CRĂCIUN ÎN TIMP,

Se-adună spre bine și pace din cer,
Pe aripi de stele și raze de vânt,
Cu inimi de cetini și teamă de ger,
Și oameni. și îngeri, și dor... pe pământ.

Și timpul, bătrânul uimit, reflectând...
Cu erele, două, de mână se ia,
De jur-înprejurul de iesle jucând
Și dansul profetic, și hora cea grea.

E terminus punct și țâșnire de nou
În tot ce se-ntâmplă aici și acum,
Odată răspunsul, la dor și ecou,
Ce prinde contur: concret și precum...

Nu-i vorba de magic și nici feerii,
Nu poți fi strivit de decorul cel greu...
Acum, ca și-atuncea, tu, Doamne, de vii,
Și timpul rămâne pe loc; spre mereu...

Sunt căi infinite, ca număr și fel,
Prin care irumperi de cer spre pământ
Au fost și mai sunt..., dar un singur model
Rămâne-apogeu: împlinire în cuvânt.

Căci timpul se simte și el împlinit,
Nu doar fugărit de profeți spre cândva...
În ciuda-ntâlnirii de prag infinit,
Se simte acasă și nu undeva...

Acasă e astfel și cerul din noi,
Acasă-i acum și aici, doar prezent,
Acasă înseamnă și Crăciun în nevoi:
Doar Domnul să fie cu noi, permanent.

PEȘTERA SFÂNTĂ,

Înăuntrul peșterii, ca într-un cuptor,
Se auzea respirația pâinii care creștea;
O plămădise unicul lumilor creator
Cel întreit. Oastea cerească-l slăvea.

Frământătură a cerului cu laptele Mariei,
Carne de copil iudeu, trup care tremură
De frig și de foame, dacă poți scrie-i,
Cântărețule, povestea și te cutremură....

Să se vadă, sus,dârele de firmament,
Iar jos, pașii lăsați de păstorii săraci,
Îngerii care-l laudă, stârnind un curent
Uriaș de iubire... Dacă nu-l simți taci!

Să fluture hainele, frunzele în măslini,
Sub suflul grozav ce doboară un cort,
Să-l adorăm pe Născutul printre străini
Vălu-i subțire pare și giulgiu de mort.

Orbește-ne-o clipă cu darurile orientale,
Aur regal, smirnă funebră, sacră tămâie,
Du-i tu pe magi la iesle, cu pasul agale,
La copilul ce are de rodii călcâie.

FII VESEL(Ă), RĂMÂI ÎN MOMENTUL PREZENT,

Găsește-ți direcția lăuntrică și trăiește, fii vesel(ă) rămâi în momentul prezent. În trecut, se poate să fi trăit, în principal, în sfera capului, încercând să înțelegi totul prin intelect. Fără îndoială că acest lucru ți-a fost de folos în găsirea informațiilor și în rezolvarea problemelor, dar nu te-a ajutat și să înveți să te iubești sau să-ți înbunătățești relația cu ceilalți.Pentru a face asta era nevoie de altceva.
Aveai nevoie să ajungi la inima ta, să-ți simți sentimentele și să-ți accepți întreaga existență.
Aveai nevoie să-ți creezi un spațiu să construiești templul interior, unde să poți sta în liniște. Aveai nevoie să te împrietenești cu copilul  tău lăuntric și să înveți să îl iubești și să-l accepți. Aveai nevoie să înveți să-ți privești judecățile cu compasiune și să vezi- fără a te pedepsi- toate căile prin care ți-ai cedat puterea și te-ai trădat pe tine însuți. Această pregătire era necesară. Acum aflîndu-te în inima ta înveți să lași în urmă drama lumii și să asculți vocea, încă slabă, din interior. 
Pe măsură ce înveți să te încrezi în ceea ce auzi și să acționezi în consecință, ajungi, treptat, dincolo de structura egoului și de fricile care îi dau forță.


