A IERTA NU ÎNSEAMNĂ A APROBA RĂUL,

Iertarea este atât de grea uneori pentru că ne gândim mai mult sau mai puțin conștient că, dacă iertăm persoana care ne-a făcut să suferim, ne-am purta de parcă ea nu ar fi făcut nimic rău, adică am considera un rău drept bine, am aproba o nedreptate și asta ar fi de neacceptat.
Dar a ierta nu înseamnă să admitem răul sau să pretindem că el nu există, ceea ce ar fi, evident, ceva de neimaginat pentru că nu putem ignora adevărul. 
A ierta înseamnă că persoana respectivă mi-a făcut rău și, cu toate astea, eu nu vreau să o condamn, nici să o identific cu greșeala pe care a făcut-o nici să-mi fac singur(ă) dreptate. Îl las pe d-zeu, singurul care ne cunoaște în profunzime sufletul și care judecă cu dreptate, să cântărească faptele sale și să facă dreptate, căci eu nu vreau să iau asupra mea această sarcină atât de dificilă și delicată care este a lui d-zeu.
În plus, nu vreau să-l închid pe cel care mă rănește într-o judecată definitivă și fără apel, ci să-l privesc în continuare cu speranță, convins fiind că unele lucruri pot evolua și se pot schimba în el. De aceea, îmi propun să doresc în continuare binele acelei persoane și mai cred că, deși mi s-a făcut un rău care pare iremediabil în plan uman, d-zeu îl poate transforma în bine...


Trebuie să realizăm faptul că, atunci când iertăm pe cineva și, mai ales, dacă o facem într-un sens pozitiv(spre exemplu, iertăm pe cineva de datorie), ne facem și nouă un bine, pentru că regăsim o libertate pe care ura, ranchiuna, resentimentele ne-ar putea face să o pierdem.
Libertatea noastră poate fi uneori alienată din cauza unor legături afective prea puternice, de dependență față de o persoană pe care o iubim prea mult și care ne devine indispensabilă în așa măsură încât ne pierdem o parte din autonomie. Dar, la fel ca dependența afectivă, refuzul de a ierta ne leagă de persoana pe care avem pică și ne face să ne pierdem libertatea. Suntem dependenți de persoana pe care o detestăm tot atât cât  suntem legați de cei  pe care îi iubim excesiv.
Când păstrăm ură față de cineva nu încetăm să ne gândim la persoana respectivă, ne stăpânesc sentimente negative care ne mănâncă o parte de energie, investim în relația respectivă care nu ne lasă disponibili psihologic și spiritual pentru a trăi ceea ce,  în alte condiții, ne-ar fi dat să trăim cu bucurie.
Ura aduce atingere forțelor noastre vitale și ne face mult rău. Când cineva ne-a făcut să suferim, tendința noastră spontană este să păstrăm cu grijă amintirea răului ca pe o factură pe care o putem încasa la momentul potrivit și cu care putem cere cont persoanei ce ne-a lezat.
Lucrul de care nu ne dăm seama este că aceste facturi acumulate sfârșesc prin a ne otrăvi sufletul și întreaga viață. Este mult mai înțelept să facem așa cum ne învață Evanghelia și să ștergem astfel de datorii. În schimb, vom primi însutit și ne vom recâștiga pacea și libertatea interioară.
Știm cu toții din proprie experiență că, dacă noi continuăm să avem resentimente față de o persoană, ajungem să nu mai putem fi obiectivi față de aceasta și o vedem în negru, nu mai suntem deschiși față de partea pozitivă pe care am putea să o primim de la ea,  chiar în ciuda suferinței pe care ne-a provocat-o.

sursa foto: internet
stefan robu

LIBERTATEA ȘI CLIPA PREZENTĂ,

Una dintre condițiile absolut necesare pentru cucerirea libertății interioare este capacitatea de a trăi clipa prezentă. Ca primă remarcă voi spune că nu putem cu adevărat să ne exercităm libertatea decât în clipa prezentă. Nu avem nici o putere asupra trecutului din care nu putem schimba o iotă, toate scenariile imaginare prin care încercăm să retrăim un eveniment trecut pe care îl regretăm sau îl considerăm un eșec (ar fi trebuit să fac așa, ar fi trebuit să spun asta... nu sunt decât suflare de vânt, căci nu este posibil să întoarcem timpul. 
Singura manifestare a libertății pe care o putem adopta privind trecutul este să-l acceptăm așa cum a fost.
De asemenea, nu avem mare putere nici asupra viitorului. Știm foarte bine că, oricare ar fi previziunile, planificările, asigurările noastre, este suficient un mic detaliu pentru ca nimic să nu se mai potrivească cu ceea ce am prevăzut inițial, și asta, pentru că nu putem să ne programăm cu adevărat viața, nu putem decât să o trăim clipă de clipă.
La urma urmei, singurul lucru care ne aparține, singurul loc unde ne putem manifesta liber este momentul prezent, pentru că numai în clipa aceasta noi suntem cu adevărat în contact cu realitatea.

Se poate întâmpla să resimțim tragic caracterul fugace al clipei prezente și faptul că nici trecutul nici viitorul nu ne aparțin,  dar dacă ne situăm din perspectiva credinței și a speranței creștine, clipa prezentă ni se revelează ca fiind plină de har și de pace divină. Fiecare clipă este un moment de comuniune cu eternitatea, conține, într-un anumit sens, eternitatea. În loc să fim permanent proiectați în trecut sau în viitor, ar fi mai bine să învățăm să trăim în prezent, pentru că d-zeu este aici și, dacă este aici, nu ne lipsește nimic. Sentimentul nostru de vid, de frustrare, impresia că nu avem cutare sau cutare lucru vin, pur și simplu din faptul că fie trăim în trecut hrănindu-ne cu regrete, decepții, fie trăim în viitor, lăsându-ne chinuiți de temeri și așteptări imposibile.  
În loc de asta, ar trebui să fim prezenți în clipa de acum, primind-o așa cum vine ea.
Privind din perspectiva creștină, există ceva profund eliberator în această înțelegere a harului care există în clipa prezentă. Această atitudine de credință este extrem de prețioasă, căci ea ne ferește de nemulțumirea permanentă pe care o cultivă mulți dintre semenii noștri ce se simt comprimați între un trecut care li se pare apăsător și un viitor care îi neliniștește. Dimpotrivă, atunci când trăim doar în prezent inima noastră se dilată.


sursa foto: internet
stefan robu

ACCEPTAREA CELORLALȚI,

Acceptare suferințelor provocate de alții,
Cum să ne comportăm în fața suferințelor provocate de cei care ne înconjoară?  Uneori este nevoie să primim în viața noastră o persoană care prin conduită ne face să suferim tocmai pentru a o ajuta să conștientizeze efectele dureroase ale felului ei de a fi și să se corecteze. În alte cazuri avem datoria să reacționăm ferm față de situații nedrepte și să ne protejăm pe noi sau pe alții împotriva comportamentelor distructive. Cu toate astea, rămâne întotdeauna o parte de suferință care este provocată de cei din anturajul nostru pe care nu-i putem evita și nici corecta, suferință pe care suntem chemați să o acceptăm cu o atitudine de speranță și de iertare.
Evident, este mai greu să acceptăm astfel de încercări decât pe cele materiale. Neplăcerile pe care ni le fac ceilalți sunt mai greu de acceptat decât lipsurile materiale, căci sunt puse în joc libertăți și considerăm că lucrurile ar fi putut fi diferite. Întotdeauna ne aruncăm mai tare asupra unei ființe libere care ne face probleme decât asupra unor circumstanțe impersonale!
Deși nu este ușor, trebuie să știm să-i iertăm pe cei care ne-au produs suferință,  ne-au dezamăgit, și chiar să acceptăm ceea ce ne-au făcut ca fiind un dar, o binefacere. Această atitudine nu este nici spontană, nici în firescul nostru, și totuși, este singura corectă dacă vrem să fim în pace cu noi înșine și să ne bucurăm de libertate interioară.
Suferințele provocate de alții nu trebuie privite ca o dovadă de rea-voință din parte acestora, așa cum suntem obișnuiți să credem. Multe dintre problemele relaționale dintre persoane sunt adesea doar dificultăți de comunicare, neînțelegeri. Din cauza felului nostru de a ne exprima și a filtrelor psihologice diferite, uneori ne este greu să percepem corect intențiile sau motivațiile celuilalt. Avem psihologii diferite, sensibilități și maniere de a vedea lucrurile opozitive, și asta este o evidență pe care trebuie să o recunoaștem cu realism și să o acceptăm cu umor. De cele mai multe ori, mergem mai departe și facem aprecieri morale, când, de fapt, este vorba doar de niște diferențe psihologice. Toți avem tendința să spunem ceea ce nu ne place sau nu convine temperamentului nostru, considerând ca fiind ceva rău.

Dacă nu ne propunem să fim atenți la acest aspect, familiile și comunitățile în care trăim riscă să devină un teatru de război permanent între apărătorii ordinii și cei ai libertății, între iubitorii liniștii și cei ai exuberanței, între cei care se trezesc devreme și cei care se culcă târziu etc.
Așadar, este absolut necesar să ne educăm să-i acceptăm pe ceilalți așa cum sunt, să le înțelegem sensibilitatea, valorile față de care sunt atașați și care uneori sunt diferite de ale noastre, să ne deschidem inima și să ne adaptăm capacitatea de înțelegere și toleranță în ceia cei privește..
Nu e lucru ușor, pentru că trebuie să nu mai trecem totul prin filtrul rațiunii, să fim umili, înțelepți, modești, să știm să renunțăm la orgoliul de a avea întotdeauna dreptate, care deseori ne împedică să pătrundem cu folos gândirea celuilalt, ceea ce ne costă mult și ne face să pierdem foarte mult.
Când, de fapt, avem totul de câștigat! Ce bine că ceilalți ne uimesc prin felul lor diferit de a vedea  lucrurile, pentru că astfel avem și noi șansa de a ieși din închistrarea în care ne complăcem și de a cunoaște alte valori.
Astea fiind zise, există, bineînțeles, cazuri în care suferința pe care ne-o provoacă ceilalți se datorează unei veritabile greșeli din partea lor și atunci nu numai că trebuie să fim înțelegători și să acceptăm faptul că suntem diferiți, ci să adoptăm o atitudine mai exigentă și mai solicitantă, aceea a iertării.
Trebuie să reafirm cu putere faptul că singura putere de vindecare a suferințelor care apasă asupra omenirii este cea a iertării.
Nu vă propun să dezvolt aici problema iertării, care este fundamentală și complexă. Am propus doar să amintesc încă o dată  că, dacă nu înțelegem importanța iertării și nu-i facem loc în relațiile noastre cu ceilalți, nu vom cunoaște niciodată libertatea interioară și vom rămâne prizonierii propriilor resentimente.
Când refuzăm să iertăm pentru că am fost victime ale unui rău, nu facem decât să adăugăm un rău și mai mare la cel care s-a produs inițial și nu rezolvăm nimic. Sporim răul care există deja în lume și, vă rog să mă credeți, este deja destul! Să nu fim complici la propagarea lui.
Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine.

sursa foto: internet
stefan robu

PUTEREA PIETRELOR DE TEMELIE,

Vor exista momente în care o anumită dorință, intenție se află la o distanță atât de îndepărtată de noi încât nu știm cum ne vom simți, în special dacă este vorba despre ceva de natură emoțională sau o problemă spirituală - de exemplu, o legătură mai strânsă cu d-zeu. Cum găsim locul aferent sentimentelor pentru ceva ce nu am experimentat niciodată - sau decât foarte rar? Sau vor exista momente în care ne dorim să scăpăm sau să ne îndepărtăm de un anumit lucru care ni se întâmplă sau pe care îl avem, dar, cu toate acestea, nu știm sigur ce se va întâmpla, cu excepția faptului că ne vom simți mai bine ca acum. Cum identifici locul unor asemenea sentimente nebuloase?
Există mai multe metode, iar pe prima dintre ele o știm deja. Te gândești la ce sentimente vei avea dacă ți va îndeplini dorința, vorbești despre ele cu toate emoțiile de care poate fi capabilă propria ta imaginație. Aceasta este calea directă. Mai există una, indirectă, la care eu personal apelez cu mult respect, de obicei pentru sentimentele puternice, care provin din amintiri personale foarte dragi mie. Cu toții avem așa ceva, acele momente speciale din viață pe care nu le putem nici uita vreodată, nici să le descriem prin cuvinte, momente pe care le putem considera o adevărată epifanie.  Ele sunt  adevărate pietre de temelie, închise pentru totdeauna în lada noastră secretă de comori. Într-o noapte liniștită, când încep să apară stelele și aerul să se umple de miresmele nopții, îți găsești un loc confortabil, te relaxezi în frumusețea momentului și începi să te gândești la aceste momente speciale.
Sau când te uiți pe fereastră dimineața devreme, urmărind soarele cum se ridică spre înaltul cerului, îți revin în memorie acele momente. Îndreaptă-te spre ele și lasă-te purtat de experiență.
Care este savoarea acestei pietre de temelie pentru tine?  E vorba de venerație, de dragoste nețărmurită sau de o revelație spirituală? Poate despre mulțumirea supremă, bucurie imensă sau frivolitate lipsită de sens. Sentimentele nu trebuie etichetate,  ci considerate pur și simplu o adevărată comoară a ființei tale.

Așadar, atunci când nu găsești altă cale de a avea sentimentele pe care ți le dorești sau în momentele de disperare, când nimeni și nimic nu îți poate alina durerea, când nu te poți simți sub nici o formă mai bine, apelează la această piatră de temelie, fiindcă aici vei găsi liniștea pe care ți-o dă dragostea necondiționată primită din partea eului tău. Atunci când cunoștințele tale și conștientizarea de care ești capabil se află în acest loc aferent sentimentelor, tu și eul tău formați un întreg, iar tu  nu te vei mai concentra pe blocajul emoțional și nici pe suferința pe care o resimți.
Poartă-ți dorințele până la nivelul acelor energii vindecătoare pe care le au sentimentele pe care le scoți la suprafață. Nu face nimic altceva decât să prețuiești aceste momente. Vei ști că totul va fi bine.
Magia aprecierii - există doar trei stări în care ne putem afla de-a lungul unei zile. Dacă am putea fi  puțin mai conștienți în care dintre ele ne aflăm la un moment dat, am face un pare pas înainte, către schimbarea propriilor vibrații.
Modul victimă - este tipul acela de gândire precum: vai dragă iar mi sa întâmplat asta și eu nu pot face nimic, prin care nu ajungem nicăieri, ci ne învârtim în niște cercuri negative, atrăgând mereu înspre noi aceleași lucruri dintotdeauna.
Modul de plutire - în modul de plutire, nu ne aflăm nici sus, nici jos, ci ne târâm pur și simplu prin viață. Nu ne îndreptăm energia către nimic și cu siguranță nu atragem nimic înspre noi. În modul de plutire, nu numai că experimentăm rezultatele propriul nostru flux de energie prost direcționat, dar și pe al tuturor celorlalți. Extrem de neplăcut. Și asta facem cu toții în cea mai mare parte a timpului.
Modul superior - Te-ai trezit!  Ai pornit la drum. Frecvențele tale ridicate deja nu mai atrag vibrațiile negative ale celorlalți. Ești alimentat cu energie pozitivă în stare pură, aceea a stării de bine, vibrând în armonie cu eul tău, transmițând energie pozitivă și atrăgând evenimentele pozitive, simțindu-te în același timp în siguranță. Ne vom afla întotdeauna și invariabil într-unul dintre cele trei moduri de funcționare. Scopul nostru este, desigur, de a intra în ultima categorie cât mai des posibil, motiv pentru care trebuie să căutăm energia înaltă a aprecierii.
Vibrația tipică aprecierii este cea mai profundă și mai importantă frecvență pe care o putem avea, fiind cea mai apropiată de iubire.
Atunci când apreciem ceva sau pe cineva,  ne aflăm într-o armonie vibrațională perfectă cu sursa noastră de energie - cea a lui d-zeu.

O poți deprinde direct sau pe ocolite, nu contează. Important este să știi, că un minut în care transmiți energia intensă a aprecierii face mai mult decât mii de ore petrecute ca victimă sau pe linia de plutire. Atenție, însă! Nu trebuie să te gândești la apreciere, ci să o simți. Nu poți lua decizia de a aprecia pe cineva și să o faci pur și simplu. Ca să funcționeze, trebuie să fie prezentă și o emoție aferentă semnificativă, izvorâtă din adâncul sufletului.
Vibrația tipică aprecierii este cea mai înaltă și mai rapidă vibrație pe care o putem folosi în cazul atracției. Dacă apreciem ceva sau pe cineva... cât e ziua de lungă... vom avea în mod garantat raiul pe pământ în cea mai scurtă vreme, trăind fericiți, în completă siguranță și mai aproape de d-zeu.


