VIATA CA O AVENTURA,

Dupa ce ai folosit darul intelepciunii, pentru a vedea ce ti se opune(nimic) si ce atrage(totul), poti aplica bucuria miracolului.
''Toate lucrurile sunt pline de miracol, deoarece miracolul este natura lui d/zeu, esenta divinitatii si starea ta naturala de a fi.  Patrunde in minunea care esti tu si, din acest loc al miracolului, imagineaza/ti viitorul tau, viata ta si  realitatea ta colectiva, in urmatoarea versiune grandioasa, a celei mai marete viziuni pe care ai avut/o vreo data despre ''cine esti tu.  Astfel, tu raspindesti miracolul in intreaga ta lume si implinesti scopul pentru care ai venit pe lume''.
Bucuria miracolului iti stimuleaza imaginatia, permitindu/ti sa obtii tot ceea ce ai atras catre tine, prin intermediul  Energiei Atractiei si al legii contrariilor si sa/ti creezi propria experienta, in aceasta privinta, in toate modurile creatoare pe care doar o imaginatie  bogata le poate evoca.
Viata devine o aventura extraordinara, atunci cind folosim ''energia atractiei'', legea contrariilor, darul intelepciunii si bucuria miracolului, pentru a atrage, discerne si selecta ceea ce doresti sa traiesti chiar aici, chiar acum.
Viata ta pe pamint, asa cum este ea creata chiar acum, este rezultatul acestui proces.  Daca nu/ti place o anumita parte din ceea ce ai creat chiar acum, o poti re-crea intr/un mod nou... in urmatoarea versiune grandioasa, acelei mai marete viziuni pe care ai avut/o vreodata despre cine esti tu.
Cu cit este creatia mai mare, cu atit va fi necesara mai multa putere, pentru a o modifica.
Acolo unde exista o vointa, exista si o cale.  Daca in vietile colective ale omenirii sau in viata ta personala, au predominat conditiile negative, nu ar trebui sa te simti descurajat pe vesnicie.
Fericirea nu are nimicde a face cu succesul, nu are nimic de a face cu ambitia, cu banii, cu puterea, cu prestigiul, fericirea are legatura cu constienta ta, nu cu caracterul tau.
Daca esti in cautarea fericirii, un lucru este cert: n/ai s/o gasesti, fericirea e intotdeauna un produs secundar.
Ea nu e rezultatul cautarii directe. Cautarea fericirii este un lucru imposibil. Fericirea e ceva care e dincolo de eforturile tale, dincolo de tine. Se intimpla cind nici nu te gindesti. Fericirea e intotdeauna cu tine, este neasteptata si apare cind esti relaxat, cind fiinta ta este impacata cu existenta. Nu vine si pleaca. E mereu acolo, la fel ca respiratia, precum bataile inimii.
Fericirea e mereu acolo, insa daca o cauti vei gasi nefericirea. Fericirea e dreptul dobindit prin nastere al fiecarui om, nu cautarea ei.

INTELECT SI INTELIGENTA,

Frumusetea nu e materie si frumusetea nu tine de partile ce o alcatuiesc. Odata ce o floare e disecata, odata ce intregul florii dispare, frumusetea dispare si ea.  Frumusetea apartine intregului, e gratia ce vine din intreg. Ea e mai mult decit suma partilor. Atunci doar partile exista. In prezent, pina si oamenii de stiinta devin constienti ca atunci cind scoatem singele unui om din sistemul circulator si/l examinam, nu mai este acelasi singe. In sistemul circulator era viu, pulsa cu viata. Acum e doar ceva mort, nu mai poate fi la fel, pentru ca structura globala sa schimbat. Putem lua culoarea trandafirului, dar e oare aceiasi culoare?  Arata la fel, dar nu poate fi aceiasi. Unde e fragilitatea?  Unde e acea insufletire, acel fior de viata?  In floarea de trandafir, avea o structura total diferita si viata era prezenta.  Era plina de prezenta, divinul era acolo, batind in inima ei.
Scoasa afara, partea e acolo, dar nu putem spune ca e aceiasi parte.  Nu poate fi, pentru ca partea exista in intreg.
Intelectul diseca, analizeaza. E instrumentul stiintei.  Inteligenta e instrumentul religiei; ea uneste.
Prin urmare, am denumit cea mai cuprinzatoare stiinta a spiritualitatii ''yoga''.
Yoga reprezinta metodologia unirii.  Yoga inseamna sa unesti lucrurile.  D/zeu e cea mai mare totalitate, toate lucrurile laolalta.
D/zeu nu e o persoana, d/zeu e o prezenta, prezenta ce apare atunci cind intregul functioneaza in perfecta armonie- copacii si pasarile si pamintul si stelele si luna si soarele si riurile si oceanul- toate laolalta.  Acea comuniune e d/zeu.  Daca o disecati, nu/l veti gasi niciodata pe d/zeu.  Disecati un om; nu veti gasi prezenta care/l face sa fie viu. Disecati lumea; nu veti gasi prezenta care e d/zeu..
Inteligenta e metoda de a imbina lucrurile.  O persoana inteligenta e extrem de sintetica. Ea cauta mereu un intreg mai cuprinzator, pentru ca intelesul va gasit intotdeauna in intregul cel mai cuprinzator.  Ea cauta mereu ceva mai inalt, in care se dizolva ce e mai putin inalt si functioneaza ca parte, functioneaza ca o nota in armonia intregului, isi aduce propria contributie la orchestra intregului, fara sa fie separata de intreg.
Inteligenta se indreapta in sus, in timp ce intelectul se indreapta in jos.
Intelectul merge la cauza.
Intelectul merge la cauza; inteligenta merge la scop.  Inteligenta se indreapta spre viitor, intelectul se indreapta spre trecut.
Intelectul reduce totul la cel mai mic numitor comun.  Inteligenta merge tot mai sus si mai sus si mai sus si tot efortul are scopul de a atinge supremul, apogeul existentei- fiindca lucrurile pot fi explicate doar  prin ce e mai sus, nu prin ce e mai jos.  Nu o explici prin ce e inferior, explici in alta directie. Iar atunci cind ceea  ce e mai jos devine prea important, se pierde toata frumusetea, tot adevarul, tot binele.  Tot ce avea insemnatate e pierdut. Si apoi incepeti sa plingeti:'' Ce semnificatie are viata''?
In occident, stiinta a distrus toate valorile si a redus totul la materie. Acum toti sint ingrijorati cu privire la sensul vietii, pentru ca sensul exista intr/un tot mai inalt.
Vreau ca voi sa va pierdeti in intreg. Vreau sa fiti atit de absorbiti in intreg incit sa ramineti individualitati, dar sa deveniti parte integranta dintr/o unitate mai mare, superioara voua. Si intelesul nu va intirzia sa apara de indata ce veti face parte dintr/o unitate mai mare.
Cu cit intregul este mai mare, cu atit e rostul pe care il simtiti mai mare.
De aceea, eu spun ca d/zeu e cel mai mare intreg ce poate fi conceput, iar fara d/zeu nu puteti atinge sensul ccel mai inalt.  D/zeu nu e o persoana; d/zeu nu sta pe undeva.  D/zeu e intreaga prezenta a existentei, a fiintei, e chiar baza fiintarii.
E nevoie ca pacea sa danseze si tacerea sa cinte.  Si daca realizarea voastra interioara nu va deveni un suris, ceva tot va lipsi. Ceva va mai trebui  inca facut.
O seara frumoasa!

DESPRE DIVERSITATE,

DESPRE DIVERSITATE, ACCEPTAREA SI VALORIZAREA SEMENILOR,

Auzim mereu despre respectul fata de cei din jur, acceptarea celorlalti si deschidere fata de diversitatea umana care ne inconjoara si ne influenteaza viata de zi cu zi. Nu va zic nici o noutate atunci cind afirm ca sintem diferiti, problema este  daca putem accepta aceasta realitate si cu ce costuri sau cu ce compromisuri.
Privind in jurul nostru descoperim o realitate fascinanta in care nimeni nu ne seamana, toti sint diferiti dar simtim si impartasim multe in comun. Ne place sau nu, in fiecare zi psihologia diversitatii ne insoteste si trebuie sa avem reactii la variate situatii in care ne pune. Ce sa/r intimpla daca in dimineata unei zile ne/am trezi ca sintem toti la fel din toate punctele de vedere?  Cu siguranta ca pina la prinz ne/am plictisi si ne/am dori sa se termine cit mai repede monotonia si rutina obositoare.
Dar de ce sint oamenii diferiti? In primul rind fiecare om are gene diferite si caracteristici biofizice si psihologice diferite(inclusiv gemenii monozigoti care, desi au gene identice, se vor diferentia pe parcursul vietii din diferite motive si tot diferiti vor ajunge).
O alta explicatie se refera la faptul ca oamenii sint diferiti pentru ca au experienta de viata diferita- toti oamenii au organe de simt, prin care percep lumea exterioara; informatiile(diferite) pe care le avem ne fac si ele sa fim diferiti, adica sa vedem, sa percepem si sa intelegem lumea si tot ce se intimpla in jurul nostru, diferit!
Nu in ultimul rind oamenii sint diferiti pentru ca au o educatie diferita primita in familie, in diverse scoli si forme de invatamint, in anturajul fiecaruia, din experientele de viata traite si chiar din autoeducatie.  In ultima instanta, faptul ca sintem diferiti nu trebuie sa ne ingrijoreze, ba dinpotriva, diversitatea umana a fost si va ramine principalul factor de progres al omenirii.  Nu este mai putin adevarat ca, uneori, diversitatea si diferentele de ordin cultural, religios, geografic sau economic au determinat conflicte si tensiuni locale, regionale sau mondiale.
Dincolo de toate aceste realitati putem observa ca in fond abilitatile sociale conduc la o buna intelegere cu semenii din jur.  In acelasi timp, este important sa avem in vedere ca un om care multumeste pe toata lumea si incearca sa traiasca dupa asteptarile celorlalti risca sa isi piarda propria identitate.
De aceea, este important sa te intelegi bine cu cei din jur mentinind o imagine clara despre propria persoana si constietizind propriile nevoi si aspiratii.
Acceptarea celorlalti este o conditie elementara pentru a avea bune abilitati sociale.
Dar pentru ai accepta pe ceilalti trebuie sa evitam judecatile de valoare, sa/i respectam si sa nu privim diferentele dintre noi ca obstacole ce ne despart ci mai degraba ca punti ce ne unesc.
Imi vine in minte imaginea unui puzzle cu foarte multe piese, diferite ca forma si imagine, dar puse impreuna, fiecare la locul potrivit, permite identificarea unei imagini unitare, clare, coerente si bine definita.
La fel se intimpla si la nivel social, fiecare dintre noi poate fi considerat o piesa dintr/un puzzle foarte mare.  Daca fiecare ar ocupa locul potrivit in structura sociala in functie de competentele sale, de pregatirea si nivelul aspiratiilor sale, de rolul si statutul social dobindit si de acceptarea celor din jur imaginea societatii sau comunitatii de care apartinem ar fi mai coerenta, mai coeziva si mai armonioasa.
In acest sens, noi avem in popor citeva vorbe de duh care surprind foarte bine ideea valorizarii si acceptarii celorlalti: ''ce tie nu/ti place, altuia nu/i face'', ''nu uita de unde ai plecat si unde iti sint radacinile'' etc.
Acceptarea neconditionata(spre deosebire de toleranta care presupune mai degraba o suma de conventii si norme la care aderam in mod constient si deliberat), presupune acceptarea persoanei cu toate calitatile si defectele sale, acceptarea ei ca intreg, ca om(recunoscindu/i astfel valoare sa intrinseca prin faptul ca este o fiinta asemenea noua), fara ca aceasta sa insemne ca sintem intotdeauna de acord cu ceea ce face sau gindeste.
Adesea avem tendinta sa ii comparam pe cei din jurul nostru cu propria noastra persoana sau cu niste modele alese de noi, influentate de prejudecatile si stereotipurile noastre, de experientele si trairile noastre din trecut, iar tot ce nu corespunde sau este diferit de noi si de acest model, devine in mod automat gresit, nepotrivit, de evitat, neinsemnat.
Astfel nu putem accepta ca exista oameni de alta religie, oameni cu anumite dizabilitati, oameni parasiti, oameni care au alte preferinte muzicale, culinare, vestimentare, oameni care se pot bucura mai mult decit noi, oameni care cred in minuni, oameni care nu se lasa infrinti de desartaciunile lumii etc.
Momentul adevarului: Ce valoare dai celui de linga tine? Cum ai proceda atunci cind, desi ii accepti pe cei din jur neconditionat, unii te ironizeaza, te dispretuiesc sau te privesc cu superioritate, cu indiferenta?
Cit de mult discriminez in relatiile cu cei din jur?
Cum imi depasesc limitele si prejudecatile atunci cind cel din fata mea este in totala opozitie cu mine?
Epilog: Valoarea acordata celui de linga noi, indiferent cine este persoana, reflecta valorile noastre si maniera in care ne consideram si ne acceptam pe noi insine; dispretul fata de celalalt poarta in sine ceva din noi sau proiecteaza nemultumirea si neinplinirea noastra(atunci cind nu te simti bine in pielea ta cu greu poti intelege si accepta valoarea pe care o poti da celuilalt si/i cauti defectele, slabiciunile, greselile, neputintele, etc., toate aceste argumentindu/ti ca de fapt tu esti mai bun decit el). 
La urma urmei nu poti oferi si nici pretinde mai mult decit poti fi!

TABLETE SPIRITUALE

                                               Trup  Spiritualizat
Trupul glorificat al lui Isus inviat= trup adevarat, dar spiritualizat. Nu este vorba de vreo ecuatie. Este redat pe scurt un adevar bazat pe cuvintele Scripturii: *Se seamana un trup firesc si invie un trup spiritual*(1Cor 15,44).
E adevarat ca apostolul Paul se referea la invierea de apoi, dar aceasta va avea loc dupa modelul invierii lui Cristos.
Spiritualizarea trupului nu trebuie inteleasa ca rarefiere a trupului ca atare, ca si cum i sar diminua din  veridicitate.
Este vorba de o subordonare a acestuia ce atinge perfectiunea, subordonare fata de suflet, de  domeniul si de  proprietatile lui, pina la excluderea necesitatilor animale ca: hrana, somnul, lupta cu intemperiile si perpetuarea.
Referitor la aceasta din urma, Isus preciza la un moment dat: '' La inviere nici nu se vor insura, nici nu se vor marita, ci vor fi ca ingerii''(Mt 22,30).
Ba, mai mult, trupul spiritualizat dobindeste o serie de dotari pozitive  speciale, care il asimileaza sufletului beatificat; printre acestea se numara: impasibilitatea, in sensul excluderii oricarei coruperi sau afectiuni, agilitatea, in sensul de a se misca cu usurinta, in conformitate cu dispozitiile spiritului, si  claritatea, ca reflectie a luminii sufletului.
Stiind acestea, orice orientare a trairii pamintesti spre ceea ce este  propriu sufletului este ca o pregatire pentru inviere si pentru spiritualizarea trupului.

MOTIVUL SI DINAMICA IUBIRII,

Avem impresia (gresita) ca uneori ar trebui sa stim cv-ul celui necajit, sa-i dam pomana.
Suntem tentati sa ne asiguram ca e politicos, corect, e sincer...ca *merita* sa-i oferim ceva.
In caz ca minte,... te simti justificat sa-l *sanctionezi*; si nu-i mai dai nimic!.
