MOȘTENIRE,

Isus Hristos, Alexandru Macedon, sfântul Anton de Padova, Dante, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mozart, Napoleon Bonaparte, Avram Iancu, Traian Vuia, Mihai Eminescu, Steve Jobs și următorul Steve Jobs.
Toți ne fascinează - sau ne stârnesc invidia ori antipatia, în funcție de valorile fiecăruia - pentru un singur motiv.  E un motiv mic, mic cât un atom, dar e la fel de puternic. Sunt oameni - mai puțin unul dintre ei - care au lăsat în urma lor o moștenire. Și nu orice fel de moștenire, ci una cât se poate de palpabilă. E unica moștenire pe care moliile și rugina nu o mănâncă, iar hoții nu o sapă, nici nu o fură, : o moștenire eternă, singura care, oferindu-se, sporește.
O moștenire vie care - în spiritul lui Marc Aureliu, sau al gladiatorului, referința culturală e irelevantă - se prelungește în eternitate.
Trăim - bogatul nu mănâncă cu două guri, spune o frumoasă expresie românească - , ne dăm măsura luptându-ne cu viața, și ieșim din scenă cu mai mult sau mai puțin zgomot. În nemărginirea cosmică, e bătaia de aripi a unei muște contra alizeului. E ceea ce filozofii ne învață de mii de ani, fără a se putea ei înșiși salva de finalul inexorabil. 
Însă chiar și unii dintre ei reușesc să supraviețuiască: lucrul se explică prin aceea că au răspuns, nu condițiilor timpului, ci condiției umane, adică acelui lucru care face abstracție de timp.

Vremurile noastre, ca toate celelalte de-a lungul istoriei, sunt pline de vânturători de vorbe goale. Saltimbancii de altădată au devenit potentații, showmen-ii și politicienii de astăzi, căci societatea cu elitele-i, cultura și democrația sunt niște comedii burlești. Și nici n-am vrea să fie altfel: o viață în care nu mergi  zilnic la spectacol e o viață care te obligă să-ți creezi propriul rol, propria moștenire, ceea ce e complet indezirabil.
Viața modernă e o viață de împrumut, nu în sensul economic al expresiei, deși și acesta e teribil de adevărat și de actual, ci în sensul ei filozofic: ne împrumutăm ideile din meme-uri care au devenit virale pe internet, stilul de viață din reviste glam și recomandări ale așa-zișilor guru, hainele și alte posesiuni din garderoba idolilor tv, ne împrumutăm chiar nevestele pe site-uri de specialitate.
Vițelul nostru de aur s-a mutat din fața Sinaiului: el e în stoc și, cu puțin noroc, vă va fi livrat cu  transport gratuit. Nu trebuie decât să vreți. Totul este cu putință celui care cumpără. Credința?  O poveste de adormit copii. Nu copii mici - expresia e desființată de sporul natural negativ - , ci copii mari, acei 30-somethings, pe care astfel de istorii - jertfă, loialitate, dăruire de sine - îi fac deja să caște.
Isus(care, apropo, oricât de mult ne-am dori, nu era nici dac nici român), Eminescu sau Steve Jobs, deși ei înșiși idoli ( chiar desacralizați) pentru atâția, ne învață cu totul altceva. Nici unul dintre ei n-a trăit așteptând, plezirisit, să-i pice o moștenire din cer, ci și-a asumat crearea ei, și a făcut-o misiune de viață. Iată de ce, azi, milioane și miliarde îi cinstesc, în planuri diferite.
Lumea e formată din oameni care trăiesc așteptând moșteniri, și oameni dispuși să-și dea viața ca să lase în urmă o moștenire.
Voi din ce categorie veți face parte?

