Unii părinți trec prin asta în relația cu copii: când aceștia sunt mici pot întotdeauna interveni, îi pot ajuta, dar după ce cresc și devin independenți copii nu mai vor sfaturi, nu-i mai ascultă pe părinți, iar aceștia din urmă suferă când văd că fiul sau fiica lor se droghează sau preferă aventuri amoroase care duc la auto distrugere. În ciuda imensei lor dorințe de a-i ajuta, părinții se simt uneori neputincioși.
În astfel de cazuri, chiar dacă părem depășiți de realitate și fără nici o modalitate concretă de a interveni, ne rămâne totuși posibilitatea de a continua să credem , să sperăm, să iubim, să trăim cu convingerea că d-zeu nu părăsește acea persoană, că puterea lui este nesfârșită și că rugăciunea își va aduce roadele la timpul potrivit.
Iubirea care nu se traduce în acte vizibile, dar se exprimă prin încredere, nădejde în domnul, iertare, iubirea care este cu atât mai curată și mai mare cu cât este mai umilă, această iubire poate face minuni. Chiar și atunci când nu putem face nimic în plan concret pentru a schimba în bine lucrurile, păstrăm totuși această libertate interioară de a iubi și nici o circumstanță, oricât de tragică ar fi ea, nu ne poate împiedica să rămânem în iubire.
Iată o certitudine de nezdruncinat, menită să ne elibereze și să ne consoleze în încercările cele mai grele ale vieții. Chiar dacă nu putem face nimic, din moment ce credem, sperăm, iubim, în planul nevăzut ceva se întâmplă și roadele vor apărea mai devreme sau mai târziu, atunci când se va manifesta milostivirea divină. Speranța nu înșală pentru că iubirea lui d-zeu a fost revărsată în inimile noastre.
sursa foto: internet
stefan robu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu