GRATUITATEA IUBIRII,

DE  LA  LEGE  LA  DARUL  DIVIN,

Sf. Paul este unul dintre autorii ”Noului Testament” în scrierile căruia este adesea evocată tema libertății creștine. În Hristos, credinciosul trece de la sclavie la libertate, iar apostolul se dovedește în ”Scrisorile” sale un apărător ardent al libertății. În capitolul cinci  din Scrisoarea către Galateni în  primul verset al capitolului 5 se spune: ”Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei. Cum consideră Sf. Paul că este amenințat creștinul să-și piardă libertatea?În capitolul adus în discuție, apostolul denunță cele două capcane prin care se poate întâmpla acest lucru: ”legea și plăcerile care subjugă trupul.

Capcana nevoilor trupești(Gal 5) este prezentată în versetele de la 13 la 25 și este ușor de înțeles: sub pretextul libertății, în loc să urmeze calea deschisă de sf. Duh, care le aduce dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, oamenii se lasă în voia patimilor, a egoismului, a păcatului sub toate formele: desfrânarea, necurăția, libertinajul, dușmăniile, cearta,gelozia, mâniile, ambițiile, dezbinările, invidiile, bețiile, orgiile și cele asemănătoare acestora.

Paul ne amintește o învățătură străveche, pe care este util să o aduc în discuție, dat fiind faptul că trăim într-o epocă de mare confuzie: libertinajul nu înseamnă libertate, ci la drept vorbind, este o formă de sclavie și omul devine prizonierul a tot ce există mai superficial în el, al ambițiilor sale egoiste, al temerilor, al rănilor produse de el însuși sau de alții etc. Pentru noi este de folos să completăm învățătura lui Paul adăugând faptul că, dacă vrem să luptăm împotriva apucăturilor rele să aibă șanse de succes, trebuie să privim cu seriozitate la două lucruri. 
Primul se referă la faptul că eforturile noastre nu vor fi suficiente și numai darul lui Hristos va putea obține victoria, lupta principală fiind cea dată în final de rugăciune, răbdare, speranță.  Pe de altă parte, putem vindeca o patimă doar printr-o altă patimă, o iubire nefirească printr-o iubire nețărmurită, un comportament negativ printr-unul pozitiv, care să nu nege, ci să preia și să-și asume dorința care este motivație pentru primul. 
Trebuie să recunoaștem că un efort ce se mulțumește să înfrunte direct o conduită negativă fără a percepe faptul că în spatele acesteia există o anumită așteptare, o anumită nevoie pozitivă, nu va avea sorți de izbândă pe termen lung. Este interesant  felul în care aceasta ne ajută să discernem, în spatele comportamentelor eronate, care sunt nevoile reale pe care încercăm mai mult sau mai puțin conștient să le înplinim, propunând o satisfacție legitimă sau o transpunere compatibilă cu vocația persoanei.

În egală măsură este remarcabil faptul că, prezentând ca prioritate a acestei învățături clasice pericolul de a deveni sclavii propriilor suferințe și tendințe egoiste, sf. Paul vrea să ne facă să înțelegem că mai există o capcană întinsă libertății creștinismului, mai subtilă, mai greu de evitat și deci poate mai periculoasă: capcana legii.
Este vorba de o altă manifestare a trupului, care nu se exprimă prin dezordine morală(ba chiar poate căpăta aparența moralității cele mai stricte!), dar care înlocuiește harul, legea divină cu legea oamenilor.


De asemenea, ea poate să ne conducă spre orgoliu și disperare.
Din orgoliu sunt în stare să respect legea, deci pot să mă consider drept în fața lui d-zeu și a oamenilor și îi disprețuiesc pe cei care nu fac la fel. Este tocmai păcatul fariseilor  denunțat cu putere de Isus, căci nimic nu ucide  mai sigur iubirea și compasiunea pentru aproapele decât orgoliul spiritual. Dar logica legii poate să ne conducă și la disperare: dacă suntem incapabili să respectăm toate preceptele, cădem în deznădejde, ne chinuie sentimentul de culpabilitate, ne simțim condamnați iremediabil.
Trebuie să adaug faptul că cel care începe prin orgoliu și se prevalează  de reușitele sale spirituale, mai devreme sau mai târziu, va fi cuprins de disperare, căci va veni ziua în care se va confrunta cu propriile limite, va trăi  experiența unui eșec, iar succesul spiritual obținut cu propriile forțe își va lua zborul imediat.

Logica legii, care conduce la orgoliu sau disperare, poate cunoaște multe variante:
-pietatea rigidă a celui care își îndeplinește cu rigurozitate sarcinile,
-teama celui care se simpte mereu vinovat și are sentimentul că nu face niciodată destul,
-mentalitatea celui care își calculează meritele, își măsoară progresele, își petrece tot timpul așteptând de la d-zeu o recompensă pentru eforturile sale și se plânge atunci când lucrurile nu merg așa cum ar vrea,
-atitudinea superficială a celui care se crede ales de îndată ce a făcut un mic bine și care se descurajează sau se revoltă de cum se confruntă cu propriile limite,
-îngustimea de spirit a celui care aplică la toate un singur precept de felul: nu bea, nu gusta, nu te atinge, și care, în loc să trăiască cu inima plină de iubire, ajunge să fie o ființă lipsită de milă, făcîndu-le  celorlalți viața imposibilă prin perfecționismul și obsesia lui pentru respectarea legii: și exemplele ar putea continua.

Să nu uităm că orgoliul, disperarea, obsesia respectării legii, și alte atitudini pe care le-am enumerat ucid iubirea. Așadar, cu cât logica legii este sursă a morții, cu atât mai mult logica darului divin este sursă a vieții, căci ea îi permite iubirii să înflorească. Și asta, pentru că este o logică a gratuității, iar gratuitatea este singurul regim în care iubirea poate să existe. Mă gândesc la cuvintele lui Isus; în dar ați primit ,în dar să dați. Iubirea lui d-zeu este absolut gratuită, nu trebuie meritată, nu trebuie câștigată, nici cucerită, nici cumpărată, ci doar primită prin intermediul credinței, care este dispoziția interioară prin care omul primește această iubire gratuită cu deplină încredere.

Suntem pe pământ pentru a învăța să iubim.   A învăța să iubim este extrem de simplu, pentru că înseamnă să învățăm să dăm gratuit și să învățăm să primim gratuit. Numai că, din păcate, acest lucru atât de simplu a devenit foarte dificil pentru noi, pe care păcatul ne-a făcut atât de complicați!
Nu este în firea noastră să dăruim necondiționat, pentru ca avem o puternică tendință de a da pentru a primi în schimb. Dăruirea de sine este mai mult sau mai puțin motivată de așteptarea unei gratificații.
Este adevărat că, în schimb, ne convine foarte bine să primim gratuit, ba chiar ne vine ușor să acceptăm ceva ce este perceput de noi drept o recompensă a meritelor noastre. A primi gratuit presupune în același timp să ai încredere în cel care îți dă și a avea inima deschisă și disponibilă pentru că a primi înseamnă, de asemenea, să te dăruiești! Mai mult decât atât, a primi gratuit implică multă umilință, căci nu putem primi gratuit decât dacă recunoaștem și acceptăm că suntem săraci, lucru pe care orgoliul ni-l refuză total.
În ciuda tuturor progreselor noastre tehnologice, am putea spune că avem în continuare psihologia omului preistoric, pentru că aceasta are o structură bazată pe supraviețuire, apărare etc, și nu este capabilă de relații de încredere și gratuitate, de iubire liberă și dezinteresată.

Divinizarea reprezintă, de fapt, adevărata umanizare, evoluție minunată și eliberatoare, care implică cooperarea libertății noastre și care nu se poate produce decât prin remodelări dureroase ale psihicului, trăite uneori ca o adevărată moarte! Nu putem deveni alții decât printr-un fel de agonie, decât cu prețul unui doliu al multora dintre comportamentele noastre firești.
Dar, odată trecută poarta strâmtă a conversiei mentalității noastre, universul în care intrăm este splendid și ni se arată lumea în care iubirea este singura lege, paradisul gratuității în care iubirea poate fi primită și dăruită fără limite, fără restricții, în care nu mai există drepturi, nimic de apărat, nimic de cucerit, nici o opoziție între ce este al meu și ce este al tău, în care inima se poate deschide la infinit. În acestă nouă lume domnește iubirea, o iubire foarte exigentă, pentru că cere totul.
Este limpede că atât timp cât nu iubim total, nu iubim cu adevărat! În același timp, este o iubire liberă și suverană, pentru că nu cunoaște altă lege decât pe sine.

sursa foto: internet
ștefan robu

UITĂ TRECUTUL, ȘI PRIVEȘTE SPRE VIITOR,

Este greu să rămâi în momentul prezent.Este ca un salt in neant, fără să știi dacă universul te-ar putea prinde în brațele lui.Partea bună este că odată ce ai efectuat acest salt de una două ori, vei ști că va fi bine, dar totodată trebuie să-ți asumi riscul de a cunoaște cu siguranță acest lucru.

Cei mai mulți dintre noi ne umplem  viața cu povești despre trecut și așteptări de la viitor.  Toate astea nu fac decât să ne întunece mintea și să ne tulbure inima care sunt inutile.

Atunci când rămânem în prezent, complexele dispar și ne întoarcem la respirație, devenim prezenți, aici și acum.
Prezentul este singurul loc unde putem fi vii și conștienți cu adevărat. Este locul unde poate fi găsite puterea și pacea.În momentul prezent, câmpul de posibilități rămâne deschis.Oportunitățile sunt foarte multe, este un loc fără limite.

Prezentul este centrul universului iar în clipa în care renunți la trecut și la viitor și pătrunzi în inimă, ții în mână cheile lăcașului tău lăuntric.
Este atât de simplu, respiră profund și fii prezent, asta e tot.

Majoritatea dintre noi are nevoie de mai multă acțiune.  Ne este frică de plictiseală, astfel încât ne dăm voie să alunecăm din nou în vreo poveste veche.  Povestea aduce la suprafață convingeri și sentimente vechi, iar noi le reciclăm. Acest lucru ne ține de urât. Problema este că ne plasează iar în starea de frică.

Atunci când ne amintim de trecut, anticipăm viitorul. Facem planuri și visăm, ne aducem  frica în prim plan, legând trecutul cu viitorul.

În timp ce reciclăm trecutul și retrăim gândurile și sentimentele de atunci, încercăm să facem planuri, să aranjăm sau să proiectăm viitorul.  În mod naiv, ne așteptăm ca rezultatul să fie diferit.Este total absurd. Calea de a produce schimbări semnificative este de a renunța la trecut.Unii oameni nu înțeleg lucrurile până nu se lovesc de ele.Nu poți forța pe cineva să rămână prezent, dacă îi este frică sau nu vrea să fie aici.

Este important să știm dacă suntem concentrați în prezent, sau dacă suntem concentrați pe trecut. Ancorarea în trecut ne limiteză, nu poți fi niciodată cu adevărat prezent.
Libertatea apare atunci când poți fi pe deplin prezent în momentul de acum.  Să nu-ți fie frică de prezent, trăiește-l!
Dacă renunțăm la trecut, prezentul este întotdeauna nou. Vine nestânjenit și liber să fie ceea ce este.
Iar noi suntem liberi să-i răspundem așa cum ni se pare nouă potrivit pe moment.

Aceasta este libertatea, libertatea de a fi noi înșine și de a le da celorlalți voie să fie ei înșiși.
Libertatea de a lăsa viața să se desfășoare în noi și prin noi.

sursa foto: internet
Ștefan Robu

TRĂIEȘTE, NU AȘTEPTA SĂ TRĂIEȘTI!

Teama de suferință ne face mai mult rău decât suferința în sine. De aceea trebuie să eliminăm micile griji pe care ni le inspiră zilele care vor veni și care ne rod puterea creatoare. Luăm în gând tot felul de măsuri preventive pentru zilele care urmează și nimic, dar absolut nimic nu se potrivește. Mai bine facem ceea ce avem de făcut și pentru restul să ne ferim de a fi contaminați de miile  de mici angoase care sunt tot atâtea moțiuni de îndoială față de dumnezeu. Până la urmă, toate se vor aranja...  Singura noastră obligație morală este să defrișăm în noi vaste luminișuri de pace și să le extindem puțin câte puțin până când pacea noastră le va face bine și altora. Cu cât este mai multă pace în ființe, cu atât va fi mai multă pace în această lume zbuciumată. Așadar, este preferabil  să nu plonjăm în viitor, ci să locuim fiecare moment ca să putem primi grația lui specifică, indiferent de natura sa, fie ea plăcută sau neplăcută, pentru că aceasta este calea cea bună de a-l pregăti pe următorul.
Viața prezentă este întotdeauna bună, căci Creatorul a binecuvântat-o de la început, chiar dacă păcatul omului a venit să complice puțin lucrurile.

Nu numai neliniștea ne aruncă în viitor, ci și așteptarea unei situații mai fericite. Unele așteptări ale noastre au o dimensiune concretă, altele țin de dorințe vagi, uneori imaginare, așteptăm, pur și simplu, clipa când lucrurile vor merge mai bine, când circumstanțele vor fi diferite și ne vor permite să trăim lucruri mai interesante. De aceea, pentru moment, nu trăim din plin și lăsăm pentru mai târziu (pentru când oare?) să trăim de-a binelea, de-a adevăratelea. Acest tip de atitudine, fie ea precisă sau vagă, este, fără îndoială, legitim, dar împlică un anumit pericol la care trebuie să fim atenți. S-ar putea să ne petrecem întreaga viață așteptând să trăim, în loc să trăim cu adevărat!
Este deci foarte important să ne rectificăm tirul față de această atitudine psihologică, pentru că ea ne îndepărtează de realitate, de viața prezentă, împingându-ne să spunem: Ceea ce trăiesc acum nu mă mulțumește, dar am speranța că în câteva zile sau în câteva luni voi trăi ceva mult mai plăcut și mă proiectez în acel viitor dorind ca timpul să se scurgă cât mai  repede posibil  și eu să mă găsesc în situația ideală pe care mi-o doresc.
Neconsimțind la trăirea prezentă, există riscul să fim absenți din propria noastră viață. Și, la urma urmei, cine ne garantează că nu vom fi dezamăgiți de momentul atât de mult așteptat? Tot așteptând să trăim ceva extraordinar și dorit, s-ar putea să ratăm să trăim ceva ce ni se oferă acum, pierzând toată încărcătura divină a acestui moment. Trebuie să trăim din plin fiecare secundă, fără să ne gândim dacă timpul trece prea încet sau prea repede și să fim deschiși la tot ceea ce ne este dat clipă după clipă. 
Din moment ce un lucru, oricât de banal ar părea, face parte din viață, merită să fie realizat pentru el însuși, iar noi trebuie să fim cu trup și suflet implicați în activitatea respectivă.

Este o cerință fundamentală în relațiile dintre noi, deschiderea față de ceilalți. La fiecare întâlnire cu o persoană, indiferent de durată, trebuie să-i dăm sentimentul că suntem disponibili sută la sută pentru ea, că nu avem nimic altceva de făcut și nici o altă preocupare decât să fim cu acea persoană, ca să trăim pe îndelete experiența acelei întâlniri. Și asta, nu numai din politețe, ci dintr-o sinceră disponibilitate afectivă. Iată o atitudine care ne costă mult, pentru că avem un puternic instinct de proprietate referitor la timp și ne simțim în nesiguranță de îndată ce nu putem să-l controlăm cum vrem. O inimă plină de preocupări și de zbucium nu este disponibilă pentru ceilalți și nu poate face din fiecare întâlnire un real moment de comuniune care să umple inima de mulțumire.
Dacă ne străduim să trăim astfel, dacă aprofundăm relația cu dumnezeu în așa fel încât să percepem prezența sa în noi și să trăim orice lucru în comuniune cu el, vom sfârși prin a face o minunată descoperire, acea a timpului interior care are ritmul harul divin ce ne conduce viața spre nivelul cel mai profund. Am putea spune că există două dimensiuni ale timpului: timpul minții și cel al inimii. Primul este timpul psihologic, timpul cerebral, cel pe care ni-l reprezentăm, pe care îl calculăm și îl decupăm în ore, zile, luni, ani și pe care încercăm să-l gestionăm și să-l programăm. Este acel timp care ne lipsește întotdeauna și care este mereu prea scurt, acel timp care trece prea repede sau prea lent.
Dar există și un alt timp, cel pe care îl simțim în momentele de fericire sau de grație, dar care, în realitate, există permanent și în care putem învăța puțin câte puțin să rămânem permanent. Acesta este timpul lui dumnezeu, cel al ritmurilor profunde ale harului divin care lucrează în viața noastră și care nu este decupat, nici făcut bucățele, ci se prezintă ca o succesiune de clipe înlănțuite într-un fel armonios și plin de pace. Fiecare din aceste momente este un tot în sine, poartă în el plentitudinea care face să nu-i lipsească nimic și să fie suficient pentru că este plin de prezența lui dumnezeu în noi sau de prezența în noi a unei persoane cu care ne întâlnim, dialogăm, împărtășim ceva important sau plin de încărcătura unei sarcini pe care ne-am împlinit-o cu calm și bucurie, implicându-ne trup și suflet. 


Acesta nu este un timp pe care să-l programăm, ci, mai degrabă, unul interior pe care îl primim și nu putem trăi în el decât rămânând liberi și detașați față de programările pe care le-am făcut pentru viața cotidiană. Acest timp este comuniune cu eternitatea. Dacă am rămâne mai mult în acest timp, am lăsa mult mai puțin loc răului! Demonul se infiltrează în spațiile de timp goale sau prost trăite atunci când refuzăm sau dorim cu aviditate cutare sau cutare lucru...
Pentru asta e nevoie de  o mare libertate, de o totală detașare în raport cu orice program și orice viață personală, să fim gata să facem în secunda următoare exact contrariul a ceea ce ne propuseserăm dinainte, să trăim cu încredere în dumnezeu și fără altă grijă decât să împlinim voia acestuia, să fim disponibili față de evenimente și persoane, cu scopul de a înțelege motivațiile sale.
Când trăim conform acestui timp interior ne dăm seama că nimic nu este întâmplător. 
Dacă uneori mergem prin întuneric și pe drumuri necunoscute, presimțim și verificăm totuși că viața noastră se derulează într-un ritm care depășește puterea noastră de înțelegere, care nu depinde de noi și căruia este minunat să ne abandonăm, căci el ne poartă dincolo de noi înșine și într-un spațiu unde evenimentele sunt puse în ordine cu o înțelepciune infinită.


sursa foto:internet
ștefan robu

FII SINCER,

Spunerea adevărului reprezintă întotdeauna o provocare.  Avem tendința de a le spune oamenilor ceea ce vor ei să audă.  În momentul în care căutăm să fim acceptați sau aprobați, adevărul este compromis.  Atunci când suntem sinceri cu noi înșine, ne dăm seama că de cele mai multe ori nu știm care este adevărul nostru.  A spune *nu știu*  este primul pas spre a fi sincer. Este mai bine decât *a inventa* o poveste sau a le spune celorlalți ceea ce vor ei să audă, astfel încât să nu ne mai pună întrebări.  Prin aceasta începem un proces de descoperire de sine. Începem să ne întrebăm: Ce este adevărat pentru mine? Această întrebare creează o comuniune cu sinele. Și numai acolo putem întâlni  adevărul. Pentru a auzi adevărul, trebuie să-l asculți. Trebuie să faci liniște. Trebuie să te plasezi sub vacarmul gândurilor și sentimentelor contradictorii. Astfel rămâi cu această întrebare și te cufunzi în inimă. Îți dai voie să te relaxezi și să respiri. Lași ca respirația să liniștească mintea, astfel încât să existe mai mult spațiu între gânduri. În acest spațiu apar înțelegerea și călăuzirea. Dacă stărui destul de mult asupra unui lucru, adevărul apare negreșit. Întrebarea este: Ești dispus să aștepți? Ești dispus să ai răbdare?