sursa foto:internet
stefan robu

MOȘTENIRE,

Isus Hristos, Alexandru Macedon, sfântul Anton de Padova, Dante, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mozart, Napoleon Bonaparte, Avram Iancu, Traian Vuia, Mihai Eminescu, Steve Jobs și următorul Steve Jobs.
Toți ne fascinează - sau ne stârnesc invidia ori antipatia, în funcție de valorile fiecăruia - pentru un singur motiv.  E un motiv mic, mic cât un atom, dar e la fel de puternic. Sunt oameni - mai puțin unul dintre ei - care au lăsat în urma lor o moștenire. Și nu orice fel de moștenire, ci una cât se poate de palpabilă. E unica moștenire pe care moliile și rugina nu o mănâncă, iar hoții nu o sapă, nici nu o fură, : o moștenire eternă, singura care, oferindu-se, sporește.
O moștenire vie care - în spiritul lui Marc Aureliu, sau al gladiatorului, referința culturală e irelevantă - se prelungește în eternitate.
Trăim - bogatul nu mănâncă cu două guri, spune o frumoasă expresie românească - , ne dăm măsura luptându-ne cu viața, și ieșim din scenă cu mai mult sau mai puțin zgomot. În nemărginirea cosmică, e bătaia de aripi a unei muște contra alizeului. E ceea ce filozofii ne învață de mii de ani, fără a se putea ei înșiși salva de finalul inexorabil. 
Însă chiar și unii dintre ei reușesc să supraviețuiască: lucrul se explică prin aceea că au răspuns, nu condițiilor timpului, ci condiției umane, adică acelui lucru care face abstracție de timp.

Vremurile noastre, ca toate celelalte de-a lungul istoriei, sunt pline de vânturători de vorbe goale. Saltimbancii de altădată au devenit potentații, showmen-ii și politicienii de astăzi, căci societatea cu elitele-i, cultura și democrația sunt niște comedii burlești. Și nici n-am vrea să fie altfel: o viață în care nu mergi  zilnic la spectacol e o viață care te obligă să-ți creezi propriul rol, propria moștenire, ceea ce e complet indezirabil.
Viața modernă e o viață de împrumut, nu în sensul economic al expresiei, deși și acesta e teribil de adevărat și de actual, ci în sensul ei filozofic: ne împrumutăm ideile din meme-uri care au devenit virale pe internet, stilul de viață din reviste glam și recomandări ale așa-zișilor guru, hainele și alte posesiuni din garderoba idolilor tv, ne împrumutăm chiar nevestele pe site-uri de specialitate.
Vițelul nostru de aur s-a mutat din fața Sinaiului: el e în stoc și, cu puțin noroc, vă va fi livrat cu  transport gratuit. Nu trebuie decât să vreți. Totul este cu putință celui care cumpără. Credința?  O poveste de adormit copii. Nu copii mici - expresia e desființată de sporul natural negativ - , ci copii mari, acei 30-somethings, pe care astfel de istorii - jertfă, loialitate, dăruire de sine - îi fac deja să caște.
Isus(care, apropo, oricât de mult ne-am dori, nu era nici dac nici român), Eminescu sau Steve Jobs, deși ei înșiși idoli ( chiar desacralizați) pentru atâția, ne învață cu totul altceva. Nici unul dintre ei n-a trăit așteptând, plezirisit, să-i pice o moștenire din cer, ci și-a asumat crearea ei, și a făcut-o misiune de viață. Iată de ce, azi, milioane și miliarde îi cinstesc, în planuri diferite.
Lumea e formată din oameni care trăiesc așteptând moșteniri, și oameni dispuși să-și dea viața ca să lase în urmă o moștenire.
Voi din ce categorie veți face parte?

sursa foto: internet
stefan robu 

ZÂMBETUL INTERIOR,

Zâmbetul acel sentiment care îți dă o senzație plăcută, acea euforie de fericire. Nu un rânjet prefăcut, ci un zâmbet tandru, precum cel al unui copil căruia i-ai cumpărat jucăria mult dorită. Este un zâmbet de exterior, dar provine dintr-un sentiment profund, din interiorul tău. Pe măsură ce scoți acest sentiment la iveală, te trezești zâmbind din străfundul ființei tale. Te afli în starea pe care eu o numesc zâmbet interior - o senzație extrem de caldă și de plăcută. La început, sentimentul va fi unul foarte, foarte subtil. Nu aștepta ca o tornadă să te lovească drept în față, ci doar o delicată - dar notabilă - schimbare de energie - pe care o vei resimți ca venind din interiorul tău, alteori din inimă, uneori din creștetul capului iar alteori de deasupra ta.. Dacă nu o resimți în primă fază, nu-ți face griji. Exprimă-ți pur și simplu dorința către univers sub formă de intenție dacă este cazul, și cu siguranță se va îndeplini. Astfel că într-o secundă sau două, visarea cu ochii deschiși se va întâlni cu zâmbetul interior, iar energia ta se va schimba în mod radical. Este o stare de bine instantanee și o amplificare imediată a frecvenței, însoțită de un zâmbet cald afișat la exterior și de altul care provine din interiorul tău.