Toată această muncă de vindecare duce la un mod de viață diferit, care se manifestă din interior către exterior. Are propria sa rezonanță și armonie. Liniștea din conștiența ta devine liniștea din relațiile tale. Iubirea față de tine devine, fără efort, iubire față de ceilalți. Iubirea și acceptarea creează o nouă conștiență, care este creat prin unirea capului cu inima, a rațiunii cu intelectul, a masculinului cu femininul, a luminii cu întunericul, a smereniei cu transcendența. Aceasta sintetizează contrariile și își extrage putere din ambele părți.
O viață integrată este liniștită și senină. Toate judecățile sunt scoase la lumină și așezate pe o masă unde sunt învăluite de iubire și compasiune. Într-o viață integrată, ești atât martorul, cât și participantul.Privești înăuntru și te observi afară. Știi că tot ceea ce vezi este doar o sumă  de informații  despre tine. Câteodată, pare să fie despre tine, dar asta e doar o aparență. Tot ce gândești, simți, spui sau faci, îți aparține.

Pacea lăuntrică devine pentru tine o realitate, pe măsură ce înveți să privești și să-ți accepți întreaga experiență. Poți să vezi că nici o parte din tine nu este rea sau malefică, este vorba doar de părți care nu au fost , încă, iubite. Iar acum ai abilitățile necesare pentru a aduce iubire tuturor părților din tine. Nu vei mai întâlni nici un dușman în lume, fiindcă nu mai ai nici un dușman în interior. Toți oamenii pe care îi întâlnești sunt egali, care au și ei aceleași bucurii, simt aceleași dureri și aceiași fericire ca și tine. Știind acest lucru, nu mai ești amenințat de diferențe. Înveți să-i iubești și să-i accepți pe oameni așa cum sunt. Ești mai răbdător cu ceilalți și cu tine. Nu mai vorbești și nu mai acționezi intr-o manieră impulsivă sau irascibilă. Înveți să te adaptezi la ceea ce este necesar în fiecare situație. Viața ta începe să se simplifice. Treptat, înțelegi că, atunci când ai încredere, fluxul abundenței intră în viața ta și te ajută să te îndrepți către pasul următor, chiar dacă nu știi care este acesta. Așadar, înveți să fii prezent, cu o inimă și o minte deschisă. Pe măsură ce renunți la nevoia de a desluși totul, în viața ta începe să-și facă loc o stare de grație.
Treaba ta nu este să-ți impui voința asupra vieții, ci să cooperezi cu viața, pentru că atât nevoile tale, cât și ale celorlalți, să fie împlinite. Nu există un maestru mai bun decât viața însăși. Iar tu ești studentul minunat, numai prin faptul că îți păstrezi o inimă și o minte deschisă. Și să te rogi așa:
Doamne, fă-mă un instrument al voinței tale. Fie ca voința mea și voința ta să fie una și aceeași. Dă-mi încredere că vei fi alături de mine, îndrumându-mi cuvintele și acțiunile, ajutându-mă să merg pe calea cea dreaptă.
Nu există perfecțiune în lume, dar există perfecțiune în iubire, iar căile iubirii sunt nemaipomenit de frumoase. În iubire, toate lucrurile sunt întregi și desăvârșite cu sinele tău.