sursa foto: internet
stefan robu 

ZÂMBETUL INTERIOR,

Zâmbetul acel sentiment care îți dă o senzație plăcută, acea euforie de fericire. Nu un rânjet prefăcut, ci un zâmbet tandru, precum cel al unui copil căruia i-ai cumpărat jucăria mult dorită. Este un zâmbet de exterior, dar provine dintr-un sentiment profund, din interiorul tău. Pe măsură ce scoți acest sentiment la iveală, te trezești zâmbind din străfundul ființei tale. Te afli în starea pe care eu o numesc zâmbet interior - o senzație extrem de caldă și de plăcută. La început, sentimentul va fi unul foarte, foarte subtil. Nu aștepta ca o tornadă să te lovească drept în față, ci doar o delicată - dar notabilă - schimbare de energie - pe care o vei resimți ca venind din interiorul tău, alteori din inimă, uneori din creștetul capului iar alteori de deasupra ta.. Dacă nu o resimți în primă fază, nu-ți face griji. Exprimă-ți pur și simplu dorința către univers sub formă de intenție dacă este cazul, și cu siguranță se va îndeplini. Astfel că într-o secundă sau două, visarea cu ochii deschiși se va întâlni cu zâmbetul interior, iar energia ta se va schimba în mod radical. Este o stare de bine instantanee și o amplificare imediată a frecvenței, însoțită de un zâmbet cald afișat la exterior și de altul care provine din interiorul tău.

Sentimentul de frecvență ridicată pe care ți-l dă zâmbetul interior este foarte bun, dar dificil de menținut sau de intensificat dacă nu ai la îndemână un alt sentiment mult mai familiar cu care să-l înlocuiești. Așa că alege dintr-o paletă largă, precum aprecierea, recunoștința, admirația etc. și folosește-l ca vibrație predominantă, de exemplu:
-demarezi totul cu un zâmbet cât mai cald și mai tandru cu putință.
-imediat după aceea, în timp ce mai ai încă pe figură acel zâmbet fizic, îți sondezi interiorul și ajungi la sentimentul care a declanșat acel zâmbet, până când poți resimți acel zumzăit specific, indiferent cât de slab ar fi.
-odată ce ai detectat zâmbetul interior, înlocuiești acea senzație de căldură cu o savoare specială, aleasă în funcție de propriile preferințe, de exemplu: afecțiune, entuziasm sau pur și simplu încântare în stare pură. Alege acel sentiment care îți este mai la îndemână și păstrează-l cât mai multă vreme.
-(opțional) dacă vrei, acum este momentul potrivit, dată fiind energia ridicată de care dispui, de a te concentra pe o anumită dorință/intenție, dar nu face acest lucru până când nu ai experimentat pașii anteriori(în special al treilea).
Cu cât practici mai mult acest lucru, cu atât mai repede ai putea  să îți amplifici energiile. Ideea este însă că poți învăța cum să îți manipulezi energia, moment în care începe distracția adevărată, și nu renunța, nu renunța niciodată.

sursa foto: internet
stefan robu

LIBERTATEA DE A CREDE, DE A SPERA, DE A IUBI,

Se întâmplă în viață să ne găsim într-o situație foarte dificilă care ne privește pe noi sau pe cei apropiați și în care nu este nimic de făcut. Evident, ne simțim mici, neputincioși, dezarmați, îndurerați, mai ales dacă este vorba de cineva drag, pentru că ne îndurerează profund să vedem ființa pe care o iubim aflându-se într-o situație grea, poate fără ieșire,și să nu putem face nimic.
Unii părinți trec prin asta în relația cu copii: când aceștia sunt mici pot întotdeauna interveni, îi pot ajuta, dar după ce cresc și devin independenți copii nu mai vor sfaturi, nu-i mai ascultă pe părinți, iar aceștia din urmă suferă când văd că fiul sau fiica lor se droghează sau preferă aventuri amoroase care duc la auto distrugere. În ciuda imensei lor dorințe de a-i ajuta, părinții se simt uneori neputincioși.
În astfel de cazuri, chiar dacă părem depășiți de realitate și fără nici o modalitate concretă de a interveni, ne rămâne totuși posibilitatea de a continua să credem , să sperăm, să iubim, să trăim cu convingerea că d-zeu nu părăsește acea persoană, că puterea lui este nesfârșită și că rugăciunea își va aduce roadele la timpul potrivit.

