NEVOIA DE A FI,
Una dintre nevoile cele mai profunde ale omului este aceea de identitate: am nevoie să știu că exist, am nevoie să exist în proprii ochi și în ochii celorlalți. Toți resimțim o lipsă profundă în privința identității de sine. Această nevoie de identitate este atât de imperioasă încât poate să conducă la aberații, fapt pe care îl constatăm, mai ales, în zilele noastre, când bărbații și femeile, tineri îndeosebi, sunt în stare să-și facă un look neverosimil doar pentru a exista în ochii lor și ai celorlalți, după modele propuse de cultura ambientală, după nu știu ce modă care se schimbă de la o zi la alta și cu care ei se identifică.
În plan psihologic și spiritual, nevoia cea mai profundă a omului este aceea de iubire: a iubi și a fi iubit. De această nevoie de iubire, de comuniune, sunt legate în mod necesar alte două nevoi fundamentale: nevoia de adevăr(ca să iubești trebuie să cunoști) și nevoia de identitate(ca să iubești trebuie să fii). Acestor trei nevoi fundamentale le corespund trei facultăți spirituale precizate de teologia tradițională: voința, inteligența și memoria.
Virtuțile teologale permit găsirea în relația cu dumnezeu a posibilității de satisfacere ultimă a acestor nevoi: credința oferă acces la adevăr, speranța ne permite să găsim în dumnezeu siguranța și identitatea, iubirea ne face să trăim în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu aproapele.
La nivelul cel mai superficial, se încearcă acoperirea acestei nevoi de identitate prin a avea, prin posesia de bunuri materiale și adoptarea unui anumit stil de viață: mă identific cu bogățiile mele, cu aspectul meu fizic etc.În acest caz este vorba de o confuzie teribilă, pentru că se acoperă nevoia de a fi cu aceea de a avea. Se poate trăi într-o astfel de iluzie, dar nu pentru mult timp, iar trezirea la realitate este întotdeauna dureroasă. Câte persoane nu au sfârșit prin a-și da seama că trezeau interes prin poziția lor financiară, și nu prin propria persoană!
La un alt nivel, cel mai elevat, de altfel, nevoia de a fi va încerca să se împlinească prin punerea în valoare a unor talente sportive, artistice, intelectuale.
Tendința de a ne constitui ca ființă pe baza a ceea ce facem are, bineînțeles, un aspect pozitiv în construirea personalității care se dezvoltă prin exersarea diferitelor capacități. Este bine și normal ca cineva să se descopere capabil de a face un lucru sau altul, să-și pună în valoare potențialul, și astfel, să aibă confirmarea faptului că există, să aibă încredere în sine, să experimenteze bucuria de a-și exprima talentele. Educația și pedagogia se bazează în mare parte pe această tendință și este bine să fie așa.
Nu putem identifica persoana cu suma aptitudinilor sale, pentru că ea este mai mult decât atât. Nu putem judeca pe cineva doar în funcție de capacități, fiecare persoană are o valoare și o demnitate unice, independente de ceea ce știe să facă. Dacă nu percepem corect această realitate, riscăm să ne găsim într-o bună zi într-o criză existențială profundă, în fața unui eșec, sau să avem față de ceilalți o atitudine de dispreț atunci când ne vom confrunta cu limitele și incapacitățile lor. Ar mai fi oare loc pentru cei săraci, pentru handicapați într-o lume în care persoana nu există decât în funcție de eficacitatea, de binele vizibil pe care este în stare să-l producă.
Orgoliul și smerenia,
Este interesant în acest sens să ne aplecăm puțin asupra problematicii orgoliului. Toți ne naștem cu o rană profundă care este trăită ca o lipsă, mai precis, ca o lipsă de a fi. Încercăm de-a lungul vieții să acoperim această lipsă prin compensație, ceea ce înseamnă că fiecare ființă umană va căuta să-și constitue o identitate compensatorie, diferită de la un individ la altul, în funcție de tipul de suferință.
Așadar, ne fabricăm un ego diferit de sinele veritabil. Eul artificial are niște caracteristici tipice, căci fiind artificial are nevoie de o mare risipă de energie pentru a se întreține și fiind fragil cere să fie apărat. Orgoliul și duritatea merg întotdeauna mână în mână. Tendința de a ne constitui ca eu în planul vieții spirituale este normală și pozitivă, este un resort al creșterii umane și spirituale, o motivație pentru a progresa, a dobândi daruri și talente, a imita un model sau altul care ne atrage sau cu care vrem să ne identificăm.Uneori încercăm să ne realizăm pe seama virtuților și calităților spirituale, ceea ce vrea să spună că, inconștient, ne indentificăm cu binele pe care suntem în stare să-l facem.
Smerenia este următorul adevăr: Sunt ceea ce sunt, și nu o construcție artificială, fragilă și permanent amenințată, ci ceea ce sunt în ochii lui dumnezeu, adică un copil umil, sărac, care nu are absolut nimic, care primește totul, care nu are nici un motiv de temere și este complet liber pentru că a dobândit deja totul dinainte prin iubirea gratuită și binevoitoare a Tatălui care i-a spus într-o zi aceste vorbe definitive: Toate ale mele ale tale sunt.
Adevărata noastră identitate, mult mai profundă decât ceea ce avem sau putem face, mai profundă decât chiar și decât virtuțile morale și calitățile spirituale, este aceea pe care o descoperim puțin câte puțin trăind sub privirea lui Dumnezeu, aceea pe care nimeni, nici un eveniment, nici o cădere, nici un eșec nu vor putea niciodată să ne-o ia. Identitatea, ființa noastră întreagă, are o sursă mult mai profundă decât activitățile în care ne implicăm. Aceasta este iubirea creatoare a lui dumnezeu care ne-a făcut după chipul și asemănarea sa și ne-a dat ca destin să trăim pentru totdeauna cu el.
Iubirea este ceea ce rămâne atunci când nu mai rămâne nimic. Nu toți avem această amintire care vine din străfundurile noastre, de dincolo de eșecuri, de despărțiri, de cuvintele care ne fac să supraviețuim, a unui cântec abia auzit, a certitudinii că dincolo de dezastrele biografiei personale, dincolo chiar de bucurie, suferință, naștere și moarte, există un spațiu pe care nimic nu-l poate amenința, care nu a fost amenințat niciodată și care nu riscă nimic, un spațiu intact, cel al iubirii care ne-a clădit ființa.
Asta nu înseamnă că el rămâne neatins indiferent dacă ne lăsăm conduși de bine sau de rău! Trebuie, atât cât stă în puterile noastre, să facem binele și să evităm răul, căci păcatul ne rănește și îi rănește și pe ceilalți, iar efectele sale negative sunt adesea pe termen lung, ne costă mult și sunt greu de reparat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu