GRATITUDINE ȘI BUCURIE,

Datorită nevoii noastre de siguranță, ne-ar plăcea să fim întotdeauna siguri că împlinim voia lui domnului. Este firesc să avem această dorință și, dacă suntem motivați de o inimă sinceră, de obicei primim lumina care ne descoperă înțelesuri spirituale. Numai că lucrurile nu se petrec  întotdeauna așa. Chiar dacă facem tot ce stă în puterile noastre pentru a afla ce vrea d-zeu de la noi într-o anumită situație(prin rugăciune , meditație, exerciții spirituale), nu întotdeauna ne este dat să aflăm un răspuns clar sau, cel puțin, nu imediat. Asta se întâmplă din două motive: mai întâi, pentru că d-zeu ne consideră maturi și dorește, pur și simplu, ca în anumite situații să hotărâm singuri.. Apoi, există un scop purificator: dacă am fi de fiecare dată siguri că împlinim voia domnului și că suntem pe calea cea bună, am ajunge repede la o concluzie care ar deveni periculoasă și ne-ar conduce spre un orgoliu nemăsurat. Așa, faptul că nu suntem întotdeauna singuri că facem voia divină este o lipsă dureroasă, dar care ne protejează pentru că ne păstrează smeriți, cu măsură, în permanentă căutare, ferindu-ne de gândul că am putea foarte bine să ne bazăm doar pe noi înșine și să ne îndepărtăm de d-zeu.
În astfel de situații este extrem de important să ne spunem următorul lucru: chiar dacă există anumite aspecte ale voinței divine care ne scapă, sunt altele pe care le știm cu certitudine și în care putem investi fără riscul de a ne înșela, putem să ne facem datoria ca ființă și să trăim împlinindu-ne vocația creștină. Uneori cădem într-o greșeală pe care este necesar să o recunoaștem și să o evităm: pentru că uneori nu știm ce să credem referitor la lucruri esențiale ale vieții noastre(de exemplu, alegerea viitoarei profesii sau chiar o hotărâre și mai importantă), ne pierdem timpul bântuiți de întrebări sau ne lăsăm copleșiți de descurajare, ceea ce ne face să nu mai investim în ceea ce știm că vrea d-zeu de la noi în mod obișnuit, adică să ne rugăm, să rămânem încrezători, să-i iubim pe cei apropiați. 
Când nu avem răspunsuri pentru viitor, cel mai bun mijloc de a ne pregăti pentru a le primi este să trăim  prezentul.

Așa cum am spus mai înainte, este bine să ne antrenăm nu numai pentru a suporta lucrurile care nu ne plac, ci, într-un anumit sens, chiar să le alegem, ceea ce nu vrea să spună că trebuie să ne facă plăcere să le provocăm! Este bine doar să le primim cu inimă bună, printr-un act pozitiv al libertății noastre, care să ne facă să trecem - cu cât mai repede, cu atât mai bine! - de la o reacție mai mult  sau mai puțin violentă de dispreț la o consimțire bazată pe încredere în puterea lui d-zeu.
Când suntem stăpâniți de lupte interioare, poate fi de mare folos să medităm. Libertatea noastră are întotdeauna puterea miraculoasă de a face din ceea ce ne este luat( de viață, de evenimente, de ceilalți) ceva ce ni se oferă. Din afară nu se vede diferența, dar în interior totul se transformă, căci destinul devine o alegere liberă, constrângerea - iubire, iar ceea ce am pierdut rodește. Libertatea umană este de o măreție surprinzătoare. Prin libertatea personală, omul nu are puterea de a schimba ceea ce îl înconjoară, dar dispune de facultatea de a da un sens chiar și acolo unde nu există nici unul! 
Nu suntem întotdeauna stăpâni pe traseul vieții noastre, dar putem hotărî asupra sensului pe care i-l dăm. Libertatea de care ne bucurăm face să nu existe nici un eveniment, de nici un fel,  care să nu primească o semnificație pozitivă, care să nu fie expresia iubirii, să nu devină încredere, speranță, ofrandă adusă domnului... Faptele cele mai importante, cele mai roditoare nu sunt atât cele prin care noi transformăm lumea exterioară, cât cele prin care ne modificăm atitudinea interioară, sprijinindu-ne,  în ultimă instanță, pe resursa credinței care ne învață că d-zeu poate, fără excepție, să transforme totul în bine. Este vorba de o mină inepuizabilă, o comoară ce poate fi exploatată la nesfârșit și care face ca în existența noastră să nu mai fie nimic negativ, banal sau indiferent, pentru că, de fapt,  noi dăm la toate sens.
Pozitivul devine motiv de gratitudine și de bucurie, negativul - prilej de credință și de ofrandă adusă lui d-zeu, și astfel, totul se transformă în har divin. Nu vom putea niciodată să-i mulțumim îndeajuns lui d-zeu pentru acest dar atât de prețios: libertatea.

sursa foto: internet
stefan robu

ACŢIUNEA DEVINE BUCURIE,

M-ia luat mult mai mult decât ar fi trebuit să ajung la concluzia că nu ceea ce fac propriu-zis face diferența în viața mea, ci modul în care îmi direcționez energia. Am crezut mereu foarte tare că acțiunea este cuvântul magic, că nu poți obține nimic fără efort și fără osteneală. Adevărul este că indiferent ce am vrea să remediem, toate acele acțiuni disperate pe care le intreprindem vor avea doar un efect foarte mic asupra experienței noastre. Nu contează nici cum facem ceea ce facem sau în ce măsură o facem, nici cât de des, de vreme ce majoritatea acțiunilor sunt inițiate mai degrabă de energia negativă.
Ne confruntăm cu o situație care nu ne place, și în funcție de felul nostru de a fi, facem unul din două lucruri: cedăm în urma resemnării plină de frustrare și ne acceptăm soarta sau încălecăm pe cai mari și galopăm legați la ochi, în căutarea frenetică a unei acțiuni care să ne ajute să corectăm nedreptatea din fața noastră. În fiecare dintre situații, ne facem mai mult rău. Cu toate acestea, creația deliberată se rezumă la eliberarea unui flux de energie pentru a atrage, nu pentru a încerca să schimbăm cursul unui lucru Acest lucru nu funcționează niciodată. Nu poți ajunge în lumea altcuiva decât dacă ai fost invitat din punct de vedere vibrațional, așa cum nimeni nu îți poate invada lumea dacă tu nu i-ai trimis  o invitație vibrațională. În acel moment, în care ne concentrăm cu entuziasm asupra lucrurilor pe care le preferăm în viață, la noi ajung exact mișcările pe care trebuie să le facem, provenite dintr-un loc al inspirației. Acțiunea devine bucurie, ideile abundă. Deschidem forța creativă a vieții și vedem cum înaintăm pas cu pas, mai ușor sau mai greu, către direcția în care vrem să ajungem. Nu mai suntem niște simple persoane care reacționează; am devenit persoane care crează în mod deliberat.


Să recunoaștem, vor exista întotdeauna diferențe, asta însemnând inclusiv lucruri care nu ne plac. Pentru asta trăim și, sincer, asta ne bucură cel mai mult. Dar indiferent cât de dificilă sau fără ieșire pare problema, ea nu merită mai multă atenție decât e cazul, avertizându-ne, de fapt, asupra faptului că ne direcționăm greșit energia.În momentul în care sună un semnal de alarmă ca urmare a unei probleme și ai acea reacție automată de a acționa, liniștește-te pur și simplu și relaxează-te. Acest lucru te va ajuta să te gândești la altceva, ceea ce îți va schimba și sentimentele, dar și modul în care vibrezi, permițând universului și eului tău extins să preia controlul.
Astfel, contrar convingerilor comune, nu trebuie să organizezi totul ca la carte înainte de a-ți permite să te simți bine. Singurul lucru care trebuie să îl faci atunci când ai o problemă este să nu te mai gândești la ea, să nu reacționezi și să găsești o modalitate de a te simți bine.
Nu uita că nevoia de a schimba ceva va duce mereu la transmiterea  unei energii negative, pe care o vei avea și tu. Găsirea unei căi prin care să fii încântat de ceea ce se va schimba va duce la un flux de energie pozitivă, care îți va permite să faci ceea ce vrei. Nu te mai simți tensionat, în schimb, spune-ți ție însuți că, indiferent cât de neplăcute ți se pot părea problemele în acest moment, cu siguranță poți găsi o modalitate de a te simți bine în ciuda a ceea ce se întâmplă.
Vor apărea apoi și răspunsurile și oportunitățile și în scurtă vreme vei descoperi și alte modalități prin care să schimbi situația existentă.
Îndreaptă-ți atenția asupra a ceea ce se poate întâmpla și nu asupra a ceea ce se întâmplă acum și cufundă-te în toate acele sentimente minunate pe care le vei avea atunci când vei ajunge la destinație.

sursa foto: internet
stefan robu

TU DECIZI,

Tot acest proces al creației deliberate este unul deosebit de simplu, dar nu întotdeauna ușor. De fapt, sunt înclinat să spun că e o adevărată pacoste. Dar odată ce ai învățat cum să te concentrezi și să transmiți propria energie sau să vezi care sunt rezultatele, devine foarte ușor. Ei bine, măcar pe aproape. Când lucrurile se înrăutățesc, încercăm să facem tot posibilul să diminuăm pagubele. Suntem setați pe remediere, antrenați să reacționăm la condițiile cu care ne confruntăm. Remedierea înseamnă transmitere de energie negativă. Provocarea constă în a nu ne mai concentra asupra obiectului anxietății sau iritării noastre și în a găsi locul în care ne simțim bine în legătură cu ceea ce ne dorim. Cu alte cuvinte, trebuie să încetăm să remediem și să începem să ne simțim bine. Ai o mulțime de probleme și nici una dintre ele nu te face să te simți bine atunci când te gândești la ele. Dacă te gândești tot timpul la ele, atunci cu siguranță vor deveni și mai mari și mai neplăcute.
Unele condiții negative reprezintă niște probleme serioase, altele simple supărări minore, dar, indiferent despre ce este vorba, sunt atât de dominante și atât de prezente încât le transformăm într-un mod de viață. Cu toate acestea, condițiile negative nu sunt altceva decât rezultatul direcției în care ne-am îndreptat atenția în trecut... și sentimentele... și fluxul de energie. Exact asta reprezintă. Fluxul nostru de energie negativă a fost cauza, iar circumstanțele neplăcute efectul. Tot ceea ce trebuie să faci este să înveți să îți direcționezi diferit energia, fiindcă nimic - nimic - nu ne afectează în viață decât fluxul greșit de energie. Ideea este următoarea: nu trebuie să schimbi un lucru. Trebuie doar să nu te mai concentrezi asupra lui.

Trebuie însă să începi de undeva, iar acel undeva este o decizie care, cumva, îți va schimba punctul de concentrare, făcându-te să îți îndrepți atenția către ceva mult mai plăcut, care îți va direcționa fluxul de energie în direcția corectă. Odată ce nu te mai gândești la un anumit aspect neplăcut ești pregătit să te confrunți cu propriile dorințe și să fii încântat de ele. Nu uita că rapiditatea cu care ți se îndeplinesc dorințele depinde direct de rapiditatea cu care îți poți schimba punctul de concentrare care te ține blocat în vibrațiile negative. Trebuie doar să decizi ceea ce vrei atunci când te confrunți cu o problemă, apoi să apelezi la frecvența stării de bine. Insistă să faci tot ceea ce îți stă în puteri pentru a găsi - și a menține - orice urmă de energie care te face să te simți bine. Și nu uita că orice putere pe care problemele respective o au asupra noastră este chiar cea pe care noi le-o oferim. Indiferent cât de vitrege par condițiile, poți apela întotdeauna la energia tipică stării de bine pentru a le modifica. Dacă poți ști acest lucru din străfundul ființei tale, restul problemei referitoare la crearea deliberată va fi floare la ureche.

sursa foto: internet
stefan robu

RĂUL LIPSIT DE RĂU,

Trebuie să admitem că încercările, situațiile nefericite, oricât de dificile ar fi, nu au numai inconveniente, ci și avantaje.
Primul este acela că ele nu ne împiedică să fim stăpâni pe viața noastră, pe timpul nostru, și ne feresc să ne lăsăm închiși într-un program fix, într-o planificare anume, să ne limităm la propria inteligență.Adevărata închisoare care ne sufocă și de care trebuie neapărat să ne eliberăm suntem noi înșine, cu egoismul și judecata strâmbă specifice.
Cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla în viață ar fi ca totul să fie cum vrem noi. Asta ar însemna sfârșitul oricărei evoluții.Ca să putem pătrunde puțin câte puțin în înțelepciunea divină, care este infinit mai frumoasă, mai bogată, mai plină de compasiune decât a noastră, este absolută nevoie ca inteligența noastră de tip uman să fie serios zdruncinată nu spre distrugere, ci spre purificare și înălțare, pentru a o face capabilă să-și depășească propriile limite, dat fiind faptul că ea este întotdeauna marcată, mai mult sau mai puțin conștient, de un oarecare egoism și orgoliu, de lipsa credinței și a iubirii. Trebuie să ne vindecăm mai întâi de încrâncenare, de obiceiul de ai judeca pe ceilalți, de toate relele care există în noi, pentru a putea puțin câte puțin să primim înțelepciunea divină, să ajungem la o înțelegere mult mai largă și la o primenire a ființei noastre. Păcatul înseamnă limitare, în timp ce sfințenia dă aripi spiritului și măreție sufletului.

Când ne găsim într-o situație dificilă, greu de suportat este nu atât suferința, cât faptul că nu știm de ce aceasta ne este dată, căci durerea în sine este uneori mai puțin chinuitoare decât faptul că nu înțelegem sensul ei. Cea mai cumplită încercare este cea la care este supusă inteligența când se lovește de întrebări fără răspuns.. Dimpotrivă, dacă inteligența, este satisfăcută, durerea este mult mai ușor de acceptat și de suportat.
În om există setea de adevăr, nevoia de a înțelege cu ajutorul rațiunii, aspecte care fac parte din demnitatea și măreția sa. Atâta doar trebuie să știm, că nevoia noastră atât de imperioasă de a înțelege totul implică multă ambiție și trebuie purificată pentru că ea poate fi inspirată de motivații mai mult sau mai puțin conștiente care nu sunt întotdeauna juste. Există o dorință de înțelegere sinonimă cu setea de cunoaștere a adevărului cu scopul de a accepta viața și de a o pune în slujba acestuia, dar există, de asemenea, o dorință de înțelegere care implică impunerea voinței. Conform acesteia, a înțelege înseamnă a domina, a controla, a fi stăpân pe situație. Astfel, tot ceea ce apare în noi ca dorință de dominare, instinct de proprietate, poate să alimenteze inconștient această nevoie de a înțelege.
Nevoia de a înțelege poate proveni și dintr-o altă sursă, care nu este nici ea pură: nesiguranța noastră interioară. În acest caz, a înțelege înseamnă să te liniștești, să te simți în siguranță datorită sentimentului că, din moment ce ai pătruns înțelesul, vei fi în măsură să controlezi situația, dar, din păcate, este o siguranță amăgitoare carete poate duce repede spre eșec.

Singura siguranță pe care o putem avea în această viață nu este capacitatea noastră de a controla evenimentele cu ajutorul inteligenței, nici puterea de a face previziuni, ci certitudinea că d-zeu este cu noi permanent, că nu ne va părăsi niciodată și că ne iubește.
În viață există perioade când simțim o nevoie imperioasă să înțelegem ce ni se întâmplă, făcând apel la meditație, rugăciune, sfatul persoanelor avizate, pentru că, grație acestei lumini și analizând ceea ce am înțeles noi înșine, putem progresa.
Să încercăm să înțelegem cu orice preț ne-ar face mai mult rău decât bine, ar spori suferința noastră în loc să o facă mai suportabilă, ne-ar alimenta îndoielile,nesiguranța, temerile, ar spori semnele de întrebare fără să ne ofere răspunsuri mulțumitoare. 
Trebuie să recunoaștem că un efort ce se mulțumește să înfrunte direct o conduită negativă fără a percepe faptul că în spatele acesteia există o anumită așteptare, o anumită nevoie pozitivă, nu va avea sorți de izbândă pe termen lung.


sursa foto: internet
stefan robu

ODĂ FLORILOR DE MAI,

Primăvară!
Flori frumoase,ca rochia sticletelui colorate,
Flori din tainica cutie a Pandorei, mai ieri scoase,
Unde mitica speranță de basme și povești ne umple,
În miezul nopții, tainic să citești iubirii...

Flori micuțe și plăpânde-n panseluțe și brândușe,
Albi lalele, roșii, galbene și-albastre,
Floarea tainică a iubirii-n trandafirul ce roșește-n
Miezul zilei și cu roua-i îmbălsămează...
Crud, obrazul vreunei fete la primul sărut...

Primăvară!
Dansul tainic al iubirii prin petale de cireș
Joacă hora de nuntire a miresei cea dintâi
Și prin petele-i albastre, soarele-i sărută fruntea:
”Ești iubirea vieții mele”și cu razele-o cuprinde...

Primăvară!
E mireasa cea din urmă, unei mii de ani s-ajungă;
Roua, uneori prea multă, a pământului față o spală,
Tot românul să-nțeleagă că aleasa, România, este
Vestea bună - crinul sau pocalul nenuntirii...

O CLIPĂ DE NECAZ,

Trebuie să realizăm faptul că atunci când suferim ceea ce ne face cel mai rău nu este atât suferința însăși cât refuzul nostru de a trece printr-o asemenea încercare. Durerii propriu-zise îi adăugăm zbuciumul interior care implică refuz, revoltă, resentimente, îndoieli... 
Închistarea, neacceptarea suferinței nu fac decât să sporească chinul nostru, în timp ce, atunci când o acceptăm și o suportăm cu gând curat, ea devine mai ușor de suportat. Când suntem atinși de durere este firesc să încercăm să o vindecăm sau măcar să o ameliorăm. Dacă te doare capul, poți lua o aspirină, dacă știi că are efect. Cu toate astea, vor fi întotdeauna suferințe fără remediu pe care este mai bine să le acceptăm fără revoltă. Asta nu înseamnă că suntem masochiști, dimpotrivă: acceptarea unei suferințe o face  mai ușor de suportat decât dacă ne blocăm într-un refuz violent. În plan fizic este foarte adevărat că cel care alege o atitudine dură, inflexibilă, își face mai mult rău decât cel care este tolerant și înțelept. Să vrei cu orice preț să elimini suferința duce uneori la suferințe ulterioare și mai greu de suportat. Cel care își alege ca drum în viață fuga din fața durerii, acceptarea exclusivă a recompenselor, a ceea ce este confortabil, și refuză restul, mai devreme sau mai târziu va ajunge să poarte cruci mult mai grele decât cel care se împacă cu suferința și nu respinge ca fiind nerealistă ideea de a o elimina din viața lui.

Adeziunea la suferință ne dă putere. Scriptura însăși ne vorbește despre pâine de lacrimi. D-zeu este fidel și ne dă în toate zilele vieții noastre puterea să ne ducem crucea, oricât de grea ar fi ea. Etty Hillesum spune: De fiecare dată, imediat ce eram gata să le fac față, încercările deveneau frumoase.
Din păcate, nu toți avem aceiași deschidere pentru a suporta suferințele suplimentare care se nasc, de fapt, din refuzul nostru de a accepta încercările firești ale vieții. Adevăratul rău nu este suferință, ci teama de suferință. Acceptarea cu încredere și împăcare, suferința ne face să creștem, ne educă, ne purifică, ne învață să iubim dezinteresat, ne face smeriți, atenți, blânzi și plini de compasiune față de ceilalți, în timp ce teama de suferință ne înăsprește, ne învârtoșează inima, ne face să fim încrâncenați, ne blochează într-o atitudine protectoare și defensivă față de noi înșine, ne conduce cel mai adesea la alegeri iraționale ale căror consecințe sunt nefaste.
Cele mai cumplite suferințe ale omului sunt cele de care se teme cel mai mult, spune Etty Hillesum. Cea mai cumplită suferință nu este cea trăită, ci cea imaginată, cea care crește în mintea noastră și ne pune în situații false. Adevărata problemă este nu realitatea(care rămâne profund pozitivă, chiar dacă implică durere), ci felul în care noi ne-o reprezentăm.

