CIND INIMA,

                                     











Cind inima odata de cer imi va fi plina,
In ceasu-acela mare si binecuvintat,
Sa vie peste mine o raza de lumina
Si sufletul la tatal sa urce impacat.

De mi-ar sapa o groapa si mi-ar fringe-o cruce,
De m-ar zvirli in flacari ori sub un dimb stingher,
Cenusa rece in urna, ori tarina sub uluce,
Tot una-mi vor fi toate cind voi privi din cer.

Peste cimpii si codri va trece iarasi luna.
Veti asculta izvorul si aripa de vint.
Iar eu, in zari de taina, voi fi intotdeauna
Cu cel ce a pus pe-orbite si stele si pamint.

Uitarea nu mi-i draga, dar nici nu ma inspaiminta.
Ca nu visez cununa in lumea de pacat.
Dar voi privi-n vecie prietenia sfinta
A celor ce din lume spre cer i-am indemnat.

Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,
Ci va lupta dispretul sa stearga tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se asterne
Si va ramine vesnic iubirea iubirea lui Isus.

VOI TRAI,

                                          Unde sa scriu numele meu
                                           Pentru-a strabate secole -ntregi?
                                           Caci viata se duce, fuge mereu
                                           Pe cai nestiute si stimbe poteci...
                                            
                                            Unde sa-mi pun trupul calit
                                             De sete multa si lacrimi?
                                             Unde sa-l pun asa girbovit,
                                             De-o mica virtute si sute de patimi?
                                           
                                             Cui sa ii dau sarmana mea viata,
                                              Pentru a avea cindva un suris?
                                              Caci, iata, s-a dus a mea dimineata
                                               Si vad cum grabeste spre-un vesnic apus.
                                               
                                                In dar am primit-o in dar o voi da,
                                                Celui ce-a fost, este, va fi,
                                                Si astfel, in lume un scop voi avea,
                                                Iar eu pe vecie in veci voi trai.

