în ceia cei privește..
Nu e lucru ușor, pentru că trebuie să nu mai trecem totul prin filtrul rațiunii, să fim umili, înțelepți, modești, să știm să renunțăm la orgoliul de a avea întotdeauna dreptate, care deseori ne împedică să pătrundem cu folos gândirea celuilalt, ceea ce ne costă mult și ne face să pierdem foarte mult.
Când, de fapt, avem totul de câștigat! Ce bine că ceilalți ne uimesc prin felul lor diferit de a vedea  lucrurile, pentru că astfel avem și noi șansa de a ieși din închistrarea în care ne complăcem și de a cunoaște alte valori.
Astea fiind zise, există, bineînțeles, cazuri în care suferința pe care ne-o provoacă ceilalți se datorează unei veritabile greșeli din partea lor și atunci nu numai că trebuie să fim înțelegători și să acceptăm faptul că suntem diferiți, ci să adoptăm o atitudine mai exigentă și mai solicitantă, aceea a iertării.
Trebuie să reafirm cu putere faptul că singura putere de vindecare a suferințelor care apasă asupra omenirii este cea a iertării.
Nu vă propun să dezvolt aici problema iertării, care este fundamentală și complexă. Am propus doar să amintesc încă o dată  că, dacă nu înțelegem importanța iertării și nu-i facem loc în relațiile noastre cu ceilalți, nu vom cunoaște niciodată libertatea interioară și vom rămâne prizonierii propriilor resentimente.
Când refuzăm să iertăm pentru că am fost victime ale unui rău, nu facem decât să adăugăm un rău și mai mare la cel care s-a produs inițial și nu rezolvăm nimic. Sporim răul care există deja în lume și, vă rog să mă credeți, este deja destul! Să nu fim complici la propagarea lui.
Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine.

sursa foto: internet
stefan robu

PUTEREA PIETRELOR DE TEMELIE,

Vor exista momente în care o anumită dorință, intenție se află la o distanță atât de îndepărtată de noi încât nu știm cum ne vom simți, în special dacă este vorba despre ceva de natură emoțională sau o problemă spirituală - de exemplu, o legătură mai strânsă cu d-zeu. Cum găsim locul aferent sentimentelor pentru ceva ce nu am experimentat niciodată - sau decât foarte rar? Sau vor exista momente în care ne dorim să scăpăm sau să ne îndepărtăm de un anumit lucru care ni se întâmplă sau pe care îl avem, dar, cu toate acestea, nu știm sigur ce se va întâmpla, cu excepția faptului că ne vom simți mai bine ca acum. Cum identifici locul unor asemenea sentimente nebuloase?
Există mai multe metode, iar pe prima dintre ele o știm deja. Te gândești la ce sentimente vei avea dacă ți va îndeplini dorința, vorbești despre ele cu toate emoțiile de care poate fi capabilă propria ta imaginație. Aceasta este calea directă. Mai există una, indirectă, la care eu personal apelez cu mult respect, de obicei pentru sentimentele puternice, care provin din amintiri personale foarte dragi mie. Cu toții avem așa ceva, acele momente speciale din viață pe care nu le putem nici uita vreodată, nici să le descriem prin cuvinte, momente pe care le putem considera o adevărată epifanie.  Ele sunt  adevărate pietre de temelie, închise pentru totdeauna în lada noastră secretă de comori. Într-o noapte liniștită, când încep să apară stelele și aerul să se umple de miresmele nopții, îți găsești un loc confortabil, te relaxezi în frumusețea momentului și începi să te gândești la aceste momente speciale.
Sau când te uiți pe fereastră dimineața devreme, urmărind soarele cum se ridică spre înaltul cerului, îți revin în memorie acele momente. Îndreaptă-te spre ele și lasă-te purtat de experiență.
Care este savoarea acestei pietre de temelie pentru tine?  E vorba de venerație, de dragoste nețărmurită sau de o revelație spirituală? Poate despre mulțumirea supremă, bucurie imensă sau frivolitate lipsită de sens. Sentimentele nu trebuie etichetate,  ci considerate pur și simplu o adevărată comoară a ființei tale.