După ce ai petrecut suficient timp în tăcere și comuniune cu sinele, adevărul își face apariția. De obicei, nu te lovește peste cap, ci îți șoptește ușor. Deseori călăuzirea și claritatea sunt transmise pe o voce calmă și liniștită.

Adevărul este organic, apare sau se desfășoară. Rareori erupe sau dă buzna. Ai grijă de vocile autoritare care comandă, pretind sau te tulbură. Acestea vin, de obicei, dintr-un spațiu al rănilor și planurilor ascunse. În spatele lor se pregătește o furtună. Așteaptă până se liniștesc apele, iar apoi, vezi ce îți spune vocea.

Atunci când vocea ușoară, liniștită a adevărului îți șoptește, las-o să pătrundă în adâncul tău și rămâi răbdător alături de ea.Rămâi alături de adevăr și interiorizează-l, înainte de a-l rosti sau de a-l pune în acțiune.. Nu ar trebui să existe impulsivitate sau grabă, când vine vorba de adevăr. Cu toate acestea, nu ar trebui să existe nici amânări, ezitări sau întârzieri inutile. Există un moment potrivit de a spune adevărul și unul nepotrivit. Există o manieră corectă de a spune adevărul și una greșită

-Nu încerca să le spui altora adevărul când nu te ascultă, când sunteți supărați, ocupați sau preocupați cu alte treburi. Creați un spațiu relaxat și sacru, în care să poți vorbi din inimă și să fii ascultat din inimă. Vorbește blând, astfel încât să-ți împărtășești adevărul fără să aștepți ca celălalt să-l accepte. Nu fi dur cu cealaltă persoană, dar nici nu-ți cere iertare pentru adevărul tău.

Cere să fii acceptat, nu aprobat. Iubirea nu se bazează pe aprobare, se bazează pe acceptare și respect reciproc.

Rostirea și ascultarea adevărului reprezintă un act complet. Nimic altceva nu trebuie să iasă în urma lui. Stai câteva momente cu ceea ce a fost împărtășit. Nu cere un răspuns și nu te oferi să dai tu unul. Lasă ca totul să se adâncească în interior.

Cel mai bine este ca adevărul să fie rostit într-un spațiu și un timp sacru. Crearea unui moment și a unui spațiu potrivit pentru a le împărtăși celorlalți din inimă crește în mod considerabil probabilitatea de a fi ascultat cu compasiune și respect.

Atunci când vorbești cu iubire în inimă și în voce, cealaltă persoană va primi ceea ce-i comunici nu ca pe un atac, ci ca pe o invitație către o mai mare intimitate.

În orice relație, sinceritatea trebuie să vină din ambele direcții. A fi sincer cu cei din jur dă tonul și îi invită și pe ei să se comporte la fel. Poți menține o comunicare sinceră și prin ascultarea celorlalți, fără judecată sau comentarii. Ascultă, astfel încât ceilalți să se simtă auziți și acceptați. Nu judeca, nu critica, nu evalua și nu da replici nesolicitate. Nu începe să spui povești de ale tale, de care îți aduce aminte ceea ce-ți împărtășește celălalt. Nu te afli lângă el ca să comentezi, ci ca să înțelegi și să accepți ceea ce ți se spune, așa cum îți este comunicat. Majoritatea dintre noi ascultăm într-un mod critic. Reacționăm, evaluăm și ne oferim părerea, chiar dacă nu ne este cerută. Este, oare, de mirare că oamenii se simt neauziți, dacă nu chiar judecați și atacați.

Reține că: ceea ce gândești tu despre cineva te privește doar pe tine.

Nu te grăbi să-ți exprimi judecățile. Fii conștient de ele și asumă-ți responsabilitatea. Judecățile tale îți arată acele aspecte din tine pe care nu ai reușit să le iubești și să le accepți. Nu-ți proiecta judecățile, rănile sau convingerile asupra celorlalți. Lasă-i să aibă propria experiență.  Privește ceea ce declanșează ceilalți în tine ca pe un dar, care-ți permite să pătrunzi mai adânc în procesul de vindecare.

A învăța să-i asculți pe ceilalți este o adevărată artă. Nu se întâmplă repede și cu ușurință. În momentul în care auzi adevărul altora, ești un martor.. Ești martorul procesului lor. Abținându-te de la judecată, rămâi netulburat și liber să gândești și să simți cum vrei. Nu te implica în drama lor. O poți vedea, dar nu ți-o asumi, pentru că este drama lor, nu a ta.

