Anotimpul renașterii, timpul în care viața umple din nou golul lăsat de întunericul și gerul iernii, vremea în care sufletul nostru tânjește după lumină, căutăm să purtăm o haină nouă, să ne primenim casa, timpul parcă devine mai generos, în jurul nostru totul învie, se schimbă.Mugurii de viață își fac simțită prezența peste tot, în toate grădinile, livezile și curțile, pe întinsul câmpiilor, în cuiburile păsărilor, în staulul păstorilor. Oamenii gospodari își curăță pomii și grădinile de ramurile uscate, de vegetația moartă sub mantia iernii, de gunoaiele și reziduurile care pot înăbuși firele proaspete de iarbă sau plantele firave ieșite din semințele aruncate în pământul fertil. Natura se bucură, cântecul păsărilor ne ostoiește sufletul, florile viu colorate ne îmbie la visare, cerul senin și razele soarelui ne cuprind într-o îmbrățișare pe care o așteptam demult și n-am mai vrea să se termine.
În tot acest tablou, creștinul învață să dea sens vieții, să dea valoare vieții și să iubească viața. Bobul semănat în pământ moare, dar nu în zadar. Dumnezeu - Omul a intrat în pământ, depus de oamenii care l-au condamnat și ucis, dar a devenit pentru noi, asemenea unei semințe, sursă de viață, de viață veșnică. Oare avem puterea interioară de a înțelege și accepta această metamorfoză a eliberării noastre? Oare știm noi să prețuim libertatea care ne-a fost dăruită? Adesea privim și înțelegem viața ca și cum am asista la un spectacol oferit de natură în fiecare stagiune de primăvară în parcuri și grădini, în păduri și poienițe multicolore. Am avut curajul și puterea de a ne curăța ramurile care nu aduc rod în viața noastră? Sau am rămas la fel ca în anii trecuți, au mai crescut, sau mai îndesit, riscând ca la un moment dat să ne sufoce voința și credința că am putea fi și noi un pom cu adevărat roditor. Nu cumva, viața noastră riscă să intre în aceiași rutină, în aceleași obișnuințe? Nu cumva, după ce entuziasmul și euforia primăverii vor trece, vom intra din nou în așteptare și vom face din nou promisiuni pentru primăvara viitoare?
Cuprinși de dorința de transformare, creștinii au parcurs perioada postului mare, timp în care fiecare și-a pregătit, mai mult sau mai puțin, grădina sufletului și ogorul inimii în care să cadă bobul credinței răspândit în Lumina Învierii. Ce coincidență frumoasă se petrece în fiecare primăvară, atunci când natura renaște în toate formele și ungherele sale, când sunetul clopotului bisericii se aude altfel atunci când ne cheamă la întâlnirea cu Lumina sfântă! Dar oare bobul credinței noastre a prins cu adevărat viață, va aduce rod, va rezista până la vremea secerișului? Sau suntem prinși într-un ritual repetitiv, ca oricare alt moment de sărbătoare din calendarul agățat de perete, în care ne uităm din când în când să căutăm următoarea sărbătoare și dacă mai avem o zi liberă în plus? Iar în acest răstimp spicul crescut din bobul de credință este uitat și părăsit în arșița indiferenței noastre, nemaiavând puterea să aducă rod. Și totuși... chiar și în momentele de descurajare și prăbușire interioară ni se oferă șansa de a ne ridica. Mugurele de speranță ne trezește sufletul, ne dezmorțește cugetul și ne deschide ochii credinței.
Speranța și credința sunt cele două aripi care ne ajută să trecem cu bine de la întuneric la lumină, de la suferință la vindecare, de la viața de aici la viața de dincolo. Scriitorul american George Iles spunea că speranța este credința care te ține de mână în întuneric - ca să putem ajunge la lumină, la viață. Unde este speranță, de credință, și unde este credință, este viață, iar lumina cea fără de sfârșit le învăluie pe toate într-un chip nou.
sursa foto: internet
Ștefan Robu
