PLEDOARIE PENTRU MUZICĂ,

MUZICA, SISTEM  DE COMUNICARE  INTERUMANĂ,

Tradiţia mitologică a grecilor spune că Apollon a dăruit oamenilor muzica, prin Orfeu, pentru a-i învăţa să gîndească.  Acest dar divin a devenit, prin timp, o formă de comunicare de tip artistic.. Ea sa constituit ca un vast sistem de informaţii vehiculate prin intermediul unui limbaj propriu, şi neavînd legături directe cu alte sisteme mari de comunicare cu destinaţie practică sau filosofică. În această calitate, muzica tinde să redea şi să cuprindă procesele psihice rezultate din confruntarea omului cu existenţa şi cu existentul.
Pascal Bentoiu, un mare muzician român în a doua jumătate a secolului al  douăzecelea, compară muzica cu un gigantic sistem de semnale purtînd informaţii despre oameni, solidarizîndu-i pe anumite moduri de sensibilitate acceptabile, învăţîndu-i să simptă şi să înţeleagă altfel, mai profund, mai luminos, deschizîndu-le noi şi sensibile perspective de organizare spirituală.
Muzica ni se înfăţişează ca fiind singurul sistem de informaţii existînd numai în sine. Ea este un sistem autonom, dar nu şi închis.  Poate fi asociată cuvântului, mişcării, imaginii vizuale, dar esenţa ei nu se dizolvă şi nu se contopeşte, indiferent de combinaţia în care am imagina faptul muzical. Esenţa muzicii, semnificaţia mesajului său, rămîne ca o informaţie încorporată într-un limbaj original, unic, intraductibil şi inalterabil.  Înţelegerea limbajului muzical, a muzicii, are loc numai în contact cu muzica.  Puterea noastră perceptivă creşte numai dacă mesajele muzicale şi-au imprimat pecetea lor în simţirea noastră.  Cel căruia ia plăcut o muzică înseamnă că a înţeles-o, şi în acest caz nu mai are nevoie de altceva.  El va avea grijă să păstreze, la adăpostul tăcerii interioare, mesajul primit şi să mediteze asupra lui. Aşa se va putea bucura în tihnă de ofrandele muzicale ale marilor creatori.
PRIN MUZICĂ, LA CONCENTRARE MEDITATIVĂ,
Meditaţia este înţeleasă ca un act lăuntric cu implicaţii majore asupra evoluţiei noastre.Să ne amintim cu cîtă greutate reuşim, uneori, să ne ridicăm  deasupra agitaţiei interioare sau asupra unor situaţii exterioare acaparante.  Şi de cîte ori, în locul meditaţiei adevărate este preferat calculul rece şi speculativ, inspirat de tendinţele unei acomodări meschine.  Dar cine doreşte să se regăsească pe sine, sa-şi amintească de forţa miraculoasă a muzicii, de capacitatea ei de a ne înstruna sufletul.  
Ascultaţi de exemplu, Aria Luceafărului din Tannhauser de Wagner, Aria din Suita în do major de Bach, Clar de lună de Debussy, Agnus Dei din Requiemul de Gabriel Faure, partea a doua din Concertul pentru pian nr 5 de Beethoven, Adagio din Simfonia a noua,Din lumea nouă de A. Devorak.  Veţi simţi cum undele muzicii îndepărtează blînd, dar ferm, toate gîndurile care se învălmăşeau în minte, şi în locul unui chinuitor haos s-a instituit o linişte luminoasă, transformată la sfîrşitul audiţiei într-o hieratică imobilitate interioară.  După ce sau stins şi ultimile sunete, auzim, parcă, în noi, cîntând tăcerea.  Iată că ceea ce era important să se producă, s-a produs: am dobîndit tăria morală necesară depăşirii unor situaţii limită şi mai de preţ, am învăţat să medităm.
Muzica ascultată a generat în noi o supremă concentrare meditativă atinsă în acea stare de imponderabilitate lăuntrică în timpul audiţiei.
Cine nu a găsit încă în sine drumul spre lumină, să se adreseze muzicii, care poartă în ea chemările marilor atitudini.  Prin ea va reuşi să-şi potolească tot zbuciumul lăuntric.  Prin ea va trăi o adevărată concentrare meditativă.
PRIN  SUFERINŢĂ  SPRE  LUMINĂ,
Aceste cuvinte l-au călăuzit pe Beethoven în zbuciumata sa existenţă în momentele cînd a trebuit să-şi domine suferinţa.  Una din raţiunile de a fi ale muzicii este şi aceea de călăuză devotată prin  labirinturile suferinţei.
Aceasta ne este trimisă de creator pentru călirea caracterului nostru şi a forţei interioare.
Suferinţa depăşită bărbăteşte ne măreşte şi capacitatea de vibraţie comprehensivă la problemele, neputinţele şi durerile celorlalţi. Cel care a cunoscut cu intensitate suferinţa, dar mai ales a ştiut să iasă biruitor din confruntarea cu ea, va fi capabil  şi de fraternizare şi de dăruire.
Muzica lui Bach emană o mare putere consolatoare, prin caracterul ei de echilibrant şi armonizator,Bolero-ul de Ravel are un real efect stimulator, resimţit în timpul unei stări depresive.Să ne apropiem de Schubert, de liedurile sale, de muzica de cameră şi de cea simfonică, şi vom simţi cum suferinţa ne este purificată de tot ce este otrăvitor în ea.  Muzica e cea care ne îndeamnă să nu ne lăsăm striviţi de suferinţă dar nici să ne răzvrătim împotriva ei, căci ambele atitudini duc la acelaşi impas al deznădejdii. Voluptatea trăirilor infernale, dostoievskiene, trebuie să se asocieze cu elanurile cele mai sublime spre înălţimile supreme pe care le cîntă, de exemplu, Anton Bruckner. Acest antrenament muzical ale înălţimilor sufletesc-spirituale, poate să ne facă apţi de performanţe interioare nebănuite. În partea a patra a simfoniei a treia de Gustav Mahler, altista cîntă:''Omule,cît de adîncă ţi-ar fi suferinţa, bucuria este şi mai adîncă decît ea.  Suferinţa îţi spune:pieri! Dar bucuria ai vrea  s-o păstrezi veşnic.  Orice bucurie aspiră spre veşnicie!''
DIALOGUL  OMULUI  CU  MUZICA,
Mulţi cred că în timpul audiţiei mintea trebuie să fie activă şi să caute mereu ce a vrut să ne spună compozitorul.  Ei uită că atunci cînd muzica ne vorbeşte, se adresează nu numai intelectului, ci întregii noastre fiinţe. Atitudinea adecvată dialogului cu muzica este cea de concentrare spre o deschidere sufletească generală, sub semnul unei mari seninătăţi interioare.  Cînd aceasta se realizează, gîndurile noastre amuţesc, şi atunci auzim ce spune muzica.  S-o lăsăm să ne vobească, cu respect şi răbdare, aşa cum ar trebui s-o facem cu un interlocutor în timpul unui dialog real.         Ascultînd muzică speranţele noastre prind aripi: se acordează mintea cu sufletul şi cîntă împreună  în viaţă.. Orice încercare de a interoga muzica în timp ce îţi vorbeşte, echivalează cu anihilarea automată a capacităţii de ai înţelege mesajul. Nici întrebările mentale legate de specificul muzicii nu sînt compatibile cu adevărata concentrare şi cu adevăratul diaog.
Muzica are nevoie de tăcerea noastră interioară pentru a ne ajuta să ne eliberăm de tot ce ne apasă sufletul.  Dacă reuşim s-o ascultăm în pioasă tăcere, vom simţi că şi gîndurile ce se ridică din noi sunt de cu totul altă natură decît acelea ale unui interlocutor grăbit şi cu înclinaţii spre monolog steril.  După ce sunetele muzicii sau stins, s-o lăsăm să ne impregneze fibrele sufleteşti, dar tot în aceiaşi atmosferă de tăcere interioară care s-o prelungească pe cea din timpul audiţiei.
Dacă nu lăsăm muzica să lucreze în sufletele noastre, transformăm audiţia  într-un drog spiritual, mijloc de evaziune sau prilej de uitare euforică, după care se instalează duin nou plictisul.
Cit să dureze această prelungire a tăcerii interioare?  Ideal ar fi ca timpul afectat să fie egal cu cel al muzicii ascultate, dar sunt suficiente şi cîteva minute pentru ca să înceapă în noi marea transformare. Vom reveni la viaţa cotidiană mai puternici sufleteşte. Cel care a învăţat să asculte muzica cu cea dea treia ureche, cu urechea sufletului, a învăţat să-i asculte şi pe ceilalţi, a învăţat să poarte cu aceştia un real dialog, conceput şi trăit ca pe o comuniune.  La omul contemporan, disponibilitatea de a convorbi a scăzut simţitor şi, implicit, şi răbdarea, interesul şi bunăvoinţa de a-l asculta şi pe celălalt, făcînd loc tendinţei de acaparare egocentrică a dreptului la cuvînt.  Cu toate acestea, omul rămîne o fiinţă doritoare de dialog.  Toţi marii creatori stau realmente de vorbă cu noi, prin muzica lor, dacă le permitem.  Tot ce ne spun ei exprimă o infinită capacitate de a vibra fratern, de a se dărui celorlalţi.  Menirea lor este să ne reînveţe a-l asculta pe celălalt cu mult interes, înţelegere şi multă iubire.  De aceea, să ne îndreptăm sufletele spre muzică, precum floarea soarelui spre soare...

