Nu cu mult timp în urmă am avut ocazia să ascult vorbele înțelepte ale unui om simplu de la țară, fără prea multă școală, dar cu o intuiție și o înțelepciune dobândite de-a lungul unei vieți trăite în rânduială. Spunea cu toată convingerea că pământul le vorbește oamenilor în orice moment, în orice anotimp, în orice situație ne-am afla.
Totdeauna m-au impresionat și marcat gesturile pe care noi, oamenii, le facem în anumite împrejurări sau pur și simplu spontan; spre exemplu, țăranul care iese la arat și se apleacă să ia un pumn de țărână în palmă, să-l frământe, sa-i simtă textura, să-l miroasă, altfel spus, un dialog mut al omului cu pământul. Sau momentul acela de bucurie când, după o călătorie pe apă sau în aer, atingem iar pământul și ne simțim mai în siguranță. Sau când participăm la îngroparea unui semen de-ai noștri și la plecare luăm o mână de țărână pe care o aruncăm în groapă, ca semn de umilință și recunoaștere a nimicniciei noastre pe acest pământ; când ne adunăm împreună, de ziua recoltei, și-i mulțumim cerului și pământului pentru dărnicia lor. Dar și atunci când suntem departe de casă și simțim cum ne cheamă pământul unde ne-am născut și am crescut.
Cunoaștem toți expresia „Oare cum de ne mai rabdă pământul”. În ultimii ani, rapoartele oficiale ne spun că aproximativ cinci luni dintr-un an omenirea trăiește pe creditul oferit de planeta Pământ; altfel spus, noi, cei de azi, consumăm ceea ce ar fi fost dat să consume generațiile viitoare, copii și nepoții noștri. Mulți iau acest mesaj ca pe o lozincă ecologistă sau o exagerare a experților în științele pământului, dar și eu cred că, din nefericire, acesta este prețul pe care îl plătim ca să ne mai rabde o vreme. Să ne întrebăm cum vor trăi cei care vin după noi. Din ce în ce mai des vedem catastrofe naturale, fenomene meteorologice ieșite din comun, terenuri pe care recoltele ard sub arșița soarelui, pământul înghițit de ape, așezări umane care dispar etc. Sunt tot atâtea moduri prin care pământul își exprimă durerea, suferința cumplită prin care trece, neputința în fața lăcomiei noastre.
Ce-am putea face? Cum am putea răspunde la această suferință? Să începem fiecare cu gesturi simple prin care să-i arătăm că ne pasă, că-i înțelegem durerea. Personal, să-i arăt că sunt responsabil atunci când arunc gunoiul în locuri amenajate, atunci când nu risipesc mâncarea obținută din roadele pământului, atunci când caut să poluez cât mai puțin posibil etc. N-aș vrea să sune prea scolastic ceea ce spun aici, dar sunt gesturi care stau în puterea noastră. Altfel, riscăm ca într-o bună zi pământul să nu ne mai poată răbda, să nu ne mai vorbească sau chiar să ne urască. Doamne ferește-ne de acea zi!
sursa foto internet
Ștefan Robu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu