ENERGIE ȘI MIȘCARE,

 Legea iubirii spune că: faptele mele se întorc la mine îndoit. Așa cum necunoașterea legii nu ne scutește de pedeapsă, la fel și eu primesc o pedeapsă dublă pentru negativismul meu. Omul însuși atrage boala. Aceasta este doar efectul. Cauza a fost gândul sau fapta negativă. Energia este esența a tot ce există în Univers.  Diversele tipuri de energie asigură varietatea lumii. Energia sănătății asigură sănătatea. Așa cum unitatea nu cunoaște starea de liniște, energia sănătății se află se află, de asemenea, într-o continuă mișcare. Energia se mișcă prin canale specifice. Canalele energetice sunt invizibile. În corpul uman există o mulțime de asemenea canale. Canalul energetic principal se găsește în coloana vertebrală. Tocmai de aceea, coloana este sprijinul corpului atât la propriu cât și la figurat. În corpul uman se găsesc de asemenea centri energetici, care reprezintă rezervele de energie, a căror încărcare normală este asigurată prin starea normală, adică sănătoasă, a coloanei vertebrale.

Retabilirea sănătății fizice trebuie să înceapă cu coloana vertebrală. Structura corpului uman este perfect rațională. Toate mijloacele auxiliare pentru restabilirea fizică ne sunt date din naștere. Organismul nostru atinge cea mai mare receptivitate energetică în timpul somnului, deoarece sufletul nostru este curat. De noi înșine depinde felul în care folosim această energie, dacă o înmulțim sau o distrugem. Gândiți-vă la viața voastră, câte evenimente vă încălzesc sufletul și câte din ele vă împovărează!  Iar acum, imaginați-vă că niște fire invizibile vă leagă de fiecare eveniment. Este vorba de legăturile energetice. Câte dintre aceste evenimente sunt pozitive și câte negative? Unele ne dau putere, altele ne lipsesc de ea. Acestea din urmă se numesc tensiune sau stres. Cu cât este mai negativ sentimentul, cu atât este mai mare picătura ce va umple paharul. Iar atunci când paharul sa umplut și conținutul acesteia începe să dea pe dinafară, se instaurează boala. Cu cât revărsarea este mai abundentă, cu atât mai gravă este boala. În acest caz, avem de -a face cu materializarea energiei negative. În astefel de situații se trag concluzii justițiare urmate de condamnarea de către cei din jur a vinovatului. Cu alte cuvinte, la negativitate se adaugă o sumedenie de alte negativități, ură, sete de răzbunare etc.  În astfel de situații negative, cu siguranță bolnavul nu se va putea însănătoși.

Noi înșine atragem răul. Prin urmare: dacă omul este bolnav, înseamnă că el a acumulat în sine răul pe care la transmis apoi corpului său. Gândul rău care se ascunde în noi face întotdeauna rău, iar corpul nostru nu are nevoie de justificările noastre.

Există o singură modalitate de a ne elibera de acest rău, care este cu ajutorul iertării. Când iertăm legăturile negative se destramă dacă o vom spune cu sufletul deschis. A elibera înseamnă a ierta, deci trebuie să eliberați legătura negativă de la ambele capete. Rău-------eu------corpul meu. Eu este sufletul meu și corpul meu care au conștiință de sine, dar formează un singur eu. Prima legătură este între mine și rău, a doua legătură este între mine și corpul meu. Ambele legături pot fi eliberate, dacă dorim acest lucru cu adevărat. Trebuie să fim conștienți de faptele noastre. Avem de-a face cu o relație de la cauză la efect.

Gândul este acțiune. Iertarea în gând are aceiași putere de acțiune ca cea exprimată prin cuvânt. Gândul îmi creează posibilitatea de ai ierta pe toți, indiferent de timp și distanță. Numai dacă iert din tot sufletul mă pot elibera în întregime din legătura mea cu răul. Știți care este cel mai mare păcat din lume? Faptul că omul nu știe să ierte! Iertare nu trebuie percepută simplist.

foto: internet

Ștefan Robu 

PĂMÂNTUL LE VORBEȘTE OAMENILOR...