CREDINŢA CA IDEAL,

TOTUL ESTE CU PUTINŢĂ CELUI CARE CREDE.

Deschideţi evanghelia după Marcu şi veţi  ajunge, la un moment dat, la răspunsul pe care Isus i-l dă unui om, al cărui fiu era stăpînit de un duh mut: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui care crede. Urmează un moment emoţionant: şi îndată strigînd tatăl copilului, a zis cu lacrimi: cred, doamne! Ajută necredinţei mele.  Am impresia, nu de puţine ori, că tatăl acelui copil sîntem noi.  Iar copilul stăpînit de muţenie e societatea pe care am creat-o. Cum ar zice Freddie Mercury, Is, this the world we created...? Răspunsul fiind un categoric: Da!
O societate mai zgomotoasă ca niciodată, însă concomitent şi paradoxal stăpînită de muţenie asupra unor probleme ce o zguduie din temelii, a se vedea o recentă tragedie internaţională născută din intoleranţă, lipsă de înţelegere şi respect faţă de valorile şi credinţa celuilalt.
De oricare parte ne-am poziţiona.Discutam în urmă cu puţin timp cu un avocat, bun prieten, şi comentam asupra aparentului război-nu sfînt, ci păgîn- dus de diferite publicaţii şi formatori de opinie din societatea românească împotriva bisericii. A bisericii ca instituţie fundamentală a civilizaţiei.  Iar el îmi făcea următoarea observaţie, care m-a impresionat puternic:''Nimic nu e întîmplător în această campanie de decredibilizare a bisericii.  Pentru că dacă îi iei omului credinţa, poţi face  orice vrei din el.''
Nu sînt fariseu, şi voi mărturisi că sînt mai mult un fiu al societăţii decît un fiu al bisericii. Însă, deşi intrasingent ca personalitate, extremismul nu ma atras niciodată. A căuta ţapi ispăşitori este soluţia convenabilă, nu şi soluţia corectă. Este greşit să ne întrebăm de ce d-zeu permite răul în lume. Pentru că deşi lumea este creaţia lui d-zeu, societatea care o animă este înainte de toate creaţia noastră.  Ia-i omului credinţa, şi poţi face orice  vrei din el!  Puneţi această afirmaţie alături de cea a lui Isus; De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui care crede,şi veţi avea imaginea epocii în care trăim.  O imagine mai inteligibilă, în orice caz.  D-zeu nu ne cere minuni, d-zeu ne cere să credem în minuni şi ele se vor produce.  Credendo vides!
Nu terorismul, ci scepticismul este cea mai mare ameninţare la adresa omului modern. Pentru că oamenii se trec şi mor, vorba poetului nostru.
Pentru că mai devreme sau mai tîrziu, toţi sîntem datori cu o moarte.  Însă idealurile nu pot fi ucise, nici de bombe, nici de arme automate.  Idealurile sînt ucise de necredinţă, o necredinţă care infestează şi blazează tinerii şi cetăţenii, destramă familii, corupe funcţionari, omoară meritocraţia în faşă, debusolează o societate şi, prin extrapolare, umanitatea în ansamblu.
Necredinţa în d-zeu şi revolta contra bisericii lui, departe de a-i aduce omului eliberarea, îl fac un rob independent al deznădejdii.
Or, chiar dacă sîntem copii secolului, sîntem înainte de toate, cu toţii,copii lui d-zeu.
Totul este cu putinţă celui care crede în El.  În mila lui, în dragostea lui, în dreapta lui judecată.
Să ne temem de el şi să credem în el şi toate ne vor fi cu putinţă.  Imposibilul devine posibil, cind ai credinţă.