*Nu merita, e smecher, se poarta necuviincios, vulgar- declari deschis- sa mearga sa munceasca!*
O teorie din sociologie, a lui L.Berkowitz, numita norma responsabilitatii sociale, explica motivatia pomenii omului; sa implineasca o motivatie sociala; ''asa se face, e corect, nu poti sa nu/i ajuti pe amariti''.
Cu toate acestea, norma se aplica diferentiat; ti/e mila doar de aia peste care, fara vina lor, a dat napasta(un accident, o inundatie, cutremur, le/a luat foc casa...). In schimb, de cei care'' si/o fac cu mina lor'', ti/e mila mai putin.
Si ii evaluezi livresc; ''asa le trebuie'', ''e numai vina lor'', ''sa se invete minte''. Nu simti deloc ca e si treaba ta.
Exista si o alta teorie, din psihologie, care afirma ca nu conteaza sursa tragediei celuilalt.Adica te implici, ajuti, dai de pomana, numai in scopul unui beneficiu personal. In nici un caz din altruism. Ci doar din egoism. Te ''preocupa''celalalt, ca sa primesti o recompensa(care vine datorita lui).
Conform lui J. S. Adams, nu sintem niciodata gratuiti in ''caritatea'' noastra.  Ne motiveaza compensatiile psihice(interne sau externe), trairi emotionale, afective.  Aprecierea celuilalt, starea de bine, satisfactia, respectul, imaginea, amplificarea stimei,diminuarea stresului,...toate te indeamna(constient, inconstient) sa te implici.
De multe ori este o stare intima, ascunsa pe care nu o detectezi, insa o ai concret cind faci ceva ''din caritate''.
Iar sacrificiul tau e astfel rasplatit.Asa sa fie oare mecanismul faptei bune?
Sa functioneze astfel caritatea, voluntariatul? Dragostea?! Sa se reduca doar la explicatii psihice si sociale? Isus afirma altceva(si nu minte), ca motivatia iubirii e de sus. E supranaturala, de la d/zeu.
Mintuitorul chiar te indrageste, dar in acelasi timp se instaleaza in persoana celui necajit si sta cu el in suferinta sa.  Discret, acolo, te asteapta ca si tu sa/l indragesti. In fiecare suflet omenesc este d/zeu prezent, dar mai ales in cel nenorocit. O spune limpede de fiecare data. Si o confirma clar; in caz ca ai primit un ratacit in casa ta, sau ai hranit un om flamind, ai ingrijit un suflet trist,, bolnav, un detinut in inchisoare, ai imbracat un dezgolit,... atunci ai interactionat cu d/zeu! 
L-ai intilnit si l/ai slujit pe creatorul tau.  Desigur, treaba asta se implineste cu o cantitate de efort. Nu numai fizic, ci mai ales spiritual.
Parabola bunului ''samaritean'' indica evident si niste cheltuieli. Adica, nu poti sa treci pe linga celalalt, atent numai la tine. E necesar sa/l observi. Apoi, poate te cheama(prin cuvinte, gesturi...)sa te indrepti spre el. Te apeleaza uneori si nonverbal. Apoi, ai doua variante; fie ignori apelul, fie te pui pe treaba in favoarea lui. Slujirea insemna sa devii flexibil, sa te apleci  spre individul amarit.
Impune sa iti schimbi proiectul tau initial(care probabil era bun) pentru ceva mai bun.. Probabil ai participat deja pios la slujba sau la rugaciune,...dar nu e suficient!  Acestea insa te ajuta sa/ti dezvolti iubirea. E necesar apoi un gest de libertate. De genereozitate!  Iar progresiv devii si mai profund; il ingrijesti, il indragesti, ii cauti varianta cea mai buna... si il plasezi in centrul vietii tale. Pentru ca reusesti sa il observi pe d/zeu in chipul sau(in fata ta nu sta numai'' un simplu om'', ci insusi d/zeu). Iar caritatea se transforma intr/un act liturgic.
Sf. Ioan Gura de Aur spunea ca nu ai cum sa/l slujesti pe d/zeu impodobind cu fete albe, flori frumoase,...altarele de prin biserici, cind inaintea usii casei tale te asteapta un om infometat sau dezbracat, pe care il ignori.  Este acelasi d/zeu! De altfel este fals sa crezi ca numai in biserici se traieste inedit credinta.
Hans Urs von Balthasar ne indeamna sa apelam si in afara spatiului liturgic la o tehnologie a ingenuncherii.. Adica sa traiesti ingenunchiatul tau nu doar in fata crucii, altarului, a tabernacolului, ci si pe strada.  Sa reusesti sa te apleci, sa fii smerit, si in concret, in viata ta cotidiana. Fata de insul simplu care sta in fata ta.  Fara ''sa te asiguri'' ca detine calitati. Fara sa pui conditii indiscrete. Ci doar pentru ca este d/zeu. Altfel, am fi frivoli si inconstanti. Am fluctua.  Am sovai in caritatea noastra, conditionati de caracterul celuilalt. Si am rata unicul gest care ne implineste; daruirea.
Maica Tereza afirma concis ca; ''la sfirsitul vietii nu vom fi judecati dupa cite diplome am primit, citi bani am facut, sau cite lucruri marete am infaptuit.
Vom fi judecati dupa*Am fost flamind si mi/ati dat sa maninc, Am fost dezgolit si ma/ti imbracat. Am fost fara adapost si ma/ti primit in casa voastra*.

NEVOIA DE AFECTIVITATE... NE DUCE LA D/ZEU,

Sa fim sinceri: avem nevoie de iubire. A spus/o Maslow, Rogers,... dar o spun si altii. O constatam cu totii! Necesitatea ca cineva sa ne indrageasca e reala.
O componenta integranta a fiintei noastre. Mai constienti sau nu, mai simpli sau mai deschisi, inteligenti sau prosti,celebri sau mai zapaciti... avem nevoie de iubire!  Adica?
Dorim o stare.  O energie pozitiva(uneori subiectiva) din partea celuilalt spre noi,  ce ne asigura securitatea.
O actiune care determina si stimuleaza in fiinta noastra o cantitate de curaj. De bine. Un fel de certitudine ca nimeni nu ne ameninta! Sa auzi un multumesc, felicitari,... sau un salut(cu zimbetul deschis), sau ce mai faci, ce dor mi/a fost sa mai vorbim...cuvinte, texte, declaratii(gesturi) inedite de iubire... ce iti produc un sentiment de bine.
De afectivitate, acceptare, pretuire.  Intreg mesajul receptat nu/ti spune altceva decit ca esti in siguranta, ca cineva te admira si ca ai valoare.  Acesta te sustine: te poti concentra, lucra, trai cu chef,cu energie. Iata de ce avem nevoie de iubire!
Opus acesteia, e ura: un fapt ce genereaza teama, agresivitatea si teroarea. O energie negativa,... lucru pe care si eu si tu il rejectam deschis din existenta noastra.
E clar: fugim de lucruri negative si cautam afectiune pozitiva.  Problema este alta: unde si cum o cautam?
Unii incearca sacrificii mari sa dobindeasca cel putin un gram de afectivitate. Altii, mai norocosi, se vad destul de multumiti cu dragostea din viata lor.  Adica unii studiaza, cinta, construiesc, muncesc, danseaza (inventeaza diferite chestii...) doar ca sa cucereasca dragostea cuiva. In timp ce altii, poate mai naivi, fara prea mult efort intelectual, detin acelasi monopol sentimental.
De multe ori, afectiunea devine motivul principal care/l determina pe om sa se consume in intreaga viata.  Ca stim sau nu, ca recunoastem explicit, sau ca o acceptam tacit, inconstienti sau mai putin: ne straduim cu totii ca sa dobindim un dram de simpatie de iubire. Cersim afectiunea celuilalt! Prin forme diferite.  Avem nevoie de aceasta!
Incarcatura afectiva, pe care altul o indreapta spre persoana noastra ne umple existenta. Ne garanteaza valabilitatea.  Adesea insa, din pacate, facem si compromisuri(pentru a dobindi aceiasi cantitate de iubire).  Alegem sa schimbam insasi fiinta noastra in contrariul ei: sa spunem o prostie, o minciuna, sa renuntam la eul nostru, la felul sincer de a fi, sa renegam principiile noastre...  Adica incercam cu orice pret(gresit) sa fim pe placul celuilalt. Sa ne simtim mai acceptati.
Vrem si tinjim, prin siretlic(cum ne pricepem) dupa o recompensa afectiva. Si nu este bine. Caci poate fi si altfel. Daca nu ignoram un lucru: Ca cineva ne/a declarat ca ne iubeste de dimineata pina seara. Si noaptea/n somn. Pe gratis. Fara ca tu sa schimbi nimic la tine. E d/zeu. Nu ti/a impus nici o conditie. Nimic. Ci, pur si simplu, el a declarat: ''eu sint iubire''.
Da: este iubire pentru tine. Acum. Aici. Oriunde vei dori!   El iti confirma coerent acelasi lucru: e iubire(si nu din cind in cind) nu doar cind meritam sau reusim sa fim mai buni.  Nici cind am banui ca sintem mai destepti, curati, sau pieptanati select.  Ci totdeauna!  Si cind sintem murdari si singuri, si pacatosi si rai...  El ne iubeste extraordinar de mult, fara conditii!  Asa a stabilit din vesnicia sa.  Problema este alta: ca noi uitam, sau ignoram.  Sau poate ne/am construit gresit in cap niste idei aiurea(despre noi si d/zeu).  Si spunem eronat: ''...am cam gresit, m/am cam indepartat de d/zeu... Eu stiu... ma mai primeste!?''.  Atentie, sa nu pictam iluzii!  Caci (vrem nu vrem) noi niciodata nu putem sa ne indepartam de d/zeu.  Indepartarea e o halucinatie de/a noastra.  El e mereu aproape.  Si sf. Augustin spunea ca d/zeu este mai intim mie decit as reusi sa/mi fiu eu mie insumi.
Iar daca uneori avem un sentiment de departare, se datoreaza doar pacatului(e doar un sentiment!). Caci si atunci, noi nu ne departam, ci doar ne diferentiem de d/zeu.
Adica ne deosebim si nu mai sintem cum i/ar fi placut sa fim: in concordanta cu chipul si asemanarea sa.  Dar, sincer, raminem tot iubiti de d/zeu.  Caci el chiar nu doreste altceva.  Asa a stabilit: sa te iubeasca.
Spunea A. Goettmann, ca d/zeu, oricind, privind spre noi, ne vede doar frumosi.
Adica ne valorifica si pretuieste ca pe fii sai.
Iata cum se dezvolta ideea de afectivitate: plecind doar de la d/zeu.  Si doar cu el ne implinim in mod real aceeasi necesitate.  Este util numai sa constatam ca mai intii el ne/a iubit pe noi. Pe tine si pe mine.  Si face acest lucru si in continuare.  La fel este si cu nevoia ta(si/a mea). El a sadit/o in noi de la inceput. Ca sa ne ajute.  Sa ne putem intilni cu el.
Chiar prin nevoia de afectivitate.

NORMALITATE SI ANORMALITATE... SAU RISCUL MERSULUI PE SIRMA,

Multi considera normalitatea ca fiind relativa, fiecare individ se desfasoara  intr/o anumita stare de normalitate care nu coincide cu normalul celorlalti din jur, iar daca normalitatea unuia contrasteaza cu normalitatea altuia, atunci se poate ajunge chiar la un conflict. Cu alte cuvinte, normalitatea este raportata la o serie de criterii, standarde,  norne adoptate si create intr/o anumita cultura sau comunitate, precum si la valorile si reperele morale, spirituale, religioase ale fiecarei persoane. Nu discutam aici despre relatia normalitate-anormalitate raportata la starea de sanatate mintala sau fizica a persoanei; ne intereseaza cum este perceputa normalitatea intr/un anumit context social in care actioneaza anumite norme, valori, credinte si care asigura sau sustine anumite raporturi si relatii interumane dintr/o comunitate.