Așadar, atunci când nu găsești altă cale de a avea sentimentele pe care ți le dorești sau în momentele de disperare, când nimeni și nimic nu îți poate alina durerea, când nu te poți simți sub nici o formă mai bine, apelează la această piatră de temelie, fiindcă aici vei găsi liniștea pe care ți-o dă dragostea necondiționată primită din partea eului tău. Atunci când cunoștințele tale și conștientizarea de care ești capabil se află în acest loc aferent sentimentelor, tu și eul tău formați un întreg, iar tu  nu te vei mai concentra pe blocajul emoțional și nici pe suferința pe care o resimți.
Poartă-ți dorințele până la nivelul acelor energii vindecătoare pe care le au sentimentele pe care le scoți la suprafață. Nu face nimic altceva decât să prețuiești aceste momente. Vei ști că totul va fi bine.
Magia aprecierii - există doar trei stări în care ne putem afla de-a lungul unei zile. Dacă am putea fi  puțin mai conștienți în care dintre ele ne aflăm la un moment dat, am face un pare pas înainte, către schimbarea propriilor vibrații.
Modul victimă - este tipul acela de gândire precum: vai dragă iar mi sa întâmplat asta și eu nu pot face nimic, prin care nu ajungem nicăieri, ci ne învârtim în niște cercuri negative, atrăgând mereu înspre noi aceleași lucruri dintotdeauna.
Modul de plutire - în modul de plutire, nu ne aflăm nici sus, nici jos, ci ne târâm pur și simplu prin viață. Nu ne îndreptăm energia către nimic și cu siguranță nu atragem nimic înspre noi. În modul de plutire, nu numai că experimentăm rezultatele propriul nostru flux de energie prost direcționat, dar și pe al tuturor celorlalți. Extrem de neplăcut. Și asta facem cu toții în cea mai mare parte a timpului.
Modul superior - Te-ai trezit!  Ai pornit la drum. Frecvențele tale ridicate deja nu mai atrag vibrațiile negative ale celorlalți. Ești alimentat cu energie pozitivă în stare pură, aceea a stării de bine, vibrând în armonie cu eul tău, transmițând energie pozitivă și atrăgând evenimentele pozitive, simțindu-te în același timp în siguranță. Ne vom afla întotdeauna și invariabil într-unul dintre cele trei moduri de funcționare. Scopul nostru este, desigur, de a intra în ultima categorie cât mai des posibil, motiv pentru care trebuie să căutăm energia înaltă a aprecierii.
Vibrația tipică aprecierii este cea mai profundă și mai importantă frecvență pe care o putem avea, fiind cea mai apropiată de iubire.
Atunci când apreciem ceva sau pe cineva,  ne aflăm într-o armonie vibrațională perfectă cu sursa noastră de energie - cea a lui d-zeu.

O poți deprinde direct sau pe ocolite, nu contează. Important este să știi, că un minut în care transmiți energia intensă a aprecierii face mai mult decât mii de ore petrecute ca victimă sau pe linia de plutire. Atenție, însă! Nu trebuie să te gândești la apreciere, ci să o simți. Nu poți lua decizia de a aprecia pe cineva și să o faci pur și simplu. Ca să funcționeze, trebuie să fie prezentă și o emoție aferentă semnificativă, izvorâtă din adâncul sufletului.
Vibrația tipică aprecierii este cea mai înaltă și mai rapidă vibrație pe care o putem folosi în cazul atracției. Dacă apreciem ceva sau pe cineva... cât e ziua de lungă... vom avea în mod garantat raiul pe pământ în cea mai scurtă vreme, trăind fericiți, în completă siguranță și mai aproape de d-zeu.


sursa foto:internet
stefan robu