Acceptând adevărul celeilalte persoane, așa cum îl prezintă ea, martorul confirmă faptul că ești în regulă așa cum ești. Martorul nu are dorința de a te schimba sau de a te îmbunătăți. Ești deja în regulă. Martorul practică egalitatea și respectul reciproc. El vede demnitatea din experiența fiecărui om. Nu judecă, nu critică și nu învinuiește, ci vede doar adevărul celorlalți și îl onorează. El știe că numai persoana nesigură pe ea cere ca ceilalți să aibă aceleași convingeri. Căutarea aprobării face ca viața să fie rigidă și fără haz. Distruge diversitatea și spontaneitatea- elemente ce fac ca viața să fie interesantă și plăcută. Adevărul este că oamenii sunt diferiți. Nu sunt de acord unii cu alții, iar acesta nu este neapărat un lucru rău. Dezaprobarea naște un proces creativ, care îi ajută pe oameni să descopere cele mai bune răspunsuri la problemele vieții. În momentul în care nu mai căutăm aprobare, adevărul nu mai poate fi amenințat de diferențe.Diferențele sunt acceptate drept prețul pe care îl plătim pentru autenticitate și libertate. Ne dăm unii altora permisiunea de a fi sinceri. Creăm un spațiu de siguranță, unde fiecare poate vorbi și poate fi auzit.

În momentul când spui adevărul, aduci lumină în întunericul condiționărilor.Clarifici lucrurile ascunse. Îi spui celeilalte persoane ce gândești și ce simți. O lași să intre în mintea și inima ta. A spune adevărul este un act de curaj. Creează o mai mare intimitate între oameni. Faptul că sentimentele și oamenii se schimbă este o realitate a vieții. Ne luăm cu inima deschisă angajamente pe care nu le putem păstra.  Când ești nefericit, nefericirea ta trebuie înfruntată. Trebuie să spui adevărul, mai întâi ție însuți, iar apoi celor cu care îți împarți viața. Poate fi un preț de plătit pentru spunerea adevărului, dar costul trăirii unei vieți în necinste și negare este mai mare. Atunci când spui adevărul, îți revendici libertatea de a fi autentic și integru, și le oferi și celorlalți aceiași libertate. Desigur că unii oameni preferă siguranța emoțională sau fizică în locul libertății și nu vor fi entuziasmați de propunere. Dar aceasta este alegerea lor. Nu poți fi pentru totdeauna prizonierul alegerii făcute de altul. Trebuie să faci propria alegere și să le permiți altora să facă la fel. Angajamentele sunt importante și ar trebui onorate. Dar nu poți obliga pe cineva să te iubească sau să stea cu tine, cum nici pe tine nu te poți forța să stai cu o persoană pe care n-o mai iubești.

Iubirea și libertatea merg mână în mână. Atunci când iubești cu adevărat, iubești liber și fără condiții.

Îmi exprim adevărul și ascult adevărul altora?   Ea ne cere să aducem lumină în locurile umbrite din inimile, mințile și din relațiile noastre. Ne cere să furnizăm toate informațiile, astfel încât să avem libertatea de a decide ce e bine pentru noi. În momentul în care ne dăm seama că nu spunem adevărul, întrebarea ne ajută să găsim curajul de a vorbi.

Cuvintele nerostite pot distruge o relație. Oamenii vin cu măștile lor, prefăcându-se că sunt fericiți, atunci când nu sunt.

Atunci când adevărul nu este onorat ca parte a unui proces organic, erupe brusc, pe neașteptate. Oamenii se simt răniți, abandonați sau trădați. Vechile răni și tiparele de comportament negative sunt reactivate. Acesta este prețul negării.

Practica spirituală de aici este de a conștientiza adevărul din inimile noastre și de a avea curajul să-l spunem celor pe care i-ar putea afecta.

Când spunem adevărul, pot fi făcute corecturi în modul în care ne trăim viața. Forma relațiilor noastre se poate modifica, astfel încât să ne reflecte mai bine conținutul conștienței și să-i permită iubirii să curgă în mod liber și necondiționat. Putem să-i îngăduim schimbării să aibă loc, atunci când i-a sosit timpul, în loc să o respingem sau să o evităm. Astfel schimbarea se poate produce într-un mod mai armonios.. Viețile noastre nu trebuie să fie zdrobite, ca schimbările necesare să se producă.

Atunci când te afli pe calea spirituală, negarea nu mai este o opțiune. Trebuie să-ți iei angajamentul de a trăi întru adevăr, de a spune adevărul și de a accepta și respecta adevărul celorlalți.

Deci, fii direct, fii clar, fii sincer, fii transparent.

Adevărul ne ușurează, ne înlătură mizeria din cale, ne eliberează drumul. Ne face liberi să ducem o viață autentică.

sursa foto: internet

stefan robu

ANII TREC CA NORII,

Anii trec ca norii,perii-ncărunțesc,
Vremurile-s altfel,totul e-n schimbare,
Zilnic se preface tot ce-i pământesc-
Numai Adevărul este-același soare.