Cultura ambientală, prin publicitate și mass-media, nu încetează să ne inoculeze din propria evanghelie o regulă de viață care spune că trebuie să fugim cu orice preț de durere și să nu facem altceva decât să căutăm plăcere. Numai că ea uită să spună un lucru esențial, acela că adoptarea acestui principiu este cea mai sigură cale spre nefericire. Departe de mine gândul de a face apologia suferinței! Cred sincer că trebuie să încercăm din toate puterile să o diminuăm, să găsim remedii, dar știu, de asemenea, că ea face parte din viață și când vrem să eliminăm complet durerea e ca și cum am vrea să suprimăm însăși viața. Refuzul de a suferi este refuzul de a trăi și deci de a nu primi ceea ce viața poate să ne aducă mai bun și mai frumos. Cine va voi  să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine își va pierde sufletul pentru mine îl va afla, ne spune Isus și evanghelia lui rezistă incomparabil mai bine la proba timpului decât cea publicitară.
Nu am nimic împotriva plăcerii, care este un lucru bun și care face și el parte din viață. Dacă nu ar exista plăcerea, nu am putea nici să facem cu plăcere ceva pentru altcineva, aceasta fiind modalitatea cea mai firească de manifestare față de cei pe care îi iubim.
Acceptând suferințele care ne sunt propuse de viață și permise de d-zeu pentru evoluție și purificare, îndepărtăm de la noi altele mult mai greu de dus. Haideți să fim realiști și să încetăm odată pentru totdeauna să visăm la o viață lipsită de încercări și de griji!  Asta se întâmplă în Rai, care nu se află aici, pe pământ. Trebuie să ne purtăm crucea cu curaj luând exemplul lui Cristos și, mai devreme sau mai târziu, amărăciunea acestei încercări ni se va părea dulce.
Așadar, se impune să fim atenți la atitudinile noastre interioare, ale căror consecințe pe termen lung sunt mai importante decât ni s-ar părea.

Când ne confruntăm cu problemele de zi cu zi, trebuie să evităm să fim veșnic nemulțumiți și morocănoși, spunându-ne că va trece și visând permanent la o viață complet diferită. Viața este bună și frumoasă așa cum este ea și am face bine să o acceptăm, chiar cu partea ei de suferință inevitabilă. Când d-zeu a creat bărbatul și femeia, el a binecuvântat existența umană și nu a luat niciodată înapoi această binecuvântare, chiar dacă păcatul strămoșesc a adus cu sine un întreg cortegiu de suferințe nedorite de d-zeu, și asta pentru că darurile și chemarea lui d-zeu sunt irevocabile. Orice existență, chiar și cea copleșită de dureri, este deplin binecuvântată și prețuită de domnul.
Acest punct de vedere ne aduce la realitate și economisește multă energie pe care altfel o pierdem plângându-ne, cerând lucruri diferite, visând la imposibil etc. Pe de altă parte, în calitate de creștini, suntem convinși că ne așteaptă o veșnicie fericită: O fericire fără margini va lumina fața lor, și nu avem nici un motiv real de a ne plânge de greutățile acestei vieți. Să păstrăm, așadar, în inimile noastre cuvintele sf. Paul, care ne asigură că o clipă de necaz ne pregătește o veșnicie de glorie divină.