Adevăratul sine acționează în noi cu bucurie, entuziasm și expuberanță. Dorința sa este să dăruiască fără a se gândi la răsplată și să se exprime pe sine liber și deplin. Cuvintele sinelui adevărat sunt sincere și adevărate, iar acțiunile sale sunt în acord cu cine ești tu, la cel mai profund nivel.
Sinele adevărat face fapte mari, fără efort, el acționează astfel, deoarece este îndrumat din interior de către suflet(spirit).
Desigur că toate acestea nu se pot întâmpla atât timp cât tu trăiești o viață egoistă, într-o stare de negativitate. Dacă, însă, îți lași mica ta voință să fie condusă de marea voință universală, dacă nu îți mai dorești doar ceea ce îți folosește într-un mod egoist și începi să dorești ceea ce le este tuturor de folos, în mod egal, are loc o mare schimbare energetică.
Acum, universul stă alături de tine și te susține, te sprijină și te împinge să mergi mai departe.
Începi să iei parte la abundența universului, devii un instrument al păcii și al iubirii, în care:
- oferi disponibilitate, iar aceasta se adâncește și devine încredere,
- oferi speranță, iar aceasta se adâncește și devine credință,
- oferi acceptare, iar aceasta se adâncește și devine renunțare,
- oferi recunoștință pentru darurile pe care le-ai primit, iar ție îți sunt oferite daruri și mai mari.
Resursele de care ai nevoie apar exact atunci când ai nevoie de ele. Trăiești într-o stare de bucurie care devine contagioasă și benefică pentru toți cei care o întâlnesc, pentru că înfăptuiești numai ceea ce este în armonie și cu nevoia inimii tale. Trăind cu bucurie în prezent, înlături limitările minții, care te înlănțuie și îți re-creează suferința.
Acum că trăiești din inimă, și în iubire, înseamnă să aduci iubire în viața ta și a celorlalți.  Când dăruiești iubire, iubirea se întoarce la tine, pentru că iubirea se creează pe sine.
Aceasta este legea resurselor și abundenței:
- mai întâi, îți oferi ție însuți iubire.
- după aceea, îți extinzi iubirea și asupra celorlalți.
- apoi, primești la rândul tău iubire.
Acest ciclu se repetă la nesfârșit. Odată ce iubirea răspunde chemării la iubire, ceea ce rămâne este doar iubirea. Plânsul, copilului rănit din tine, este liniștit și împăcat, iar pacea va domni din nou în inima și mintea ta.


sursa foto: internet
ștefan robu

DECEMBRIE LUNA MAGIEI, APRECIEREA ȘI ACCEPTAREA

Sub diferite forme, cu toții avem nevoie de apreciere. De-a lungul vieții am învățat și vom învăța în continuare, că aprecierea ne este oferită ca și acceptarea și iubirea, atunci când reușim să împlinim dorințe, să satisfacem nevoi și să răspundem așteptărilor celorlalți.

Toți avem nevoie de apreciere, iar asta ne face să ne simțim iubiți, speciali, și importanți.

Toți avem nevoie de confirmări din parte altora pentru că asta ne validează ca ființe sociale, și ne ajută să ne găsim locul într-o lume în care nu trăim singuri. Important este să trasăm o limită între dorință bucuria de a primi aprecieri și nevoia dependentă de aceasta.

Cu maturitate, putem înțelege că suntem ființe complexe și nu ne vom defini niciodată doar prin calități sau doar prin defecte și deci, putem să ne oferim aprecierea atunci când o merităm, și ne putem însuși criticile atunci când comportamentele noastre au lăsat de dorit. Și o putem face împăcați și conștienți că oricând putem face lucrurile mai bine, greșelile pot fi îndreptate și aprecierile ni le putem oferi pentru lucruri mărunte, pentru că nu este necesar să faci ceva extraordinar ca să simți că ești o persoană care merită sa fie iubită.

Este luna cadourilor luna magiei,este luna în care putem dărui magie din inima și sufletul nostru celor care au nevoie de ele. Indiferent unde ne găsim, distanța se topește în infinit, căci de sărbători cu toții putem să fim acasă. Acasă în sufletul nostru, acest infinit interior, atât de luminos și cald, pentru că în sufletul nostru sălășluiesc toți cei care ne sunt dragi. Cei care au suflet se bucură să-i aprecieze pe cei din jur, să participe cu sufletul la frumusețea pe care o presimt în ei, chiar și atunci când aceștia nu-și cunosc și nu-și etalează frumusețea interioară.

Decembrie este luna care ne readuce în lumina din noi înșine. Decembrie este cea mai așteptată lună din an, ne regăsim pe noi înșine, cu amintirile din copilărie cu tot cu acele amintiri în care am experimentat sentimentul de siguranță și o emoție pe cât de prozaică, pe atât de importantă:Bucuria. În final, rămâne sentimentul acesta plenar... de iubire. Iar  finalul tristeților și revoltelor noastre îl decidem noi, prin gândurile, emoțiile și acțiunile noastre. În luna aceasta de început de iarnă, conștientizăm lipsa, adică ce altceva decât abandonul, pierderea, solitudinea în care mai reușim să ne regăsim. Dorește-ți în această lună cu bucurie și cu certitudinea împlinirii să trăiești ceea ce te face fericit și ceea ce vindecă dorul.