TREPTAT  PE  SCARA  CĂTRE  CER,


Unii urcă mai greu pe ''scara vieţii'', alţii urcă fără prea mare efort, dar toţi beneficiem de înţelepciunea vieţii şi de lumina de sus.
Ştim să le preţuim?

SINCERITATEA, CEA MAI IMPORTANTĂ,

Evident urâm minciuna celuilalt.O spunem tare sau în gîndul nostru,dar nu vrem să fim fraieriţi. De nimeni. În fond, e o tendinţă bună de a milita pentru corectitudine şi adevăr.Adesea ai impresia că ai putea şi riposta:Să nu mai mintă, domnule ăia din guvern. Să nu mai aburească toată ziua cei de la televizor. Să fie mai cinstiţi: patronul, şeful, vînzătorul, colegul de muncă,...soţia, soţul, amicul cel mai bun, colega mea de bancă. 
Ai lista ta de ''mincinoşi''. Şi te frămîntă. Lucid,  recalcitrant,sau consumat de un pahar, te zbaţi(în felul tău) să ţi se spună adevărul. Dar pînă la ce punct? Cât poţi să faci să anulezi ipocrizia celuilalt? Ce replici poţi avea? Sau ce recursuri demară(fără să dai treptat în paranoia)?
Problema se transformă radical cînd este vorba de minciuna noastră. A mea, a ta...  Destul de uimitor,deţinem argumente elogvente ca să păcălim. Sîntem convinşi, de data asta, că uneori şi falsitatea e utilă. Ne protejează de probleme. Ne camuflează. Scăpăm de sancţionări. Îţi dă impresia că stai departe de dezastre, de emoţii. Optăm să fim abili, teatrali, isterici, mincinoşi, doar ca să rezolvăm ceva( cică:''făte frate cu dracul până treci puntea'')! 
Atunci: cum stăm cu sentimentele, urâm sau nu minciuna?
Dar vezi, că unii, mai provocatori, te bagă şi mai tare în ceaţă. Te sfătuiesc(sau îţi propun patetic)''să nu te minţi pe tine însuţi!''.  Şi deodată intri într-un spaţiu intim, personal: tu şi cu tine însuţi;( îţi vine să te întrebi dacă se poate chiar aşa ceva).Ţi se propune un traseu interior de analiză personală;(o temă tot de conştiinţă!). Să cercetezi şi să observi de nu cumva o parte din fiinţa ta o fraiereşte pe cealaltă. Sau dacă nu întreaga ta persoană alege momentan un ''adevăr,'' care ulterior se dovedeşte fals. Şi te întrebi din nou dacă se poate şi aşa ceva. Răspunsul este sincer: Da. Păi uite cum. O psihoterapie,numită''cognitivă'', descrie trei tipologii de amăgire personală: 1)gînduri distorsionate, 2)convingeri dezadaptative, 3)scheme disfuncţionale.
Acestea sînt minciuni pe care omul(eu sau tu) şi le enunţă personal, să depăşească anumite clipe dificile. În propriul  său parcurs vital îşi stabileşte interdicţii, sancţionări, restricţii deloc justificate obiectiv. Şi se întîmplă mai ales cînd, datorită unei întîmplări nefaste, chiar traumatizante, un individ decide ''să nu mai...(să nu mai facă lucruri bune)''. Crede că astfel se va rezolva problema. Dar practic se amînă însăşi rezolvarea ei. El va retrograda, se va retrage din relaţii pozitive şi se va ''încuia''în propria  idee. Exemple de gînduri distorsionate: privirea personalizată asupra unei întîmplări(''bă, a avut ceva cu mine'' sau ''numai mie mi se întîmplă asta''),evaluarea dihotomică(''ori ba, ori da''),globalizarea inutilă(să nu te mai încrezi în nimeni''), catastrofizarea unei situaţii(''e jale, e dezastru''), maximizarea unui fapt(sau minimalizarea lui) etc.
Adică uneori exagerezi, iar alteori eşti prea laxist. 
Sau: ori le pui pe toate într-o oală, ori le împarţi în două...  Oricum, sunt atitudini eronate ce-ţi amăgesc chiar propria persoană. Exemple de convingeri dezadaptative: ''eu trebuie să mulţumesc pe toată lumea'', sau ''trebuie să nu par niciodată slab'', sau ''dacă nu cunosc exact ce se întîmplă, va ieşi total aiurea''etc. În schimb, scheme disfuncţionale apar prin construirea de scenarii cognitive incorecte. În astfel de condiţii, persoana cugetă disfuncţional în ceea ce priveşte viitorul, aproapele de lîngă ea, sau chiar ea însăşi.
Evaluînd greşit contexte inedite, îşi va elabora instinctual enunţuri false şi pripite.
Exemple:'' de acum încolo viaţa mea nu va mai fi la fel...'' sau ''nu mai sînt bun de nimic'', sau ''nu mai cred că pot realiza ceva în lumea asta...''. 
Problema se amplifică dacă acestea se transformă în modalităţi stabile de comportament şi generează un model de raţionare vicios.
Prin joncţiune, ele formează scenariul vieţii noastre, sau schema după care acţionăm mereu.  Dar e o schemă falsă şi disfuncţională. Te minţi pe tine însuţi. Te vei plasa contrar trăirii unei vieţi adevărate.  Îţi sabotezi şi dezvoltarea personală.  Nu îţi îngădui să fii tu, original, firesc,real.
Iar uneori delirul se amplifică: rişti chiar să dai în paranoia, sau să devii isteric, sau antisocial.
Şi-ţi vei restricţiona dorinţa proprie de libertate.
Isus a spus-o clar:''adevărul ne va face liberi''(cf. In 8,32).
Se referea cu siguranţă şi la adevărul tău cu tine însuţi. La fel de coerent, a afirmat ulterior că adevărul este insuşi d-zeu(cf.In 14,6). Adică El e şi criteriul evident de obiectivitate. În faţa sa nu poţi să fii decît tu însuţi, natural.  Nu îndrăzneşti să crezi că-l poţi minţi pe d-zeu. Şi nici nu poţi să-ţi anulezi speranţa, încrederea în tine sau caritatea către celălalt.  Ţi-ai transforma greşit(şi ai trăi incoerent) întreaga existenţă. Sinceritatea este,evident, atît de importantă! De orice tip... Dar mai ales acea  sinceritate intimă, faţă de propria-ţi persoană