ESEU,

POEM...LABIRINT,

În zilele noastre, ne-am obişnuit să dorim a obţine totul fără risipă de energie... Articolul de faţă ne invită la o atentă reflexie.''Pietrele preţioase'' apar în urma muncii şi efortului asiduu!
''Cu răbdare, frunza dudului devine borangic''(proverb romînesc).  O vorbă din bătrîni spune că România ar fi  ''Grădina Maicii Domnului''. Şi că la vremea cea din urmă, va fi atîta plîns în biata Grădină, că însăşi Născătoarea de Dumnezeu va coborî pe pămînt şi va plînge... pentru mîntuirea acestui neam. Ce-or fi ştiind bătrînii noştri părinţi şi cine le-a insuflat această cutremurătoare taină, rămîne pentru eternitate un mister. Unde să cercetezi şi cine în labirintul în care ne aflăm te ascultă!?
''Cu răbdare, frunza, de borangic acum, devine hlamidă albă, strălucitoare, cu care se vor îmbrăca copii universului. De 2000 de ani,mîini harnice aduc şi hrănesc cu laptele crud al frunzei de dud, minusculele larve ale viermilor care odată ajunşi la maturitate,drept răsplată a muncii noastre istovitoare, dau necondiţionat, gogoaşa albă ca laptele de junică, înăuntru căreia viaţa a mii de fluturi se jertfeşte pentru ca fecioarele zilelor din urmă să îmbrace haina albă a castităţii.
Să-şi acopere trupul nestricăcios şi sfielnic să facă primii paşi în faţa altarului, unde pline de pudoare să-şi juruiască credinţă şi iubire mirelui  şi lui Dumnezeu...'''
Prima lor ieşire în lume! Femei acum, vor vopsi pînza în coajă de ceapă sau frunză de nuc verde ori uscată,  şi îşi vor ţese veşminte noi, pe potriva demnităţii şi rangului.   Vor ţese apoi veşmintele Maicii Domnului. Maicii noastre Precista. Cu aceste ştergare vor înfăşura icoanele de la iconostas şi vor sfinţi fîntîni şi case, troiţe şi biserici, să urmeze calea străbunilor, întru asemănare în credinţă. Aceste ţesătoare continuă drumul jertfelnic al fluturilor de mătase care,printr-un tainic mesaj, le-a transmis lor ştafeta.
''Cu răbdare frunza de dud devine  borangic!'' Strălucirea noilor veşminte dau altă lumină pe chipul Mariei.  Lumina aceasta, însă, nu vine de la căldura şi moliciunea borangicului ci din însăşi  bucuria lăuntrică a Fecioarei că, iată, Fiul Omului vine să aducă mîntuirea celui obidit, a celui călcat  în propria demnitate de viespile timpului ce înţeapă la toate colţurile-bun sau rău, bogat ori sărac, curat ori murdar-şi cu veninul lor orbesc tot ochiul.   Viespile timpului acesta,pe care nici pămîntul nu le mai adăposteşte şi nici ordiniş sub streaşina caselor nu mai găsesc, sînt alungate de pliscul parcă interminabil al ciocănitoarei, fidelă copacului să-l cureţe de toate gunoaele...  În comuniune intimă, într-o neînţeleasă comuniune cu natura, Maria se bucură, iubeşte, iartă, se roagă şi plînge. Se bucură văzîndu-i pe cei întorşi la dreapta credinţă,iubeşte pe cel sărac şi  flămînd, oferindu-i adăpost însăşi Casa Domnului, iartă pe cel ce pătimeşte nu cu voia lui şi plînge că mai sînt mulţi care se învîrt orbecăind în acest labirint, acei mulţi care nicicînd nu vor ajunge pe drumul cel bun, de nu vor renunţa de bună voie la preţioasele pietricele ale poticnirii urît mirositoare şi vor alege, în schimb, pietrele căinţei şi smereniei, modestiei şi tăcerii, pietrele resemnării şi renunţarea la lumescul bolnav care numai pe moment dau chipului strălucire.
Deşartă strălucire...   Poate de aceea plînge Maica Domnului.  Poate de aceea plîng ochii din icoane, în grădinile Maicii Domnului de la Hadîmbu, sau Nicula, Neamţ sau Putna sau cine ştie ce alte tăcute lacrimi se preling pe lîngă iconostase, rămînînd pentru eternitate o taină...   
Lacrimi  transformate într-o zi în minuni ce oblojesc rănile sufletului celui aflat la grele necazuri cauzate de alţii nu de sine. Cu răbdarea firului de borangic, devenit veşmînt feciorelnic, blînda fecioară, parcă vinovată de boala  celor din jur, se pleacă şi păşeşte cu discreţie printre oameni, nevăzînd-o nimeni. Şi se roagă! Continuu. Se roagă pentru mine-oaia rătăcită, pentru tine-însetatule de avuţii, pentru noi-lacomii acestui pămînt care vor să cuprindă totul. 
Şi-n labirintul acesta, drumul început de unul singur, doar unul singur, continuă. Este un drum sigur, drept, îngust, din urma paşilor trecătorului, rămînînd, din sudoarea şi scurgerea de sînge ale tălpilor, pietre preţioase.

POTOPUL ÎNTRE REALITATE ŞI MIT,

Mai mult decît fantasmagoricele căutări ale relicvelor arcei lui Noe pe muntele Ararat din Turcia, pentru mine potopul se regăseşte în splendilele scene ale mozaicului bazilicii ''San  Marco'' din Veneţia sau în chipurile înspăimântate care încearcă cu disperare să se prindă de copaci sau de stînci, pictate de Michelangelo în Capela Sixtină. Poate fi considerată relatarea biblică a potopului ca fiind reală sau trebuie interpretată ca simbol al judecăţii răului?
Tema potopului ca dezastru cosmic a fascinat dintotdeauna omenirea şi se regăseşte şi în afara lumii biblice, în multe civilizaţii şi culturi. Este prezentă în Egipt în ''Cartea Morţilor,''în mitul grecesc al lui Deucalion şi al Pyrei, se găseşte în Noua Guinee sau Australia.
Relatarea biblică în capitolele  6-9 ale Genezei provine din unele texte străvechi mesopotamieme, din ''Epopeea lui Ghilgameş.'' Probabil, acest mit mesopotamian îşi are originea pe reevocarea unei tragedii naturale, cauzată de cele două fluvii, Tigru şi Eufrat.  Odată devenit mit, acest fenomen natural a suferit amplificări grandioase pe care însăşi Biblia le aminteşte şi care nu trebuie interpretate ''ad  literam''.
Dacă ar fi să considerăm textul biblic, arca ar fi avut o lungime de 156 metri, 26 metri lăţime şi 30 metri înălţime, ceea ce e ceva exorbitant.
Care să fie însă semnificaţia relatării biblice?  Spre deosebire de relatările mitice mesopotamiene care considerau potopul ca pedeapsa zeilor aplicată oamenilor din cauza gălăgiei ce le strica somnul, finalitatea  povestirii biblice capătă aspectul unei judecăţi morale divine asupra păcatului omenesc. Chiar dacă relatarea biblică îmbină două tradiţii diferite ce se contrazic pe alocuri, totuşi,  autorul sacru vrea să ne avertizeze că Dumnezeu nu este indiferent în faţa corupţiei şi a imoralităţii: ''Donmul a văzut că răutatea omului pe pămînt era mare.'' Însă, judecata şi moartea nu au ultimul cuvint; în omul cel drept, Noe, se manifestă iubirea lui Dumnezeu.  Prin alianţa  cu  NOENoe  se ivesc zorii unei noi creaţii, fapt pentru care apele potopului devin imagine a botezului.

VIRTUŢI,

Libertatea interioară:
Oare care sînt temerile noastre? Ne este teamă de foc, de cutremur , de inundaţii, de boală, de accidente,de singurătate, de moarte etc. Dar cel mai mult ne este teamă de ''gura lumii,'' de ceea ce alţii ar putea crede şi spune despre noi. Tocmai de aceea deseori nu reuşim să ne trăim cu libertatea interioară viaţa, nu avem curajul să fim noi înşine. Mereu ne gîndim mai întîi la reacţiile celorlalţi.  Astfel ne justificăm pentru ce facem sau nu facem, răspundem aşteptărilor altora, intru-cît nu vrem ca ei să-şi schimbe părerea despre noi.
În acest caz, ne-am putea întreba: atunci cine dă sens vieţii mele? Dumezeu sau ceea ce spun alţii despre noi? Să ne verificăm.  Ce reacţie avem  cînd sîntem vorbiţi de rău sau sîntem acuzaţi pe nedrept? Dacă ne descurajăm şi ne supărăm este semn că ceilalţi dau sens vieţii noastre şi că mai avem de muncă pentru a fi liberi în interiorul nostru. În schimb,dacă cu adevărat domnul dă sens vieţii noastre şi ne trăim existenţa în credinţă, atunci lucrurile se schimbă radical. Nu vom mai căuta să răspundem aşteptărilor celorlalţi, nu vom mai atrage atenţia asupra noastră, nu vom mai căuta să impresionăm  pe nimeni.
Nu vom mai fi interesaţi de ceea ce ceilalţi cred sau spun despre noi, nu vom mai fi interesaţi să răspundem aşteptărilor celorlalţi. Domnul dă sens vieţii noastre. În el ne găsim bucuria şi împlinirea. Dacă lumea ne va vorbi de bine sau de rău, va conta mai puţin. Vom fi liniştiţi, în pace şi liberi în interior. Domnul ştie de ce am făcut sau nu am făcut ceva.  Asta ne ajunge. Fiecare este liber să interpreteze cum vrea, sau să spună ce gîndeşte despre noi. Pentru a creşte în libertate interioară este nevoie să privim la Domnul, care este liber în interiorul său. 
Nu răspunde aşteptărilor poporului şi nici nu le permite fariseilor şi scribilor să hotărască ce trebuie să facă el. Nu este interesat decît să-i fie plăcut Tatălui, înfăptuind în toate voinţa sa mîntuitoare.  De aceea nu se opreşte nici în faţa aplauzelor mulţimii şi nici nu se justifică în faţa acuzaţiilor fariseilor. 
Senin, liniştit, merge mai departe(cf.Mt 9,32-35).
Aşa şi noi. Să nu ne construim viaţa noastră pe aparenţă, pe teama de a fi vorbiţi de rău de alţii. Ajunge că ştie Domnul adevărul. E motiv suficient pentru a fi mereu în pace.

CIND SE TERMINĂ VARA,

''Romanticul este un om pentru care visul există şi există ca o adîncă, gravă şi fecundă realitate.'
Ce s-ar face romanticul om, unde ar ''dispărea' el şi toate visurile lui  dacă s-ar termina vara cu toate frumuseţile ei, auzul reducîndu-ni-se doar la strigătul şi ţipetele uneori prea stridente ale copiilor, aceşti crini spontani,înfloriţi în chiar mijlocul lui iunie, de bucuria libertăţii; să alerge nestingheriţi, să salute soarele cînd le mîngîie dimineaţa obrajii, să-şi primenească picioarele în roua cu care Dumnezeu a binecuvîntat natura, să uite de teama pentru a doua zi...
Copii, aceste bucurii ale vieţii care ştiu să rîdă, care nu ascund nimic din taina frumuseţii lor interioare,sensibilităţii şi gingăşiei sufletului lor, ei care ne prelungesc viaţa, făcînd să uităm de necazuri...
 Ce s-ar face văzul nostru dacă vara cu frumuseţile  ei, cu care ne imbrăţişează şi ne trimite la visare s-ar termina într-o zi... Nu-i puţin lucru să ştergi din cînd în cînd cu buretele imbibat  cu lacrimi de fericire, praful ce atît de repede se aşterne, acoperindu-ne propriul înveliş exterior şi interior, astăzi, în iureşul evenimentelor şi tornadelor timpului, nemaiputînd zări frumuseţea vacanţelor...
Pentru că vara este o continuă vacanţă!  Vacanţa ce-i prilejuieşte sufletului să mediteze mai mult, dar să şi culeagă poamele din grădină, trufandale, uitînd să le mai treacă de două trei ori prin ''duşuri'' cu apă, pofta fiind prea mare.
Vara, libera vacanţă, de Dumnezeu dată, să rîdem soarelui dar, să nu ne apropiem prea mult de dogoarea focului său căci nepregătiţi din vreme, ne-ar putea căşuna răni deschise sufletului şi trupului...
Vara este timpul secerişului! Din toamnă sămînţa semănată,îi vine vremea să dea ofrandă naturii şi omului. Naturii prin graţia divinului şi omului prin graţia înţelepciunii şi braţelor sale nicicînd odihnite...
Cu amintiri de neuitat,înmagazinate bine în calculatorul rece al minţii, indiferent de crizele de orice fel-răsărite ca ciupercile după ploaie, vara ne trimite să deschidem magazia inţelepciunii adormite, să auzim, să simţim,să înţelegem rostul ţipătului puiului din oul clocit de pasărea-mamă care cu grijă, jertfă şi foame, încet face loc vieţii, lasă drum deschis spre lumină. Căci pînă şi coaja, încinsă fiind de dogoarea de afară şi arderea internă, nu mai vrea să lupte impotriva vieţii.
Vara este viaţă asadar! Vacanţa tuturor timpurilor şi dacă visul frumuseţii ei tainice se pierde, atunci dispare realitatea. Natura însăşi!Sau, furaţi de realitate, nu voim sau nu mai putem visa. Grav...
Încoronarea frunţii laureaţilor cu flori de iasomie, trandafiri, crini de ce nu nevinovatele flori ale cîmpului-margarete sălbatice sau maci, înclină balanţa spre talgerul care trage mai greu: lipsa iubirii de aproapele! Uităm, văzînd pe frunţile altora coroana că adevărata înţelepciune este iubirea. Şi aducerea de ofrande lui dumnezeu, cel ce binecuvintează natura, cel de a înfrumuseţat-o  atît de frumos...!
Să te pleci, să îndrepţi tulpina unei flori mult prea plecate, trufaşele rafale ale vîntului creându-i  atîta suferinţă, este bucuria impăcării omului cu Dumnezeu, creându-se astfel iarăşi sau o altă alianţă a armoniei dintre cer şi pămînt...În graba cu care ne facem treburile zilnice necesare doar trupului, nu mai vedem suferinţa florii, nu-i mai auzim scîncetul tăcutei dureri şi nu mai eliberăm din energia noastră şi celuilalt, să se ridice... Este grăbita renunţare la vacanţa interminabilă a sufletului care, liber, ştie, face concordanţă între bine şi rău, frumos şi urît,, uşor şi greu, dulce şi amar. 
Legăm prietenii rapide, liantul  fiind un fel de ''gelfix'' al dulceţei de căpşuni sau cireşe ori vişine sau zarzăre timpurii şi vai, nu mai ştim să coacem în cuptorul sufletului acele plăcinte ''poale în brîu'' cu brînză de vaci sau cu urdă, după care să le întindem semenilor noştri întru pomenirea străbunilor...
Nu mai vedem realitatea asadar, nu mai respectăm tradiţiile cu atîta trudă şi dragoste transmise de bunicii bunicilor noştri, nu mai simţim decît ură şi clocot de mînie şi sete: setea neostoită de cîştig...  Până şi nunţile nu-şi mai au farmecul lor; privind şi văzînd lucrurile la rece interesul fierbinde al acestor ceremonii de-o zi duc, aduc moartea, grava moarte a sufletului.  De timpuriu..
Aceasta este vara care se termină repede, prea repede, care nu va mai reveni,este grindina gindurilor noastre ce ucide parcă şi ultima brumă de speranţă...
Să iubim, aşadar, vara, ca să nu se mai termine niciodată!
Acesta este scopul suprem  al vieţii!

PENTRU A NE SIMŢI FERICIŢI,

Trebuie să fim dinamici.Dinamici, nicidecum nerăbdători. În viaţă nu este nimic imediat la îndemînă. 
Fericirea va fi înţeleasă atunci cînd ne vom da seama că viaţa este făcută din continui morţi şi nesfîrşite naşteri. Nimic nu stă pe loc. A trăi în profunzime lucrurile înseamnă să te naşti şi să mori în ele.
De multe ori, a dori fericirea altcuiva înseamnă a-l lăsa să se detaşeze de noi.
A fi fericit înseamnă şi a şti să mori.
Fericirea nu este identică niciodată cu superficialitatea.Dacă poţi să te bucuri de o floare, de un zîmbet, de joaca unui copil, eşti mai bogat şi  mai fericit decît un milionar, care are tot ce poate visa şi rămîne totuşi  nemulţumit, care nu se mai bucură de nimic pentru că este dus, asemenea unui cal de paradă, în funia propriei bogăţii. Nu averea te face bogat, ci fericirea. 
Mihai Eminescu spunea:
Atingerea absolutului este fericirea supremă, iubirea împlinită este doar o treaptă spre fericire.
În concluzie răspîndeşte iubire în orice faci  şi oriunde te duci. Să nu laşi pe nimeni să te întîlnească fără a pleca fericit. 
În tine este fericirea. Din toate energiile lumii, numai una te poate face fericit: energia inimii.
Se va spune: aşa un visător!Pentru că tu încă mai crezi în oameni. Fericirea omului nu este un produs al  ştiinţei şi tehnicii. Fericirea omului înseamnă să iubească şi să fie iubit. Fericirea omului depinde de foarte multe lucruri frumoase care sînt pe gratis.