Iubirea care nu se traduce în acte vizibile, dar se exprimă prin încredere, nădejde în domnul, iertare, iubirea care este cu atât mai curată și mai mare cu cât este mai umilă, această iubire poate face minuni. Chiar și atunci când nu putem face nimic în plan concret pentru a schimba în bine lucrurile, păstrăm totuși această libertate interioară de a iubi și nici o circumstanță, oricât de tragică ar fi ea, nu ne poate împiedica să rămânem în iubire.
Iată o certitudine de nezdruncinat, menită să ne elibereze și să ne consoleze în încercările cele mai grele ale vieții. Chiar dacă nu putem face nimic, din moment ce credem, sperăm, iubim, în planul nevăzut ceva se întâmplă și roadele  vor apărea mai devreme sau mai târziu, atunci când se va manifesta milostivirea divină. Speranța nu înșală pentru că iubirea lui d-zeu a fost revărsată în inimile noastre.

sursa foto: internet
stefan robu

ABORDAREA RECIDIVEI,

TRECEREA  DE  LA  DESCURAJARE  LA  ELAN

Adesea ne găsim(tu, eu...) în situații din care pare că nu mai ieșim. Luptăm cu vicii, cu păcate, ne construim propuneri personale, avem intenții să ne depășim, să ameliorăm o stare sufletească... Și uneori avem senzația că reușim. Simțim cum creștem, cum ne dezvoltăm, cum revenim la suprafață. Dar uneori se întâmplă, brusc, total neașteptat, și să ne prăbușim. Cădem într-un picaj dramatic de neimaginat: se năruiește ce am construit. Pare că totul este în zadar; simțim că am muncit degeaba. Apoi, reacționăm: ne enervăm, ne lamentăm, ne agresăm, ne izolăm, îi condamnăm rapid pe cei ce ne-au încurajat degeaba....  Iar cea mai proastă consecință este că refuzăm să credem că mai e rentabil să luptăm în continuare...
De ce se întâmplă treaba asta? În spectrul abordării terapiei cognitive există doi autori, G.A. Marlatt șiJ.R. Gordon, care ne luminează asupra chestiunii recidivei. În primul rând,o situație de recidivă are o serie de factori care fragilizează din start propunerea făcută. Exemplu: interpretarea dihotomică. Gânduri de genul: ori totul, ori nimic, ori reușesc, ori sunt pierdut, nu fac decât să te condamne de la început. Te instalezi tu singur într-o tensiune dificil de suportat. O simplă clătinare te va catapulta ulterior spre o concluzie nocivă, din care nu-ți îngădui să mai ieși. Pentru că tu însuți ți-ai formulat sentința(ori nimic...). Un alt factor dăunător este expunerea la situații riscante. Odată ce ți-ai alcătuit un plan, e bine să fii și prudent. Nu poți să te expui de-acum încolo la orice situație, convins că ești mare și tare. E necesar să stai cuminte. E bine chiar să te ferești de spectrele nocive din existența ta.Probabil,  mai târziu, vei crește și vei izbuti să te apropii sfidător și de asemenea contexte. Dar deocamdată, nu. O altă chestiune este strategia aplicată. Nu poți să faci ce a făcut x și y în aceiași chestiune. Tu ai o altă personalitate. E necesar să vezi cum funcționezi. Nu orșicine e lejer cu tehnicile cognitive, nu toți vorbesc de unul singur în fața oglinzii... Nu toți dețin aceiași perspectivă. Este utilă o inerentă adaptare. În funcție de propria structură și de situație. Atunci, să învățăm inițial cum suntem noi (cum ne detensionăm, care sunt situațiile noastre riscante, ce ajutor avem nevoie...)