PRIETENIA ESTE CEVA FOARTE SACRU

Ne sînt cunoscute cuvintele din cartea lui Ben Sirah care spun că cine a găsit un prieten a găsit o comoară.
Prietenia înseamnă a însoţi viaţa celuilalt de la un fundament tacit.
În general, adevăratele prietenii nu trebuie să fie explicate, au loc, şi apoi este ca şi cum s-ar cultiva.
Pînă acolo încît face să intre în viaţa ta cealaltă persoană ca grijă, ca bun auspiciu, ca o curiozitate salutară de a şti cum este el, familia sa, copii săi. Înainte de al considera prieten pe cineva, lasă ca timpul să-l pună la încercare, pentru a vedea cum reacţionează înaintea ta.
Prietenia este unul dintre darurile cele mai mari pe care o persoană, pe care un tînăr poate să-l aibă şi poate să-l ofere. Este adevărat. Cît de dificil este a trăi fără prieteni! Cînd unul îl iubeşte pe cineva, îi stă alături, se îngrijeşte de el, îl ajută, îi spune ceea ce gîndeşte, da, dar nu-l abandonează. Prietenii se suportă, se însoţesc, se ocrotesc.
E adevărat, este foarte dificil să trăieşti fără prieteni! Însă este dificil şi să se cultive, să se construiască adevăratele prietenii. Sîntem atît de obişnuiţi să urmărim interesul nostru încît nici prietenia nu scapă de căutarea noastră egoistă! Cristos ne învaţa să făurim prietenii care devin miracolele vieţii noastre, balsam pentru inima noastră, vînt puternic pentru velele corabiei noastre care ne poartă spre orizonturile dorite de d-zeu.
Sfîntul Ioan Gură de Aur nu a ezitat să facă un elogiu prieteniei.  ''Chiar de ai dispune de mii de tezaure, totuşi nimic nu ar fi mai de preţ ca un prieten adevărat...
Te bucuri văzîndu-l pe prietenul tău, te înveseleşti şi sufletul tău avînd o mulţumire nespusă se contopeşte cu dînsul şi chiar de ţi-ai aminti numai de el, cugetul tău tresare şi se înaripează. Vorbesc aici de prietenii adevăraţi, despre prietenii de un suflet şi de un cuget, despre prietenii care preferă să şi moară, despre prietenii care iubesc cu căldură...'''
Nu te mulţumi cu relaţii superficiale şi trecătoare!
Caută să oferi cu sinceritate prietenia ta! Este antidotul disperării existenţiale.  Cea mai bună metodă de a găsi un prieten este să fii tu însuţi prieten. Fii indulgent cu prietenul care îţi greşeşte, acceptă-i limitele şi fragilitaţile şi ajutăl să crească.   Nu uita că este uşor să usuci lacrimile unui prieten, însă este mai greu să stai în ''public''şi să îl aplauzi, fără gelozie, în momentul succesului.

CIND INIMA,

                                     











Cind inima odata de cer imi va fi plina,
In ceasu-acela mare si binecuvintat,
Sa vie peste mine o raza de lumina
Si sufletul la tatal sa urce impacat.

De mi-ar sapa o groapa si mi-ar fringe-o cruce,
De m-ar zvirli in flacari ori sub un dimb stingher,
Cenusa rece in urna, ori tarina sub uluce,
Tot una-mi vor fi toate cind voi privi din cer.

Peste cimpii si codri va trece iarasi luna.
Veti asculta izvorul si aripa de vint.
Iar eu, in zari de taina, voi fi intotdeauna
Cu cel ce a pus pe-orbite si stele si pamint.

Uitarea nu mi-i draga, dar nici nu ma inspaiminta.
Ca nu visez cununa in lumea de pacat.
Dar voi privi-n vecie prietenia sfinta
A celor ce din lume spre cer i-am indemnat.

Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,
Ci va lupta dispretul sa stearga tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se asterne
Si va ramine vesnic iubirea iubirea lui Isus.

VOI TRAI,

                                          Unde sa scriu numele meu
                                           Pentru-a strabate secole -ntregi?
                                           Caci viata se duce, fuge mereu
                                           Pe cai nestiute si stimbe poteci...
                                            
                                            Unde sa-mi pun trupul calit
                                             De sete multa si lacrimi?
                                             Unde sa-l pun asa girbovit,
                                             De-o mica virtute si sute de patimi?
                                           
                                             Cui sa ii dau sarmana mea viata,
                                              Pentru a avea cindva un suris?
                                              Caci, iata, s-a dus a mea dimineata
                                               Si vad cum grabeste spre-un vesnic apus.
                                               
                                                In dar am primit-o in dar o voi da,
                                                Celui ce-a fost, este, va fi,
                                                Si astfel, in lume un scop voi avea,
                                                Iar eu pe vecie in veci voi trai.