Iarba se usucă, frunza cade iar,
Apa-și face vaduri, altele întruna,
Peste toate-n lume plânge-un  ”în zadar”-
Numai în iubire cântă-un  ”totdeauna”.

Vara arzi în soare, iarna arzi în ger
Ce te-ncântă astăzi, mâine ți-e povară,
Toate-apasă duhul,toate-l strâng ca-n fier-
Numai conștiința sfântă e ușoară.

Toți sunt ca și tine: slabi și schimbători,
Cei aproape astăzi ți-s departe mâine
Oamenii, ca anii-s aburi trecători-
Numai domnul singur neschimbat rămâne.

...Nu-ți lega de nimeni inima acum,
Ca să nu ți-o smulgă ruperea ce vine;
Leagă-ți-o de domnul- lumea-i vis și fum,
Singur el rămâne veșnic lângă tine.


sursa foto-internet
stefan robu

FII TU ÎNSUȚI,

Fiecare dintre noi are caracteristici unice, avem puncte forte și slăbiciuni, calități și defecte. A ne înțelege și a ne accepta pe noi înșine este de primă importanță pe calea spirituală. Nu suntem aici pentru a fi ca altcineva. Suntem aici pentru a fi noi înșine.
Marele obstacol în procesul nostru de autoînțelegere este tendința de a ne identifica și de a accepta concepțiile celorlalți oameni despre noi. Aceștia nu știu cine suntem, și totuși proiectează asupra noastră propriile dorințe. Vrem să le facem pe plac, vrem să-i mulțumim, astfel încât să ne iubească și să ne accepte. Și, ca rezultat, de multe ori ne trădăm pe noi înșine. Învățăm să fim așa cum vor alții să fim, și nu așa cum suntem cu adevărat.
Dacă avem noroc, identificăm din timp acest proces de trădare de sine. Înțelegem că trebuie să ne individualizăm și să ne revendicăm viețile. Nu putem trăi așa cum vor alții. Suntem aici pentru a fi noi înșine, nu cine sunt ei. Trebuie să înveți să spui” nu” oricăror încercări de a te manipula. Trebuie să înveți ca, mai presus de orice, să-ți prețuiești libertatea. Indiferent cât de mult te încearcă viața, nu-ți ceda puterea, revendic-o. Stabilește-ți obiective de scurtă durată și atinge-le. Există o demnitate în a munci atunci când această muncă te onorează, când îți permite să mergi înainte și să-ți atingi obiectivele.Dacă ți se pare că este altfel, te minți singur. Vei trăi într-o lume a fanteziei. Ieși, din starea de negare, viața ta îți aparține, tu ești responsabil pentru ea. Nimeni altcineva.


Dacă le cedezi altora puterea, o vei da pe nimic. Asta înseamnă să mori de viu. Nu fă asta. Nu-ți irosi viața. Spune ” nu” lucrurilor care te dezonorează, dar folosește acel ” nu” pentru a descoperi un ”da”. Atunci când spui ”nu” trădării de sine, îți poți spune ție însuți ”da”, ca ființă autentică. Un ”nu” fără”da” este lipsit de importanță. Nu are putere sau scop. Spune ”nu” lucrurilor care nu sunt în armonie cu cine ești tu, iar apoi spune-le ”da” celor ce sunt. Înțelege că acestea două merg mână în mână. A fi autentic înseamnă a fi cinstit cu tine însuți. Este un component esențial pentru a deveni o ființă matură, conștientă, responsabilă, și împlinită la nivel spiritual.
Nu poți fi tu însuți, dacă încerci să obții aprobarea celorlalți sau dacă le permiți să-ți influențeze deciziile.
De fiecare dată când îi oferi altuia libertate, devii tu însuți mai liber și capeți putere de a merge mai departe în viață.
Deci dacă îți pui întrebarea:  Este aceasta în armonie cu cine sunt eu?, fă-o, te rog, cu conștiența că orice încercare de a-i influența sau de a-i controla pe ceilalți nu este în armonie cu sinele tău  adevărat, cu sinele lor adevărat și cu legile spirituale ale universului.
Viața  poate fi o experiență în care ne revendicăm puterea personală sau una în care încercăm să manipulăm. Manipularea nu face bine nimănui.În momentul în care fiecare dintre noi este liber să fie el însuși, egalitatea și respectul reciproc devin elemente de bază ale vieții noastre de ființe umane. Nimeni nu încearcă să-l controleze pe celălalt, nimeni nu este victimă.
Fiecare persoană primește puterea de a-și face propriile alegeri și de a-și asuma răspunderea pentru consecințele acelor alegeri.
Acolo unde nu este trădare de sine, nu poate exista abuz, nu poate exista lipsă de egalitate.
Aceasta este lumea pe care o creăm împreună. Dar, ca întotdeauna, creația începe cu tine și cu mine. Începe cu alegerile pe care le facem în acest moment.