Sentimentul de frecvență ridicată pe care ți-l dă zâmbetul interior este foarte bun, dar dificil de menținut sau de intensificat dacă nu ai la îndemână un alt sentiment mult mai familiar cu care să-l înlocuiești. Așa că alege dintr-o paletă largă, precum aprecierea, recunoștința, admirația etc. și folosește-l ca vibrație predominantă, de exemplu:
-demarezi totul cu un zâmbet cât mai cald și mai tandru cu putință.
-imediat după aceea, în timp ce mai ai încă pe figură acel zâmbet fizic, îți sondezi interiorul și ajungi la sentimentul care a declanșat acel zâmbet, până când poți resimți acel zumzăit specific, indiferent cât de slab ar fi.
-odată ce ai detectat zâmbetul interior, înlocuiești acea senzație de căldură cu o savoare specială, aleasă în funcție de propriile preferințe, de exemplu: afecțiune, entuziasm sau pur și simplu încântare în stare pură. Alege acel sentiment care îți este mai la îndemână și păstrează-l cât mai multă vreme.
-(opțional) dacă vrei, acum este momentul potrivit, dată fiind energia ridicată de care dispui, de a te concentra pe o anumită dorință/intenție, dar nu face acest lucru până când nu ai experimentat pașii anteriori(în special al treilea).
Cu cât practici mai mult acest lucru, cu atât mai repede ai putea  să îți amplifici energiile. Ideea este însă că poți învăța cum să îți manipulezi energia, moment în care începe distracția adevărată, și nu renunța, nu renunța niciodată.

sursa foto: internet
stefan robu

LIBERTATEA DE A CREDE, DE A SPERA, DE A IUBI,

Se întâmplă în viață să ne găsim într-o situație foarte dificilă care ne privește pe noi sau pe cei apropiați și în care nu este nimic de făcut. Evident, ne simțim mici, neputincioși, dezarmați, îndurerați, mai ales dacă este vorba de cineva drag, pentru că ne îndurerează profund să vedem ființa pe care o iubim aflându-se într-o situație grea, poate fără ieșire,și să nu putem face nimic.
Unii părinți trec prin asta în relația cu copii: când aceștia sunt mici pot întotdeauna interveni, îi pot ajuta, dar după ce cresc și devin independenți copii nu mai vor sfaturi, nu-i mai ascultă pe părinți, iar aceștia din urmă suferă când văd că fiul sau fiica lor se droghează sau preferă aventuri amoroase care duc la auto distrugere. În ciuda imensei lor dorințe de a-i ajuta, părinții se simt uneori neputincioși.
În astfel de cazuri, chiar dacă părem depășiți de realitate și fără nici o modalitate concretă de a interveni, ne rămâne totuși posibilitatea de a continua să credem , să sperăm, să iubim, să trăim cu convingerea că d-zeu nu părăsește acea persoană, că puterea lui este nesfârșită și că rugăciunea își va aduce roadele la timpul potrivit.

Iubirea care nu se traduce în acte vizibile, dar se exprimă prin încredere, nădejde în domnul, iertare, iubirea care este cu atât mai curată și mai mare cu cât este mai umilă, această iubire poate face minuni. Chiar și atunci când nu putem face nimic în plan concret pentru a schimba în bine lucrurile, păstrăm totuși această libertate interioară de a iubi și nici o circumstanță, oricât de tragică ar fi ea, nu ne poate împiedica să rămânem în iubire.
Iată o certitudine de nezdruncinat, menită să ne elibereze și să ne consoleze în încercările cele mai grele ale vieții. Chiar dacă nu putem face nimic, din moment ce credem, sperăm, iubim, în planul nevăzut ceva se întâmplă și roadele  vor apărea mai devreme sau mai târziu, atunci când se va manifesta milostivirea divină. Speranța nu înșală pentru că iubirea lui d-zeu a fost revărsată în inimile noastre.

sursa foto: internet
stefan robu