Nu cu mult timp în urmă am avut ocazia să ascult vorbele înțelepte ale unui om simplu de la țară, fără prea multă școală, dar cu o intuiție și o înțelepciune dobândite de-a lungul unei vieți trăite în rânduială. Spunea cu toată convingerea că pământul le vorbește oamenilor în orice moment, în orice anotimp, în orice situație ne-am afla.

Această convingere era fondată pe ideea că și omul, la origini, a fost creat tot din pământ, iar la finalul vieții va ajunge din nou țărână. Așa se face că, ori de câte ori culegem roade ale pământului, el ne vorbește; ori de câte ori pământul este ars de secetă sau înecat de ape, el ne vorbește; ori de câte ori admirăm frumusețile naturii cu multitudinea de plante și păduri care cresc din pământ, el ne vorbește; ori de câte ori abuzăm de generozitatea pământului prin diversele forme de poluare, exploatare exagerată a resurselor sale, el ne vorbește. Altfel spus, dacă am avea răbdarea și înțelepciunea să privim în jurul nostru, vom descoperi că pământul ne spune de fiecare dată ceva, însă nu putem desluși mesajul său, pentru că ne-am pierdut simțul armoniei cu natura, cu darul pământului...

Totdeauna m-au impresionat și marcat gesturile pe care noi, oamenii, le facem în anumite împrejurări sau pur și simplu spontan; spre exemplu, țăranul care iese la arat și se apleacă să ia un pumn de țărână în palmă, să-l frământe, sa-i simtă textura, să-l miroasă, altfel spus, un dialog mut al omului cu pământul.  Sau momentul acela de bucurie când, după o călătorie pe apă sau în aer, atingem iar pământul și ne simțim mai în siguranță.  Sau când participăm la îngroparea unui semen de-ai noștri și la plecare luăm o mână de țărână pe care o aruncăm în groapă, ca semn de umilință și recunoaștere a nimicniciei noastre pe acest pământ; când ne adunăm împreună, de ziua recoltei, și-i mulțumim cerului și pământului pentru dărnicia lor. Dar și atunci când suntem departe de casă și simțim cum ne cheamă pământul unde ne-am născut și am crescut.

Cunoaștem toți expresia „Oare cum de ne mai rabdă pământul”.  În ultimii ani, rapoartele oficiale ne spun că aproximativ cinci luni dintr-un an omenirea trăiește pe creditul oferit de planeta Pământ; altfel spus, noi, cei de azi, consumăm  ceea ce ar fi fost dat să consume generațiile viitoare, copii și nepoții noștri.  Mulți iau acest mesaj ca pe o lozincă ecologistă sau o exagerare a experților  în științele pământului, dar și eu cred că, din nefericire, acesta este prețul pe care îl plătim ca să ne mai rabde o vreme. Să ne întrebăm  cum vor trăi cei care vin după noi. Din ce în ce mai des vedem catastrofe naturale, fenomene meteorologice ieșite din comun, terenuri pe care recoltele ard sub arșița soarelui, pământul înghițit de ape, așezări umane care dispar etc. Sunt tot atâtea moduri prin care pământul își exprimă durerea, suferința cumplită prin care trece, neputința în fața lăcomiei noastre.

Ce-am putea face? Cum am putea răspunde la această suferință? Să începem fiecare cu gesturi simple prin care să-i arătăm că ne pasă, că-i înțelegem durerea.  Personal, să-i arăt că sunt responsabil atunci când arunc gunoiul în locuri amenajate, atunci când nu risipesc mâncarea obținută din roadele pământului, atunci când caut să poluez cât mai puțin posibil etc. N-aș vrea să sune prea scolastic ceea ce spun aici, dar sunt gesturi care stau în puterea noastră.  Altfel, riscăm ca într-o bună zi pământul să nu ne mai poată răbda, să nu ne mai vorbească sau chiar să ne urască. Doamne ferește-ne de acea zi!

sursa foto internet

Ștefan Robu

DĂRUIREA DE SINE,

 Ridică-te!