Însă mai e ceva: aceeași recidivă ne educă. În urma ei, se nasc o serie de întrebări benefice, la care e obligatoriu să răspunzi: ce sens atribui eu unui asemenea moment? Ce am descoperit prin treaba asta despre mine?Dacă acum aș avea posibilitatea să fac altfel, cum aș proceda? Răspunsul este necesar! 
El va conține premisa cu care poți reformula atent propunerea dorită. De data aceasta însă pleci din start cu o idee mult mai clară despre tine. Constați că poți avea controlul. Dar știi că se și poate pierde. Iar pierderea este redefinită: e numai o anomalie de moment care se poate corecta. Nu un eșec final, ci punctul din care  se poate relansa.
O povestire din Filocalie ne spune că, la un moment dat, un individ se duce la părinții deșertului și, curios, i-a întrebat: Ce faceți voi aici?... Iar ei, smeriți, răspund: Păi... cădem și ne ridicăm, și iar cădem și iar ne ridicăm...  Interesant! Nu este deloc o scenă pesimistă, ci plină de optimism, deoarece de fiecare dată ridicarea nu e decât o demonstrație și mai profundă a încrederii pe care omul o orientează spre d-zeu. Isus a nuanțat cumva și acest aspect când a spus de șaptezeci  de ori câte șapte.El s -a gândit probabil și la o reluare constantă și plină de încredere a drumului spiritual din locul de unde ai rămas. E o perpetuă dorință de îmbunătățire.
Însă nu se gândește neapărat la cantități prăpăstioase, la discrepanțe uriașe între un moment și altul, ci mai degrabă în direcția în care merg. Chiar dacă sunt pași mici, și lucrurile par să revină, e important să fie un mai mult(un cinci minute de ceva mai bun, un cinci metri de altceva, un minim de diferență pozitivă între ce a fost și ce este acum...).  Dacă gândim așa, avem curaj de fiecare dată.  Și, cu entuziasm, decidem să ne continuă parcursul, simțindu-ne iubiți și înțeleși atât de mult de d-zeu.

sursa foto: internet
stefan robu

Flori sau gunoi? Albină sau muscă?

Spunea un sfânt părinte al bisericii: ”Vin unii oameni și îmi spun că sunt foarte indignați de faptul că există multe lucruri greșite în biserică. Atunci le spun să întrebe o muscă:Sunt flori în apropiere?” Iar ea le va răspunde: ”Nu știu dacă sunt flori, dar acolo, în mormanul acela de gunoi, poți găsi toată mizeria pe care o vrei”. Și va începe să-ți vorbească despre toate locurile murdare prin care a umblat. Dar dacă întrebi o albină: ”Ai văzut vreun coș de gunoi prin zonă?”, ea îți va răspunde: ” Coș de gunoi? Nu, n-am văzut nici unul, pe aici e plin de flori parfumate”. Și va începe să-ți înșiruie toate florile din grădină sau de pe pajiște. Vedeți voi, musca nu știe decât unde este mizeria, în timp ce albina știe unde se găsesc florile. Așadar, unii oameni sunt asemeni muștelor: găsesc răul în orice, sunt preocupați doar de ei și nu văd binele. Iar alți oameni sunt asemeni albinelor: nu văd decât binele oriunde s-ar uita.

Suntem în luna florilor, un timp colorat și înmiresmat, așa cum trebuie să fie fiecare tânăr. Este puternică această asociere dintre tineri și flori, între frumusețea tinereții și mireasma plăcută a florilor. După cum fiecare floare este un dar oferit omenirii, o speranță pentru această lume, pentru părinți și tineri.
Tinerii și florile au în comun puterea de a reda speranța. Entuziasmul cu care răsar și cresc - și tinerii și florile! - este molipsitor. Este plăcut să stai în mijlocul lor. Te simți ca pe o câmpie colorată și înmiresmată, te simți ca o albină dornică să culeagă și să ofere acestei lumi tot ce e mai bun, mai dulce, tot ce este natural și sănătos.
Fericiți sunt tinerii care trăiesc frumos asemenea florilor și totodată știu și să dăruiască flori. Când cineva îți dăruiește o floare, îți îmbrățișează sufletul, ți-l înmiresmează cu parfumul acelei flori, ți-l colorează, ți-l face viu, pentru că te simți iubit. Gestul din spatele micului dar vorbește despre iubire și gingășie, despre delicatețea unui suflet care vrea să-ți înfrumusețeze viața, să o umple de culoarea și mireasma florilor. Acest gest are un singur ecou: ”Ești iubit și prețios în ochii mei”(cf. Is 43,4;In 1 2 3).
Tu când ai dăruit ultima floare?

sursa foto: internet
stefan robu

ENERGIA GENERATĂ, CAUZE,

Admirație, prețiozitate, apreciere, recunoștință, încântare, respect venerație. Ai putea avea aceste sentimente de fiecare dată când îți dorești? Ai putea scoate din fundul pălăriei, asemenea unui magician, admirația sau încântarea? Dar respectul? Te poți uita la ceva - indiferent despre ce este vorba - și să ai pe loc o senzație de căldură și de respect față de acel obiect lipsit de viață?Să fii excitat înseamnă de obicei să fii pregătit pentru o partidă de sex, dar nu despre asta voi vorbi aici.  Noul nostru tip de încântare este o trecere intenționată și conștientă a propriului eu către o frecvență mai ridicată care să ne facă să vibrăm chiar acum... de fiecare dată când este nevoie... tot timpul ... cât de des posibil... oră de oră chiar sau oricând este cazul! 
Dacă nu înveți să îți ridici frecvența tot timpul, nu ai nici cea mai mică șansă să devii un creator deliberat. Ceea ce, din nefericire, înseamnă că vei rămâne pentru totdeauna un creator obișnuit.
De vreme ce bazele schimbării frecvențelor nu a fost niciodată o materie care să se studieze la scoală, a devenit o abilitate pe care trebuie să o deprindem pe cont propriu.La urma urmei, energia este energie indiferent de cauza care a generat-o.

Arta de a te simți bine nu este chiar același lucru cu a te simți pe deplin împlinit, astfel că va trebui să învățăm chiar acum cum să procedăm. Uneori, pentru această schimbare, avem nevoie de un stimul(mai mic sau mai mare); alteori, poți observa că faci schimbul cât ai ai clipi din ochi. Însă indiferent despre ce este vorba, ideea este să faci această schimbare. Cum? Există trei metode mai importante prin care putem începe să ne simțim mai bine. Prima se referă la faptul că trebuie să te gândești la orice lucru care îți face plăcere. Cea de a doua presupune să stai de vorbă cu tine însuți până când ajungi la o schimbare de vibrație. Cea de a treia, se numește visare cu ochii deschiși, care te va ajuta să îți schimbi chiar acum modul în care vibrezi. Visarea cu ochii deschiși este una dintre cele mai simple și mai rapide modalități de a ne amplifica vibrațiile. Așa cum era de așteptat, diferitele situații presupun tehnici diferite. Uneori va avea succes o anumită abordare,, alteori sunt necesare două sau trei metode care să ne facă să nu mai fim dependenți de emoțiile negative. Unul dintre motivele pentru care tehnica este atât de simplă ar fi acela că o poți folosi imediat. Odată ce s-a activat  - o senzație pe care o poți avea într-o secundă - întregul tău corp va vibra la o frecvență mai mare, și ești deja în armonie cu eul tău. De aceea visarea cu ochii deschiși este atât de amuzantă. Prin intermediul emoției, produci o senzație fizică evidentă, pe care să o folosești pe post de indicator al modificării vibraționale care a avut loc în corpul tău. Întregul proces este foarte, foarte rapid și, gata, te-ai conectat la energia potrivită.

sursa foto: internet
stefan robu

GRATITUDINE ȘI BUCURIE,

Datorită nevoii noastre de siguranță, ne-ar plăcea să fim întotdeauna siguri că împlinim voia lui domnului. Este firesc să avem această dorință și, dacă suntem motivați de o inimă sinceră, de obicei primim lumina care ne descoperă înțelesuri spirituale. Numai că lucrurile nu se petrec  întotdeauna așa. Chiar dacă facem tot ce stă în puterile noastre pentru a afla ce vrea d-zeu de la noi într-o anumită situație(prin rugăciune , meditație, exerciții spirituale), nu întotdeauna ne este dat să aflăm un răspuns clar sau, cel puțin, nu imediat. Asta se întâmplă din două motive: mai întâi, pentru că d-zeu ne consideră maturi și dorește, pur și simplu, ca în anumite situații să hotărâm singuri.. Apoi, există un scop purificator: dacă am fi de fiecare dată siguri că împlinim voia domnului și că suntem pe calea cea bună, am ajunge repede la o concluzie care ar deveni periculoasă și ne-ar conduce spre un orgoliu nemăsurat. Așa, faptul că nu suntem întotdeauna singuri că facem voia divină este o lipsă dureroasă, dar care ne protejează pentru că ne păstrează smeriți, cu măsură, în permanentă căutare, ferindu-ne de gândul că am putea foarte bine să ne bazăm doar pe noi înșine și să ne îndepărtăm de d-zeu.
În astfel de situații este extrem de important să ne spunem următorul lucru: chiar dacă există anumite aspecte ale voinței divine care ne scapă, sunt altele pe care le știm cu certitudine și în care putem investi fără riscul de a ne înșela, putem să ne facem datoria ca ființă și să trăim împlinindu-ne vocația creștină. Uneori cădem într-o greșeală pe care este necesar să o recunoaștem și să o evităm: pentru că uneori nu știm ce să credem referitor la lucruri esențiale ale vieții noastre(de exemplu, alegerea viitoarei profesii sau chiar o hotărâre și mai importantă), ne pierdem timpul bântuiți de întrebări sau ne lăsăm copleșiți de descurajare, ceea ce ne face să nu mai investim în ceea ce știm că vrea d-zeu de la noi în mod obișnuit, adică să ne rugăm, să rămânem încrezători, să-i iubim pe cei apropiați. 
Când nu avem răspunsuri pentru viitor, cel mai bun mijloc de a ne pregăti pentru a le primi este să trăim  prezentul.

Așa cum am spus mai înainte, este bine să ne antrenăm nu numai pentru a suporta lucrurile care nu ne plac, ci, într-un anumit sens, chiar să le alegem, ceea ce nu vrea să spună că trebuie să ne facă plăcere să le provocăm! Este bine doar să le primim cu inimă bună, printr-un act pozitiv al libertății noastre, care să ne facă să trecem - cu cât mai repede, cu atât mai bine! - de la o reacție mai mult  sau mai puțin violentă de dispreț la o consimțire bazată pe încredere în puterea lui d-zeu.
Când suntem stăpâniți de lupte interioare, poate fi de mare folos să medităm. Libertatea noastră are întotdeauna puterea miraculoasă de a face din ceea ce ne este luat( de viață, de evenimente, de ceilalți) ceva ce ni se oferă. Din afară nu se vede diferența, dar în interior totul se transformă, căci destinul devine o alegere liberă, constrângerea - iubire, iar ceea ce am pierdut rodește. Libertatea umană este de o măreție surprinzătoare. Prin libertatea personală, omul nu are puterea de a schimba ceea ce îl înconjoară, dar dispune de facultatea de a da un sens chiar și acolo unde nu există nici unul! 
Nu suntem întotdeauna stăpâni pe traseul vieții noastre, dar putem hotărî asupra sensului pe care i-l dăm. Libertatea de care ne bucurăm face să nu existe nici un eveniment, de nici un fel,  care să nu primească o semnificație pozitivă, care să nu fie expresia iubirii, să nu devină încredere, speranță, ofrandă adusă domnului... Faptele cele mai importante, cele mai roditoare nu sunt atât cele prin care noi transformăm lumea exterioară, cât cele prin care ne modificăm atitudinea interioară, sprijinindu-ne,  în ultimă instanță, pe resursa credinței care ne învață că d-zeu poate, fără excepție, să transforme totul în bine. Este vorba de o mină inepuizabilă, o comoară ce poate fi exploatată la nesfârșit și care face ca în existența noastră să nu mai fie nimic negativ, banal sau indiferent, pentru că, de fapt,  noi dăm la toate sens.
Pozitivul devine motiv de gratitudine și de bucurie, negativul - prilej de credință și de ofrandă adusă lui d-zeu, și astfel, totul se transformă în har divin. Nu vom putea niciodată să-i mulțumim îndeajuns lui d-zeu pentru acest dar atât de prețios: libertatea.

sursa foto: internet
stefan robu