sursa foto:internet
stefan robu

PRIN OCHII CELORLALȚI,

Munca de acceptare de sine este mult mai dificilă decât ar părea la prima vedere. Orgoliul, teama de a nu fi iubiți, convingerea că nu valorăm cine știe ce au rădăcini mult prea adânci în noi. Este suficient să recunoaștem cât de prost primim căderile, eșecurile, cât pot să ne demoralizeze, cât de vinovați ne simțim etc. Ca să ne iubim pe noi înșine avem nevoie de o intermediere, de privirea altcuiva. Avem o nevoie vitală de privirea iubitoare a celui de lângă noi ca să ne acceptăm și să ne iubim. Poate fi vorba de un părinte de un prieten, dar, înainte de toate, avem nevoie de privirea cea mai pură, cea mai sinceră, cea mai iubitoare, cea mai mângâietoare, cea mai dătătoare de speranță. Nu voi reuși, nu sunt în stare, nu sunt capabil, nu merit.... asemenea afirmații nu au nici o legătură cu acceptarea limitelor noastre, ci ele sunt rodul amar al unei evoluții umane pline de suferință, de frică de neîncredere, iar cel mai bun lucru este să le demascăm și să nu aderăm la ele. Acceptarea ființei noastre implică în egală măsură slăbiciunile și talentele, defectele și calitățile noastre, și astfel, vom permite tuturor capacităților să se dezvolte și să ne desăvârșească. 
Așadar, înainte de a spune că nu putem să facem cutare sau cutare lucru, este preferabil să ne gândim dacă această propoziție este rodul unui realism sănătos, de ordin spiritual, sau o convingere care și-a făcut loc în psihicul nostru și de care este bine să ne vindecăm.
De asemenea, avem tendința de a ne interzice aspirații, diferite forme de realizare a personalității, fericirea legitimă din cauza mecanismelor psihologice inconștiente conform cărora ne considerăm vinovați și fără drept la fericire. Asta poate veni uneori dintr-o falsă reprezentare a voinței divine care - credem noi - și-ar propune în mod sistematic să ne priveze de ceea ce este mai bun pe lume! Această interpretare nu are nici o tangență cu realismul spiritual și cu acceptarea limitelor.


Să mai fac o remarcă, și anume aceea că există o legătură profundă și cu dublu sens între acceptarea de sine și acceptarea celorlalți, iar una deschide calea către cealaltă. Deseori ni se întâmplă să nu-i acceptăm pe ceilalți pentru că, de fapt, în sufletul nostru nu ne acceptăm pe noi înșine. Cel care nu este împăcat cu sine va fi în mod sigur în război și cu ceilalți. Neacceptarea de sine creează o tensiune interioară, o nemulțumire, o frustrare pe care o răsfrângem de multe ori asupra altora ce devin țapi ispășitori pentru conflictele noastre interioare.
Elly Hillesum într-o carte a lui scria: Încep să-mi dau seama că atunci când simt aversiune față de cineva trebuie să caut rădăcina dezgustului în mine însămi.
Dimpotrivă, omul care-și închide inima față de ceilalți, care nu face nici un efort pentru a-i iubi așa cum sunt, care nu știe să se împace cu semenii, acela nu va avea niciodată bucuria de a trăi această stare profundă de pace interioară de care toți avem nevoie.
Dacă facem lucruri josnice, îi judecăm cu asprime pe ceilalți, suntem neînțelegători și lipsiți de toleranță, sfârșim întotdeauna prin a fi noi înșine victimele faptelor noastre.
După ce am scris despre acceptarea de sine, aș vrea să mă refer acum la acceptarea evenimentelor. Principiul fundamental este același: nu putem să ne schimbăm viața în bine dacă nu începem prin a o accepta în integralitatea ei și deci a consimți la toate evenimentele exterioare cu care ne confruntăm. În mod evident, nu ne este greu să acceptăm ceea ce percepem drept bun, pozitiv, cu valoare de recompensă, dar este mult mai greu atunci când este vorba de dificultăți și suferințe de toate felurile.
Știm cu toții că, oricare ar fi proiectele noastre, oricât de bine gândită planificarea lor, există situații pe care nu le putem controla și deci se produc o multitudine de evenimente contrarii previziunilor, aspirațiilor, dorințelor noastre, iar noi suntem obligați să le facem față.
Ceea ce mi se pare important este să nu ne mulțumim cu a le accepta bodogănind, ci să consimțim sincer, să nu le suportăm, ci într-un anumit sens să le alegem(chiar dacă, de fapt, nu avem de ales și tocmai asta ne deranjează!). A alege înseamnă în acest context să facem un exercițiu de libertate și, dincolo de a ne resemna, să primim cu inimă bună ceea ce ni se întâmplă. Nu este lucru ușor, mai ales dacă este vorba de încercări cumplite, dar este cea mai bună metodă și trebuie să încercăm să o punem în practică cât mai mult posibil, întăriți de credință și speranță.

sursa foto: internet
stefan robu