Se spune ca normalitatea este determinata de majoritate. Dar ce parte din majoritate initiaza aceasta normalitate, acceptata de cei mai multi?.  A fi ''normal''in comparatie cu cine sau cu ce?  Ceea ce la un moment dat in istorie era de neconceput, astazi este asimilitat starii de normalitate, acceptat social, reglementat juridic si chiar asumat de cei mai multi(spre exemplu , avortul, divortul,  prostitutia etc). Ce a condus la  crearea atitor  normalitati sociale si culturale?
Dorinta de libertate a omului, fenomenul secularizarii, consumismul, tendintele anomice ale lumii postmoderne pot fi tot atitea raspunsuri. De fapt, in orice extrema ai ajunge, vor exista persoane care vor rezona   perfect cu tine, cu normalitatea ta, te vor intelege, aprecia si accepta: dar vor exista si acele voci critice care vor incerca sa/si impuna normalitatea considerata de ei ca fiind cea mai potrivita.
In acest joc al hazardului parcurgerea ta interioara, dintr/o extrema in alta, exteriorizarea starii acceptate de tine devin experiente de viata dificile, coplesitoare si totodata revelatoare. Pe de o parte iti poti defini normalitatea personala, acel cadru referential pus in relatie directa cu libertatea asumata de tine, in acelasi timp, cu limitele tale, iar pe de alta parte poti intelege si accepta normalitatea generala, cea stabilita de majoritate, care poate fi foarte diferita de cea personala si atunci apare dilema- adaptarea ta la normalitate impusa de majoritate sau refugiul in propria/ti  normalitate?.
De foarte multe ori aici apar cele mai multe compromisuri, derapaje sau dezertari determinate de incapacitatea omului de a discerne intre bine si rau, adevarat sau fals,precum si duplicitati asumate din diverse motive subiective(spre exemplu, am momente cind mi-e bine, am cu ce trai, sint sanatos , in putere, toata lumea e a mea, o viata am si trebuie sa o traiesc, nimeni si nimic nu mai conteaza..., dar vine si reversul medaliei cind boala si suferinta te incearca, sint dispus sa renunt la orice pentru o clipa in plus, cersesc atentia si grija celor din jur etc;  dar dupa ce scap de necazuri revin la aceiasi obiceiuri si metehne de dinainte!
As vrea sa gresesc, dar nu cumva pentru multi dintre noi ciclotimia aceasta defineste normalitatea personala?).
In alta ordine de idei, abaterea de la normalitate poate fi o provocare spre evolutie, care creaza premisele necesare pentru redefinirea ei in anumite etape si contureaza nevoia de a mai adagua ceva in cadrul deja stabilit al normalitatii.
In acelasi timp, exceptiile de la normalitatea ta, asa cum intelegi si o afisezi, te pun in ''dialog'' cu cadrul tau de referinta, cu limitele tale, te ajuta sa te reevaluezi;  te pot provoca sa/ti explorezi putin limitele, sa verifici daca esti in totalitate de acord cu cele deja existente sau daca ai capacitatea de a-ti recunoaste alte limite.
Momentul adevarului: Cum imi definesc normalitatea? Ce mai este normalitatea astazi? Cred intr/o singura stare de normalitate sau accept diversitatea normalitatilor din jurul meu?  Ma deranjeaza normalitatea celor din jurul meu?
Normalitatea personala imi este influentata de ceva sau de cineva? De cine? De ce?
EPILOG:Auzim adesea rostindu/se expresii ca: ''gesturi de normalitate'',''recurs la normalitate'', ''anormalitatea ca normalitate'',etc.;in toate aceste expresii transpare un sentiment de nostalgie dupa ceva perdut, disparut uitat.
Ma rog cerului sa nu cadem intr/o depresie existentiala ca intr/o normalitate!
De fapt forta normalitatii sta in puterea omului de a crede in iubirea fata de d/zeu si fata de aproapele. Cu o asa convingere nici mersul pe sirma nu mai prezinta vreun risc!