Un tânăr creștin nu poate să se ridice, să ajungă la înălțimea chemării lui Dumnezeu,, dacă nu descoperă și nu trăiește valoarea dăruirii de sine în mod gratuit.

Lumea în care trăim și, din păcate, chiar și școala privilegiază competiția și comparația. Lucrul acesta face ca în mintea multor copii și tineri să se sendimenteze convingerea că sunt valoroși, că sunt cineva,  doar dacă sunt mai performanți decât alții. Într-o astfel de logică nu este loc pentru dăruire, gratuitate, generozitate etc.  Ce înseamnă a dărui? Poți oferi ceva în mod gratuit, fără a accepta o recompensă? Ce sens are să nu aștept ceva în schimb pentru acțiunile mele bune? E posibil să ofer ceva gratuit? Toate aceste întrebări se zvârcolesc in mintea tinerilor care încearcă să urmeze învățătura lui Cristos, dar sunt presați de o mentalitate atât de utilitaristă.

Pentru a înțelege valoarea imensă a dăruirii gratuite de sine, este bine să ne reamintim că viața este dar al lui Dumnezeu.  Tocmai pentru că este un dar imens al lui Dumnezeu, existența nu poate fi considerată o simplă posesie sau o proprietate privată.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

EDUCAȚIA, șansa de a ieși onorabil din sensul giratoriu al vieții,

 Am fost abordat recent de un tânăr care, nedumerit de îndemnul  părinților de a face cât mai multă școală, nu înțelegea rostul și importanța absolvirii unei forme de învățămât, dincolo de școala generală.  Argumentul lui era foarte pragmatic, sec, dar în acelați timp limitat și obtuz: ” Dacă pot să-mi iau permis și să lucrez cu frații mei care câștigă bine, la ce mi-ar mai trebui să fac altă școală”?

În acel moment mi-a venit în minte o experiență trăită cu ani în urmă, când m-am întâlnit, după vreo 30 de ani, cu un fost coleg de școală generală, care cobora dintr-o limuzină de lux. Ne-am  recunoscut, ne-am îmbrățișat(erau alte vremuri!) și am început să depănăm amintiri. M-am bucurat când și-a amintit că îmi cerea caietul ca să-și copieze și el temele, fiind foarte fericit pentru orice notă de trecere primită în catalog. L-am întrebat ce face, cu ce se ocupă. Părea, ca mulți alții, destul de mulțumit. Muncea pe șantiere, câștiga bani frumoși, dar era destul de îmbătrânit, îngrijorat de sănătatea lui și oarecum derutat de situația bizară în care se afla(o casă mare și frumoasă în sat, aproape terminată, dar nelocuită, bani, mașină, familie și multe nostalgii, regrete care îl apăsau pe suflet). Încerca să mascheze totul, scoțând în evidență confortul material și aerul de superioritate pe care îl au mulți dintre confrații noștri care muncesc prin străinătate.  Cu această atitudine a început să mă descoase și pe mine ca să afle ce fac, cum o duc, unde lucrez, unde stau etc.  Nu l-am prea impresionat cu răspunsurile mele, astfel încât, la final, a concluzionat sec, într-o manieră filosofică: ”Vezi, diferența dintre noi doi este că, spre deosebire de tine, eu am știut când să mă opresc din învățat, tu nu te-ai oprit nici acum!”

Dincolo de acest episod, aparent anecdotic, se ascunde un mare adevăr: școala este o instituție în care, deși toți au acces, nu toți se simt confortabil. Nelson Mandela spunea că-„educația este cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea”. Ea te ajută să descoperi în viață o multitudine de căi prin care să ajungi să-ți atingi un scop, să-ți împlinești un vis sau să-ți construiești o carieră, un statut social.

Marile crize sociale și economice din ultimele decenii și-au găsit rezolvarea investind în educație și cercetare. Sistemele sociale ajunse în situații limită, care au dezvoltat cu prioritate sectorul educației(ex.Japonia, Germania, Israel, Singapore etc.), au recuperat decalajele intr-un ritm  de neimaginat. Același lucru este valabil și la nivel individual. Pentru orice părinte responsabil care își iubește cu adevărat copii, educația, deși costisitoare, este cea mai bună investiție în viitorul lor.

Nu în ultimul rând, educația te învață să descoperi simțul măsurii, nu ca pe o modalitate de supraviețuire, ci ca un mod de a-ți accepta și înțelege condiția și vocația, de a te raporta confortabil la celălalt.  Paradoxal, cu cât înveți mai mult, cu atât descoperi că știi mai puțin. În același timp, cu cât înveți mai puțin, cu  atât mai mult cauți argumente ca să-ți justifici autosuficiența. În fond, conform afirmației lui Confucius, „natura ne aseamănă - educația ne deosebește”. Altfel spus, sintetizând răspunsul oferit tânărului amintit mai sus, educația este o obțiune prin care poți să te deosebești de ceilalți, să găsești ușor ieșirea potrivită atunci când viața te aduce, vrând - nevrând, într-un sens giratoriu unde te poți învârti la nesfârșit, având iluzia că ai prioritate(că doar ai permis, nu?!), dar fără satisfacția că vei ajunge la destinația dorită.

sura foto: internet

Ștefan Robu

JUVENES ECCLESIAE, CORUL TINERILOR DIN IAȘI, MICI AMĂNUNTE, LA 25 ANI DE LA ANIVERSARE,

Se spune că Dumnezeu, după ce la creat pe om și i-a dat posibilitatea să se exprime în cuvinte, a descoperit că omul, în simplitatea lui, nu reușește întotdeauna să transmită emoția și intensitatea trăirilor lui.  Și atunci, plin de iubire și milostivire față de creația sa, i-a oferit omului alternative - muzica, pictura, sculptura etc. 

Iată de ce, atunci când suntem martori sau părtași la un eveniment muzical sacru, simțim o transformare profundă, o trăire care nu poate fi explicată în cuvinte, o înălțare spirituală și o feerie emoțională inegalabilă.  Oare de ce? Pentru că omul, atunci când știe să devină recunoscător Creatorului, trăiește ceva din bucuria acestuia. Așa am simțit eu când, în ziua de Rusalii am audiat concertul aniversar al corului tineretului din Iași, o emoționantă interpretare a operei  Misa Încoronării(Kronungmesse) de W.A.Mozart. În popor se spune că, atunci când trăiești momente de mare înălțare sufletească, ai atins paradisul sau tălpile lui Dumnezeu.  În acest context am regăsit cuvintele dirijorului Maximilian  Husaru, , cel care,  prin stilul și pedagogia lui este principalul catalizator și fervent al acestui cor: „Nu aș vrea să crezi că aceștia sunt extratereștri. Că aceștia nu au o ocupație. Ba da. Doar că acești tineri, în drumul vieții de zi cu zi, simt nevoia de a oferi puțin din timpul lor pentru a-l preamări pe Dumnezeu. Oferă puțin din timpul lor doar pentru ca tu să fii înălțat către cer prin cântarea lor.„ 

Muzica sacră prin definiție, transformă ființa umană, acționează ca un balsam sufletesc cu efecte imprevizibile, transcendente, schimbă destine și convertește inimi de piatră, asemenea clopotului de seară care rostește Angelus. Apropo, nu-i așa că , în noaptea sfântă a Paștelui, atunci când se intonează popularul imn Aleluia de Handel, sau în ziua Crăciunului, când se intonează solemnul Gloria in excelsis Deo, în variate compoziții și abordări dirijorale, simțim cum ceva se schimbă în noi și în jurul nostru? Iată cum alfabetul notelor muzicale, alternativa proniei divine pusă la dispoziția omului, devine o cale de rugăciune, de cunoaștere a sacrului în forma sa autentică și de întâlnire autentică cu Creatorul. Ce poate fi mai frumos și mai sublim în existența noastră efemeră!?

Încă din antichitate, marele filozof Platon spunea: ”Muzica este o lege morală. Ea dă suflet Universului, dăruiește aripi minții, luminează imaginația și învăluie în farmec și veselie lumea și tot ce ne înconjoară,” iar Ludwing van Beethoven afirma: „Muzica este mediatorul dintre viața spirituală și cea a simțurilor.”  Aniversarul corului Juvenes Ecclesiae din Iași reprezintă un moment de profundă recunoștință pentru toate generațiile de tineri care au contribuit la evoluția și devenirea acesttui cor, recunoscut ca un adevărat creuzet al emoției și bucuriei de inspirație divină, ca o făclie vie a credinței autentice, ca un mesager peste ani și generații al iubirii divine traduse în acorduri muzicale și în efecte vocale cu puternic impact terapeutic la nivel emoțional și spiritual.

Când un ritm melodic însoțit de un text sacru trezește emoție maximă și stârnește lacrimi de trăire și împlinire sufletească, înseamnă că acolo este prezent Dumnezeu. Ce întâlnire frumoasă, ce revelație spirituală!

sursa foto: internet

Ștefan Robu  
 

EȘTI PREȚIOS,

 

Orice persoană este chemat să se ridice din plictiseală. Singura șansă de a scăpa din mrejele plictiselii este aceea de a da aripi visurilor pe care Dumnezeu le-a pus în inima noastră. Dar pentru a reuși în această misiune este nevoie de o bună cunoaștere a propriei persoane și de o sănătoasă stimă de sine, deoarece nu pot să iubesc pe cineva dacă nu știu cine sunt și nu pot să ofer ceva dacă nu sunt conștient de ceea ce am.

Stima de sine este rezultatul a ceea ce gândește și simte o persoană despre sine, al raportului dintre imaginea ideală și imaginea reală. În mod normal, există trei situații legate de stima de sine. Stima realistă este imaginea  obiectivă despre propria persoană. Presupune conștiința propriilor bogății interioare, a demnității personale, dar și recunoașterea senină a limitelor. Totodată, presupune și conștiința posibilităților care pot fi valorificate.  Lipsa de stimă(non-stima) este prezentă atunci când nu există o apreciere pozitivă a propriei persoane și predomină o imagine negativă ce accentuează limitele și nerealizările.  Stima ne-realistă încearcă să compenseze lipsa valorilor printr-o imagine exagerată și falsificată de sine. Într-o astfel de situație se declanșează acele mecanisme prin care persoana se apără de tot ceea ce ar putea atinge imaginea falsă despre sine: gafe, greșeli, acuze, umiliri etc. 

Există elemente esențiale care alimentează stima de sine realistă și care favorizează creșterea persoanei și capacitatea ei de a iubi. Cunoașterea obiectivă de sine face ca persoana să fie capabilă să se perceapă așa cum este și să pună în valoare toate calitățile. 

Capacitatea de a aprecia propria viață presupune a mă valoriza așa cum sunt și a valoriza toate darurile primite, în primul rând darul vieții. Atunci când o persoană se consideră o greșeală, o eroare, totul devine întunecat. Apoi este nevoie să se tindă spre bine. Viața omului este dinamică și de aceea stima de sine se construiște atunci când persoana aspiră, se îndreaptă spre acele valori care aduc împlinire propriei vieți. 

În sfârșit, pentru a avea o stimă de sine realistă este nevoie și de integrarea aspectelor negative prezente în propria viață.Limitele fac parte din viață și dacă nu sunt acceptate și integrate, vor fi o permanentă sursă de nemulțumire personală.  Este nevoie să fie integrate limitele fizice(felul de a arăta, bolile etc.), limitele psihologice(lipsurile, slăbiciunile, traumele etc.) limitele morale(greșeli, vinovății, păcate etc.) limitele spirituale( lipsa credinței, îndepărtarea de Dumnezeu, idolatriile etc. ). Tot ceea ce am spus până acum pare desprins dintr-un tratat de psihologie și puțin legat de viață de  credință.  Dimpotrivă, lipsa unei stime de sine obiective este tot timpul o piedică în construirea unei relații autentice atât cu Dumnezeu, cât și cu aproapele.  Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să ne iubim cu adevărat pentru a putea iubi pe alții.

Dar, poate, cele mai frumoase cuvinte care să ne întărească în adevărata stimă de sine sunt acelea cu care Cristos ne asigură că nimeni nu este uitat: ” Bucurați-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri”(Lc 10, 20).