ESEU,

POEM...LABIRINT,

În zilele noastre, ne-am obişnuit să dorim a obţine totul fără risipă de energie... Articolul de faţă ne invită la o atentă reflexie.''Pietrele preţioase'' apar în urma muncii şi efortului asiduu!
''Cu răbdare, frunza dudului devine borangic''(proverb romînesc).  O vorbă din bătrîni spune că România ar fi  ''Grădina Maicii Domnului''. Şi că la vremea cea din urmă, va fi atîta plîns în biata Grădină, că însăşi Născătoarea de Dumnezeu va coborî pe pămînt şi va plînge... pentru mîntuirea acestui neam. Ce-or fi ştiind bătrînii noştri părinţi şi cine le-a insuflat această cutremurătoare taină, rămîne pentru eternitate un mister. Unde să cercetezi şi cine în labirintul în care ne aflăm te ascultă!?
''Cu răbdare, frunza, de borangic acum, devine hlamidă albă, strălucitoare, cu care se vor îmbrăca copii universului. De 2000 de ani,mîini harnice aduc şi hrănesc cu laptele crud al frunzei de dud, minusculele larve ale viermilor care odată ajunşi la maturitate,drept răsplată a muncii noastre istovitoare, dau necondiţionat, gogoaşa albă ca laptele de junică, înăuntru căreia viaţa a mii de fluturi se jertfeşte pentru ca fecioarele zilelor din urmă să îmbrace haina albă a castităţii.
Să-şi acopere trupul nestricăcios şi sfielnic să facă primii paşi în faţa altarului, unde pline de pudoare să-şi juruiască credinţă şi iubire mirelui  şi lui Dumnezeu...'''
Prima lor ieşire în lume! Femei acum, vor vopsi pînza în coajă de ceapă sau frunză de nuc verde ori uscată,  şi îşi vor ţese veşminte noi, pe potriva demnităţii şi rangului.   Vor ţese apoi veşmintele Maicii Domnului. Maicii noastre Precista. Cu aceste ştergare vor înfăşura icoanele de la iconostas şi vor sfinţi fîntîni şi case, troiţe şi biserici, să urmeze calea străbunilor, întru asemănare în credinţă. Aceste ţesătoare continuă drumul jertfelnic al fluturilor de mătase care,printr-un tainic mesaj, le-a transmis lor ştafeta.
''Cu răbdare frunza de dud devine  borangic!'' Strălucirea noilor veşminte dau altă lumină pe chipul Mariei.  Lumina aceasta, însă, nu vine de la căldura şi moliciunea borangicului ci din însăşi  bucuria lăuntrică a Fecioarei că, iată, Fiul Omului vine să aducă mîntuirea celui obidit, a celui călcat  în propria demnitate de viespile timpului ce înţeapă la toate colţurile-bun sau rău, bogat ori sărac, curat ori murdar-şi cu veninul lor orbesc tot ochiul.   Viespile timpului acesta,pe care nici pămîntul nu le mai adăposteşte şi nici ordiniş sub streaşina caselor nu mai găsesc, sînt alungate de pliscul parcă interminabil al ciocănitoarei, fidelă copacului să-l cureţe de toate gunoaele...  În comuniune intimă, într-o neînţeleasă comuniune cu natura, Maria se bucură, iubeşte, iartă, se roagă şi plînge. Se bucură văzîndu-i pe cei întorşi la dreapta credinţă,iubeşte pe cel sărac şi  flămînd, oferindu-i adăpost însăşi Casa Domnului, iartă pe cel ce pătimeşte nu cu voia lui şi plînge că mai sînt mulţi care se învîrt orbecăind în acest labirint, acei mulţi care nicicînd nu vor ajunge pe drumul cel bun, de nu vor renunţa de bună voie la preţioasele pietricele ale poticnirii urît mirositoare şi vor alege, în schimb, pietrele căinţei şi smereniei, modestiei şi tăcerii, pietrele resemnării şi renunţarea la lumescul bolnav care numai pe moment dau chipului strălucire.
Deşartă strălucire...   Poate de aceea plînge Maica Domnului.  Poate de aceea plîng ochii din icoane, în grădinile Maicii Domnului de la Hadîmbu, sau Nicula, Neamţ sau Putna sau cine ştie ce alte tăcute lacrimi se preling pe lîngă iconostase, rămînînd pentru eternitate o taină...   
Lacrimi  transformate într-o zi în minuni ce oblojesc rănile sufletului celui aflat la grele necazuri cauzate de alţii nu de sine. Cu răbdarea firului de borangic, devenit veşmînt feciorelnic, blînda fecioară, parcă vinovată de boala  celor din jur, se pleacă şi păşeşte cu discreţie printre oameni, nevăzînd-o nimeni. Şi se roagă! Continuu. Se roagă pentru mine-oaia rătăcită, pentru tine-însetatule de avuţii, pentru noi-lacomii acestui pămînt care vor să cuprindă totul. 
Şi-n labirintul acesta, drumul început de unul singur, doar unul singur, continuă. Este un drum sigur, drept, îngust, din urma paşilor trecătorului, rămînînd, din sudoarea şi scurgerea de sînge ale tălpilor, pietre preţioase.

POTOPUL ÎNTRE REALITATE ŞI MIT,

Mai mult decît fantasmagoricele căutări ale relicvelor arcei lui Noe pe muntele Ararat din Turcia, pentru mine potopul se regăseşte în splendilele scene ale mozaicului bazilicii ''San  Marco'' din Veneţia sau în chipurile înspăimântate care încearcă cu disperare să se prindă de copaci sau de stînci, pictate de Michelangelo în Capela Sixtină. Poate fi considerată relatarea biblică a potopului ca fiind reală sau trebuie interpretată ca simbol al judecăţii răului?
Tema potopului ca dezastru cosmic a fascinat dintotdeauna omenirea şi se regăseşte şi în afara lumii biblice, în multe civilizaţii şi culturi. Este prezentă în Egipt în ''Cartea Morţilor,''în mitul grecesc al lui Deucalion şi al Pyrei, se găseşte în Noua Guinee sau Australia.
Relatarea biblică în capitolele  6-9 ale Genezei provine din unele texte străvechi mesopotamieme, din ''Epopeea lui Ghilgameş.'' Probabil, acest mit mesopotamian îşi are originea pe reevocarea unei tragedii naturale, cauzată de cele două fluvii, Tigru şi Eufrat.  Odată devenit mit, acest fenomen natural a suferit amplificări grandioase pe care însăşi Biblia le aminteşte şi care nu trebuie interpretate ''ad  literam''.
Dacă ar fi să considerăm textul biblic, arca ar fi avut o lungime de 156 metri, 26 metri lăţime şi 30 metri înălţime, ceea ce e ceva exorbitant.
Care să fie însă semnificaţia relatării biblice?  Spre deosebire de relatările mitice mesopotamiene care considerau potopul ca pedeapsa zeilor aplicată oamenilor din cauza gălăgiei ce le strica somnul, finalitatea  povestirii biblice capătă aspectul unei judecăţi morale divine asupra păcatului omenesc. Chiar dacă relatarea biblică îmbină două tradiţii diferite ce se contrazic pe alocuri, totuşi,  autorul sacru vrea să ne avertizeze că Dumnezeu nu este indiferent în faţa corupţiei şi a imoralităţii: ''Donmul a văzut că răutatea omului pe pămînt era mare.'' Însă, judecata şi moartea nu au ultimul cuvint; în omul cel drept, Noe, se manifestă iubirea lui Dumnezeu.  Prin alianţa  cu  NOENoe  se ivesc zorii unei noi creaţii, fapt pentru care apele potopului devin imagine a botezului.

VIRTUŢI,

Libertatea interioară:
Oare care sînt temerile noastre? Ne este teamă de foc, de cutremur , de inundaţii, de boală, de accidente,de singurătate, de moarte etc. Dar cel mai mult ne este teamă de ''gura lumii,'' de ceea ce alţii ar putea crede şi spune despre noi. Tocmai de aceea deseori nu reuşim să ne trăim cu libertatea interioară viaţa, nu avem curajul să fim noi înşine. Mereu ne gîndim mai întîi la reacţiile celorlalţi.  Astfel ne justificăm pentru ce facem sau nu facem, răspundem aşteptărilor altora, intru-cît nu vrem ca ei să-şi schimbe părerea despre noi.
În acest caz, ne-am putea întreba: atunci cine dă sens vieţii mele? Dumezeu sau ceea ce spun alţii despre noi? Să ne verificăm.  Ce reacţie avem  cînd sîntem vorbiţi de rău sau sîntem acuzaţi pe nedrept? Dacă ne descurajăm şi ne supărăm este semn că ceilalţi dau sens vieţii noastre şi că mai avem de muncă pentru a fi liberi în interiorul nostru. În schimb,dacă cu adevărat domnul dă sens vieţii noastre şi ne trăim existenţa în credinţă, atunci lucrurile se schimbă radical. Nu vom mai căuta să răspundem aşteptărilor celorlalţi, nu vom mai atrage atenţia asupra noastră, nu vom mai căuta să impresionăm  pe nimeni.
Nu vom mai fi interesaţi de ceea ce ceilalţi cred sau spun despre noi, nu vom mai fi interesaţi să răspundem aşteptărilor celorlalţi. Domnul dă sens vieţii noastre. În el ne găsim bucuria şi împlinirea. Dacă lumea ne va vorbi de bine sau de rău, va conta mai puţin. Vom fi liniştiţi, în pace şi liberi în interior. Domnul ştie de ce am făcut sau nu am făcut ceva.  Asta ne ajunge. Fiecare este liber să interpreteze cum vrea, sau să spună ce gîndeşte despre noi. Pentru a creşte în libertate interioară este nevoie să privim la Domnul, care este liber în interiorul său. 
Nu răspunde aşteptărilor poporului şi nici nu le permite fariseilor şi scribilor să hotărască ce trebuie să facă el. Nu este interesat decît să-i fie plăcut Tatălui, înfăptuind în toate voinţa sa mîntuitoare.  De aceea nu se opreşte nici în faţa aplauzelor mulţimii şi nici nu se justifică în faţa acuzaţiilor fariseilor. 
Senin, liniştit, merge mai departe(cf.Mt 9,32-35).
Aşa şi noi. Să nu ne construim viaţa noastră pe aparenţă, pe teama de a fi vorbiţi de rău de alţii. Ajunge că ştie Domnul adevărul. E motiv suficient pentru a fi mereu în pace.