sursa foto:internet
ștefan robu

Urmează-ți inima,

Este asta ceea ce vreau să fac cu adevărat? Întotdeauna știi când inima participă la o dorință de a ta. Atunci când participă și inima, ai multă energie și entuziasm. Abia aștepți să înceapă ziua și să vezi ce oportunități îți aduce. Atitudinea ta generală este una pozitivă și plină de speranță. În schimb când inima nu participă, îți lipsește energia și motivația. Descoperi că ești lent, plictisit și chiar fără chef de viață.  Obstacolele te apasă greu. Dispoziția ta generală este, în cel mai bun caz una neutră și în cel mai rău caz, negativă.Dacă te uiți la cele două situații, nu poți să nu te întrebi: de ce nu își urmează toată lumea inima? Majoritatea dintre noi detestă  să-și asume riscuri, pentru că nu vor să-și pericliteze starea de siguranță pe care o au, iar cealaltă majoritate nu sunt încurajați și sprijiniți să-și îndeplinească menirea sau propriile nevoi. Creativitatea este privită drept ceva interesant, dar fără posibilitatea de a asigura cele necesare trailui. 

Fiecare persoană este unică în creativitatea sa.. Fiecare are potențialul de a se individualiza și de a-și îndeplini potențialul creativ. Asta înseamnă, firește, că viața lui nu va semăna cu a altcuiva.

Puțini oameni se nasc cu dorința creatoare de a-și exprima talentul unic, indiferent de consecințe. Majoritate oamenilor învață să capituleze. Uneori trebuie să ajungem la fundul sacului, ca să ne dăm seama că am luat-o pe un drum greșit. În cele din urmă, trădarea de sine duce la trezire. Deci, nu trebuie să ne plângem trecutul. Putem să învățăm din lecțiile pe care ni le dă. Fii recunoscător trecutului, că ți-a arătat ce nu dă rezultate.  Acum, te poți trăda pe tine însuți, doar dacă o faci fiind conștient. Vei ști că îți cedezi puterea și o vei face în cunoștință de cauză.

Dar acum că ai fost avertizat, mă îndoiesc, totuși, că vei fi atât de nesăbuit încât să cedezi în mod conștient.

A venit vremea să te respecți pe tine și să-ți îndeplinești menirea de pe acest pământ.

Dă-ți putere, folosește-ți discernământul și luptă pentru ceea ce-ți dorești. Nu te mulțumi cu puțin.

Acum e timpul să fii tu însuți, și nu acea persoană pe care și-o doresc ceilalți.  Fă-ți relații noi care îți sprijină libertatea creatoare, individualitatea și realizarea de sine.

Găsește-ți o nouă familie spirituală, care te va ajuta să renaști.

A venit timpul să înțelegem că dorința este fundamentul vieții, fără dorință, nu există energie, motivație, experiență. Dorința pune lumea în mișcare, face ca inima să bată, te ajută să-ți îndeplinești menirea.

Sarcina ta, ca om, nu este de a respinge ceea ce ești sau de a-ți nega energia, ci de a fi tu însuți și de a-ți dirija energia într-un mod care să ducă la împlinire.

O viață trăită pe deplin, nu este seacă și plictisitoare este minunată și interesantă.

Ce fel de viață îți dorești? Vrei să fii unit cu energia dorinței și să participi la procesul de creație? Sau vrei să-ți respingi toate dorințele și să-ți faci doar datoria? Vrei împlinire, sau sacrificiu? De tine depinde, este alegerea ta. Oamenii se deconectează complet de dorințele lor. Nu știu ce vor. Dacă îi întrebi: ”este asta cu adevărat ceea ce îți dorești cu adevarat”?, habar nu au ce să-ți răspundă.

Știu ce vor ceilalți de la ei, dar nu și ei înșiși. 

Nu te mira dacă ești unul dintre ei. Întreabă-te: Ce-mi place cel mai mult? Ce îmi aduce bucurie și plăcere? Urmează-ți inima,sau urmează-ți fericirea este cel mai bine.

Atunci când începi să te respecți pe tine însuți și energia universului te va susține, vei trăi cu bucurie și în abundență. Nu te poate susține cu adevărat, atâta vreme cât trăiești în sacrificiu și negare. Oamenii trebuie să trăiască întru bucurie și împlinire. Sacrificăm destul de multă energie prin faptul că ne opunem vieții. Nu te mai opune, iar energia va fi eliberată pentru a te duce mai departe. Nu-ți mai refuza iubirea și acceptarea. Fii generos cu tine însuți și găsește plăcere în faptul că îți oferi ceea ce-ți trebuie. Fă-o, și bucură-te. Treptat, vei începe să vezi rezultatele. 

Te vei simți mai bine cu tine însuți și cu ceilalți, vei fi fericit și împlinit. Vei înțelege că a avea grijă de tine te înalță și le aduce celorlalți bucurie și energie.

Cu cât te onorezi mai mult, cu atât  bucuriile vieții tale va curge cu mai multă forță. Te vei îndrepta cu mai multă pasiune spre împlinire. Vei rămâne concentrat asupra obiectivelor tale și le vei putea împlini.  Vei avea abundență în toate domeniile vieții.

sursa foto: internet

ștefan robu