SEMNELE TIMPULUI - JALOANE PE CALEA SPERANȚEI,

 

Auzim adesea expresia ”semnele timpului”, care, de cele mai multe ori, ne trimite cu gândul la mesajele  pe care divinitatea le transmite către noi. De asemenea, acest subiect a inspirat și a dat naștere la o diversitate de scrieri și meditații filozofice, teologice, ezoterice, metafizice, spiritiste, fataliste etc.  În fond,  cred că semnele timpului sunt manifestări sau evenimente vizibile, cu impact mare sau mai mic la  nivelul maselor, care ne invită la a medita cu mai multă profunzime și determinare calea sau menirea noastră efemeră.

Fie că ele se manifestă la o scară mai mare sau la o scară mai mică, semnele timpului sunt traduse și înțelese în raport cu credințele noastre, cu valorile asumate în decursul evoluției și dezvoltării individuale sau chiar în raport cu fricile și angoasele noastre, determinate adesea de experiențele trăite sau de traumele care ne-au marcat viața.   Astfel spus, maniera în care omul se raportează la descifrarea semnelor timpului este influențată de subiectivism și de anumite particularități individuale( vârstă, spațuil socio cultural, nivel de educație, religiozitate, sugestibilitate etc.) În același timp, inervine și disponibilitatea de a căuta și descifra semnele timpului(caracteristică strâns legată de credința ca stare și nu ca ritual/ proces),  alături de acceptarea semnelor timpului(caracreristică strâns legată de cogniție, de nivelul nostru de înțelegere, de libertatea cugetului și de expectanțele noastre existențiale).

Cine poate descifra cu ușurință semnele timpului? Cel care se simte liber și care se lasă provocat de acestea. Deși toți aparținem aceluiași timp, nu toți descoperim, vedem, înțelegem, acceptăm semnele timpului, nici chiar atunci când acestea sunt palpabile. De ce?  Îndoiala, frica, autosuficiența, mândria, orgoliul etc.  nu ne permit să înțelegem  sensul și semnificația semnelor timpului. În plus, acceptăm cu greu acele semne, evenimente, fenomene, lucruri care nu au o explicație rațională logică și care depășesc nivelul nostru de înțelegere sau care intră în conflict cu valorile și modelele noastre cognitive, bazate pe algoritmi, stereotipii, clișee învățate spontan, tabuuri, axiome, dogme etc.

Pentru omul de rând, semnele timpului au fost adesea jaloane care l-au ajutat să-și regăsească drumul în viață, să-și alimenteze speranța și credința în depășirea dificultăților, să-și întărească voința și motivația pentru noi proiecte sau activități de anvergură care să-i transforme viața înspre bine. Alteori, semnele timpului ne-au arătat că nu suntem singuri, iar cineva chiar are grijă de noi. Un exemplu grăitor este momentul petrecut în anul 1983, în plin război rece, când ofițerul rus Stanislav Petrov de la un centru nuclear de avertizare timpurie din fosta URSS  a acționat într-un mod pe care nu și la putut explica. Sistemele de monitorizare au interceptat, în mod eronat, un atac american. În acel moment, ofițerul Petrov a avut intuiția de a considera că este o alarmă falsă și a evitat să raporteze superiorilor incidentul. Toate datele sugerau că Statele Unite au lansat un atac cu rachete. Dacă trimeteam superiorilor informațiile, nimeni nu le-ar fi pus la îndoială. Tot ce trebuia să fac era să pun mâna pe telefon. Dar nu m-am putut mișca. Așa  a fost evitat un conflict nuclear de proporții. După un an, în aprilie 1984, explozia de la Cernobâl, un alt semn al timpului, ne-a arătat forța și efectele distructive ale energiei nucleare.. Azi, semnele timpului ne arată că omenirea se află la o mare răscruce...

Îți mulțumesc, Doamne, pentru fiecare dimineață în care tu îmi oferi un semn al timpului meu, șansa de a vedea lumina zilei și puterea de a spera în tine!

sursa foto: internet

Ștefan Robu