Nu te izola și acceptă faptul că poți petrece frumos alături de un prieten sau de familie care să adopte prezența ta, în casa lor, cu afecțiune și generozitate, în perioada aceasta magică din an. Comunică. Reactivează-ți iubire, în fapt, inocența copilului din tine.

Fii deschis la ce îți aduce ziua și concentrează-te cu adevărat pe sentimentul bucuriei. Roagă-te pentru iubire și împlinire așa cum simți și fii pregătit să te iubești așa cum ești.

Adu bucurie în primul rând în tine, dorește-ți în sfârșit, să schimbi ceva în viața ta. Acționează pentru ați materializa dorințele autentice. Gândul fără faptă este ca un copac fără apă, soare și lumină.Luna decembrie trebuie să semnifice pentru tine, luna schimbărilor benefice în viața ta. 

Nu te identifica cu tristețea și nici cu frica.Înlocuiește-le cu gânduri și emoții pozitive. Aceste emoții vor acționa conform scenariului mental al vieții tale, acela în care te vezi și te simți fericit, sănătos și împlinit.

Dorește-ți, iar dorința ta va porni imediat spre Univers(din tine și din afara ta) și efectul de împlinire de bumerang va fi mai eficient ca niciodată, mai plin de bucurie de fericire, și nu îți vei da seama cât de plăcut și minunat se vor împlini.

stefan robu

GRATUITATEA IUBIRII,

DE  LA  LEGE  LA  DARUL  DIVIN,

Sf. Paul este unul dintre autorii ”Noului Testament” în scrierile căruia este adesea evocată tema libertății creștine. În Hristos, credinciosul trece de la sclavie la libertate, iar apostolul se dovedește în ”Scrisorile” sale un apărător ardent al libertății. În capitolul cinci  din Scrisoarea către Galateni în  primul verset al capitolului 5 se spune: ”Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei. Cum consideră Sf. Paul că este amenințat creștinul să-și piardă libertatea?În capitolul adus în discuție, apostolul denunță cele două capcane prin care se poate întâmpla acest lucru: ”legea și plăcerile care subjugă trupul.

Capcana nevoilor trupești(Gal 5) este prezentată în versetele de la 13 la 25 și este ușor de înțeles: sub pretextul libertății, în loc să urmeze calea deschisă de sf. Duh, care le aduce dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, oamenii se lasă în voia patimilor, a egoismului, a păcatului sub toate formele: desfrânarea, necurăția, libertinajul, dușmăniile, cearta,gelozia, mâniile, ambițiile, dezbinările, invidiile, bețiile, orgiile și cele asemănătoare acestora.

Paul ne amintește o învățătură străveche, pe care este util să o aduc în discuție, dat fiind faptul că trăim într-o epocă de mare confuzie: libertinajul nu înseamnă libertate, ci la drept vorbind, este o formă de sclavie și omul devine prizonierul a tot ce există mai superficial în el, al ambițiilor sale egoiste, al temerilor, al rănilor produse de el însuși sau de alții etc. Pentru noi este de folos să completăm învățătura lui Paul adăugând faptul că, dacă vrem să luptăm împotriva apucăturilor rele să aibă șanse de succes, trebuie să privim cu seriozitate la două lucruri. 
Primul se referă la faptul că eforturile noastre nu vor fi suficiente și numai darul lui Hristos va putea obține victoria, lupta principală fiind cea dată în final de rugăciune, răbdare, speranță.  Pe de altă parte, putem vindeca o patimă doar printr-o altă patimă, o iubire nefirească printr-o iubire nețărmurită, un comportament negativ printr-unul pozitiv, care să nu nege, ci să preia și să-și asume dorința care este motivație pentru primul. 
Trebuie să recunoaștem că un efort ce se mulțumește să înfrunte direct o conduită negativă fără a percepe faptul că în spatele acesteia există o anumită așteptare, o anumită nevoie pozitivă, nu va avea sorți de izbândă pe termen lung. Este interesant  felul în care aceasta ne ajută să discernem, în spatele comportamentelor eronate, care sunt nevoile reale pe care încercăm mai mult sau mai puțin conștient să le înplinim, propunând o satisfacție legitimă sau o transpunere compatibilă cu vocația persoanei.

În egală măsură este remarcabil faptul că, prezentând ca prioritate a acestei învățături clasice pericolul de a deveni sclavii propriilor suferințe și tendințe egoiste, sf. Paul vrea să ne facă să înțelegem că mai există o capcană întinsă libertății creștinismului, mai subtilă, mai greu de evitat și deci poate mai periculoasă: capcana legii.
Este vorba de o altă manifestare a trupului, care nu se exprimă prin dezordine morală(ba chiar poate căpăta aparența moralității cele mai stricte!), dar care înlocuiește harul, legea divină cu legea oamenilor.


De asemenea, ea poate să ne conducă spre orgoliu și disperare.
Din orgoliu sunt în stare să respect legea, deci pot să mă consider drept în fața lui d-zeu și a oamenilor și îi disprețuiesc pe cei care nu fac la fel. Este tocmai păcatul fariseilor  denunțat cu putere de Isus, căci nimic nu ucide  mai sigur iubirea și compasiunea pentru aproapele decât orgoliul spiritual. Dar logica legii poate să ne conducă și la disperare: dacă suntem incapabili să respectăm toate preceptele, cădem în deznădejde, ne chinuie sentimentul de culpabilitate, ne simțim condamnați iremediabil.
Trebuie să adaug faptul că cel care începe prin orgoliu și se prevalează  de reușitele sale spirituale, mai devreme sau mai târziu, va fi cuprins de disperare, căci va veni ziua în care se va confrunta cu propriile limite, va trăi  experiența unui eșec, iar succesul spiritual obținut cu propriile forțe își va lua zborul imediat.

Logica legii, care conduce la orgoliu sau disperare, poate cunoaște multe variante:
-pietatea rigidă a celui care își îndeplinește cu rigurozitate sarcinile,
-teama celui care se simpte mereu vinovat și are sentimentul că nu face niciodată destul,
-mentalitatea celui care își calculează meritele, își măsoară progresele, își petrece tot timpul așteptând de la d-zeu o recompensă pentru eforturile sale și se plânge atunci când lucrurile nu merg așa cum ar vrea,
-atitudinea superficială a celui care se crede ales de îndată ce a făcut un mic bine și care se descurajează sau se revoltă de cum se confruntă cu propriile limite,
-îngustimea de spirit a celui care aplică la toate un singur precept de felul: nu bea, nu gusta, nu te atinge, și care, în loc să trăiască cu inima plină de iubire, ajunge să fie o ființă lipsită de milă, făcîndu-le  celorlalți viața imposibilă prin perfecționismul și obsesia lui pentru respectarea legii: și exemplele ar putea continua.

Să nu uităm că orgoliul, disperarea, obsesia respectării legii, și alte atitudini pe care le-am enumerat ucid iubirea. Așadar, cu cât logica legii este sursă a morții, cu atât mai mult logica darului divin este sursă a vieții, căci ea îi permite iubirii să înflorească. Și asta, pentru că este o logică a gratuității, iar gratuitatea este singurul regim în care iubirea poate să existe. Mă gândesc la cuvintele lui Isus; în dar ați primit ,în dar să dați. Iubirea lui d-zeu este absolut gratuită, nu trebuie meritată, nu trebuie câștigată, nici cucerită, nici cumpărată, ci doar primită prin intermediul credinței, care este dispoziția interioară prin care omul primește această iubire gratuită cu deplină încredere.

Suntem pe pământ pentru a învăța să iubim.   A învăța să iubim este extrem de simplu, pentru că înseamnă să învățăm să dăm gratuit și să învățăm să primim gratuit. Numai că, din păcate, acest lucru atât de simplu a devenit foarte dificil pentru noi, pe care păcatul ne-a făcut atât de complicați!
Nu este în firea noastră să dăruim necondiționat, pentru ca avem o puternică tendință de a da pentru a primi în schimb. Dăruirea de sine este mai mult sau mai puțin motivată de așteptarea unei gratificații.
Este adevărat că, în schimb, ne convine foarte bine să primim gratuit, ba chiar ne vine ușor să acceptăm ceva ce este perceput de noi drept o recompensă a meritelor noastre. A primi gratuit presupune în același timp să ai încredere în cel care îți dă și a avea inima deschisă și disponibilă pentru că a primi înseamnă, de asemenea, să te dăruiești! Mai mult decât atât, a primi gratuit implică multă umilință, căci nu putem primi gratuit decât dacă recunoaștem și acceptăm că suntem săraci, lucru pe care orgoliul ni-l refuză total.
În ciuda tuturor progreselor noastre tehnologice, am putea spune că avem în continuare psihologia omului preistoric, pentru că aceasta are o structură bazată pe supraviețuire, apărare etc, și nu este capabilă de relații de încredere și gratuitate, de iubire liberă și dezinteresată.

Divinizarea reprezintă, de fapt, adevărata umanizare, evoluție minunată și eliberatoare, care implică cooperarea libertății noastre și care nu se poate produce decât prin remodelări dureroase ale psihicului, trăite uneori ca o adevărată moarte! Nu putem deveni alții decât printr-un fel de agonie, decât cu prețul unui doliu al multora dintre comportamentele noastre firești.
Dar, odată trecută poarta strâmtă a conversiei mentalității noastre, universul în care intrăm este splendid și ni se arată lumea în care iubirea este singura lege, paradisul gratuității în care iubirea poate fi primită și dăruită fără limite, fără restricții, în care nu mai există drepturi, nimic de apărat, nimic de cucerit, nici o opoziție între ce este al meu și ce este al tău, în care inima se poate deschide la infinit. În acestă nouă lume domnește iubirea, o iubire foarte exigentă, pentru că cere totul.
Este limpede că atât timp cât nu iubim total, nu iubim cu adevărat! În același timp, este o iubire liberă și suverană, pentru că nu cunoaște altă lege decât pe sine.

sursa foto: internet
ștefan robu

UITĂ TRECUTUL, ȘI PRIVEȘTE SPRE VIITOR,

Este greu să rămâi în momentul prezent.Este ca un salt in neant, fără să știi dacă universul te-ar putea prinde în brațele lui.Partea bună este că odată ce ai efectuat acest salt de una două ori, vei ști că va fi bine, dar totodată trebuie să-ți asumi riscul de a cunoaște cu siguranță acest lucru.

Cei mai mulți dintre noi ne umplem  viața cu povești despre trecut și așteptări de la viitor.  Toate astea nu fac decât să ne întunece mintea și să ne tulbure inima care sunt inutile.

Atunci când rămânem în prezent, complexele dispar și ne întoarcem la respirație, devenim prezenți, aici și acum.
Prezentul este singurul loc unde putem fi vii și conștienți cu adevărat. Este locul unde poate fi găsite puterea și pacea.În momentul prezent, câmpul de posibilități rămâne deschis.Oportunitățile sunt foarte multe, este un loc fără limite.

Prezentul este centrul universului iar în clipa în care renunți la trecut și la viitor și pătrunzi în inimă, ții în mână cheile lăcașului tău lăuntric.
Este atât de simplu, respiră profund și fii prezent, asta e tot.

Majoritatea dintre noi are nevoie de mai multă acțiune.  Ne este frică de plictiseală, astfel încât ne dăm voie să alunecăm din nou în vreo poveste veche.  Povestea aduce la suprafață convingeri și sentimente vechi, iar noi le reciclăm. Acest lucru ne ține de urât. Problema este că ne plasează iar în starea de frică.

Atunci când ne amintim de trecut, anticipăm viitorul. Facem planuri și visăm, ne aducem  frica în prim plan, legând trecutul cu viitorul.

În timp ce reciclăm trecutul și retrăim gândurile și sentimentele de atunci, încercăm să facem planuri, să aranjăm sau să proiectăm viitorul.  În mod naiv, ne așteptăm ca rezultatul să fie diferit.Este total absurd. Calea de a produce schimbări semnificative este de a renunța la trecut.Unii oameni nu înțeleg lucrurile până nu se lovesc de ele.Nu poți forța pe cineva să rămână prezent, dacă îi este frică sau nu vrea să fie aici.

Este important să știm dacă suntem concentrați în prezent, sau dacă suntem concentrați pe trecut. Ancorarea în trecut ne limiteză, nu poți fi niciodată cu adevărat prezent.
Libertatea apare atunci când poți fi pe deplin prezent în momentul de acum.  Să nu-ți fie frică de prezent, trăiește-l!
Dacă renunțăm la trecut, prezentul este întotdeauna nou. Vine nestânjenit și liber să fie ceea ce este.
Iar noi suntem liberi să-i răspundem așa cum ni se pare nouă potrivit pe moment.

Aceasta este libertatea, libertatea de a fi noi înșine și de a le da celorlalți voie să fie ei înșiși.
Libertatea de a lăsa viața să se desfășoare în noi și prin noi.

sursa foto: internet
Ștefan Robu

TRĂIEȘTE, NU AȘTEPTA SĂ TRĂIEȘTI!

Teama de suferință ne face mai mult rău decât suferința în sine. De aceea trebuie să eliminăm micile griji pe care ni le inspiră zilele care vor veni și care ne rod puterea creatoare. Luăm în gând tot felul de măsuri preventive pentru zilele care urmează și nimic, dar absolut nimic nu se potrivește. Mai bine facem ceea ce avem de făcut și pentru restul să ne ferim de a fi contaminați de miile  de mici angoase care sunt tot atâtea moțiuni de îndoială față de dumnezeu. Până la urmă, toate se vor aranja...  Singura noastră obligație morală este să defrișăm în noi vaste luminișuri de pace și să le extindem puțin câte puțin până când pacea noastră le va face bine și altora. Cu cât este mai multă pace în ființe, cu atât va fi mai multă pace în această lume zbuciumată. Așadar, este preferabil  să nu plonjăm în viitor, ci să locuim fiecare moment ca să putem primi grația lui specifică, indiferent de natura sa, fie ea plăcută sau neplăcută, pentru că aceasta este calea cea bună de a-l pregăti pe următorul.
Viața prezentă este întotdeauna bună, căci Creatorul a binecuvântat-o de la început, chiar dacă păcatul omului a venit să complice puțin lucrurile.

Nu numai neliniștea ne aruncă în viitor, ci și așteptarea unei situații mai fericite. Unele așteptări ale noastre au o dimensiune concretă, altele țin de dorințe vagi, uneori imaginare, așteptăm, pur și simplu, clipa când lucrurile vor merge mai bine, când circumstanțele vor fi diferite și ne vor permite să trăim lucruri mai interesante. De aceea, pentru moment, nu trăim din plin și lăsăm pentru mai târziu (pentru când oare?) să trăim de-a binelea, de-a adevăratelea. Acest tip de atitudine, fie ea precisă sau vagă, este, fără îndoială, legitim, dar împlică un anumit pericol la care trebuie să fim atenți. S-ar putea să ne petrecem întreaga viață așteptând să trăim, în loc să trăim cu adevărat!
Este deci foarte important să ne rectificăm tirul față de această atitudine psihologică, pentru că ea ne îndepărtează de realitate, de viața prezentă, împingându-ne să spunem: Ceea ce trăiesc acum nu mă mulțumește, dar am speranța că în câteva zile sau în câteva luni voi trăi ceva mult mai plăcut și mă proiectez în acel viitor dorind ca timpul să se scurgă cât mai  repede posibil  și eu să mă găsesc în situația ideală pe care mi-o doresc.
Neconsimțind la trăirea prezentă, există riscul să fim absenți din propria noastră viață. Și, la urma urmei, cine ne garantează că nu vom fi dezamăgiți de momentul atât de mult așteptat? Tot așteptând să trăim ceva extraordinar și dorit, s-ar putea să ratăm să trăim ceva ce ni se oferă acum, pierzând toată încărcătura divină a acestui moment. Trebuie să trăim din plin fiecare secundă, fără să ne gândim dacă timpul trece prea încet sau prea repede și să fim deschiși la tot ceea ce ne este dat clipă după clipă. 
Din moment ce un lucru, oricât de banal ar părea, face parte din viață, merită să fie realizat pentru el însuși, iar noi trebuie să fim cu trup și suflet implicați în activitatea respectivă.

Este o cerință fundamentală în relațiile dintre noi, deschiderea față de ceilalți. La fiecare întâlnire cu o persoană, indiferent de durată, trebuie să-i dăm sentimentul că suntem disponibili sută la sută pentru ea, că nu avem nimic altceva de făcut și nici o altă preocupare decât să fim cu acea persoană, ca să trăim pe îndelete experiența acelei întâlniri. Și asta, nu numai din politețe, ci dintr-o sinceră disponibilitate afectivă. Iată o atitudine care ne costă mult, pentru că avem un puternic instinct de proprietate referitor la timp și ne simțim în nesiguranță de îndată ce nu putem să-l controlăm cum vrem. O inimă plină de preocupări și de zbucium nu este disponibilă pentru ceilalți și nu poate face din fiecare întâlnire un real moment de comuniune care să umple inima de mulțumire.
Dacă ne străduim să trăim astfel, dacă aprofundăm relația cu dumnezeu în așa fel încât să percepem prezența sa în noi și să trăim orice lucru în comuniune cu el, vom sfârși prin a face o minunată descoperire, acea a timpului interior care are ritmul harul divin ce ne conduce viața spre nivelul cel mai profund. Am putea spune că există două dimensiuni ale timpului: timpul minții și cel al inimii. Primul este timpul psihologic, timpul cerebral, cel pe care ni-l reprezentăm, pe care îl calculăm și îl decupăm în ore, zile, luni, ani și pe care încercăm să-l gestionăm și să-l programăm. Este acel timp care ne lipsește întotdeauna și care este mereu prea scurt, acel timp care trece prea repede sau prea lent.
Dar există și un alt timp, cel pe care îl simțim în momentele de fericire sau de grație, dar care, în realitate, există permanent și în care putem învăța puțin câte puțin să rămânem permanent. Acesta este timpul lui dumnezeu, cel al ritmurilor profunde ale harului divin care lucrează în viața noastră și care nu este decupat, nici făcut bucățele, ci se prezintă ca o succesiune de clipe înlănțuite într-un fel armonios și plin de pace. Fiecare din aceste momente este un tot în sine, poartă în el plentitudinea care face să nu-i lipsească nimic și să fie suficient pentru că este plin de prezența lui dumnezeu în noi sau de prezența în noi a unei persoane cu care ne întâlnim, dialogăm, împărtășim ceva important sau plin de încărcătura unei sarcini pe care ne-am împlinit-o cu calm și bucurie, implicându-ne trup și suflet. 


Acesta nu este un timp pe care să-l programăm, ci, mai degrabă, unul interior pe care îl primim și nu putem trăi în el decât rămânând liberi și detașați față de programările pe care le-am făcut pentru viața cotidiană. Acest timp este comuniune cu eternitatea. Dacă am rămâne mai mult în acest timp, am lăsa mult mai puțin loc răului! Demonul se infiltrează în spațiile de timp goale sau prost trăite atunci când refuzăm sau dorim cu aviditate cutare sau cutare lucru...
Pentru asta e nevoie de  o mare libertate, de o totală detașare în raport cu orice program și orice viață personală, să fim gata să facem în secunda următoare exact contrariul a ceea ce ne propuseserăm dinainte, să trăim cu încredere în dumnezeu și fără altă grijă decât să împlinim voia acestuia, să fim disponibili față de evenimente și persoane, cu scopul de a înțelege motivațiile sale.
Când trăim conform acestui timp interior ne dăm seama că nimic nu este întâmplător. 
Dacă uneori mergem prin întuneric și pe drumuri necunoscute, presimțim și verificăm totuși că viața noastră se derulează într-un ritm care depășește puterea noastră de înțelegere, care nu depinde de noi și căruia este minunat să ne abandonăm, căci el ne poartă dincolo de noi înșine și într-un spațiu unde evenimentele sunt puse în ordine cu o înțelepciune infinită.


sursa foto:internet
ștefan robu