LIBERTATE EXTERIOARĂ SAU INTERIOARĂ,

 O iluzie fundamentală legată de noțiunea de libertate stă în faptul că ea este considerată exterioară, dependentă de circumstanțe, și nu o realitate,  în primul rând interioară.  Explicație: Este vorba despre o evidență foarte simplă, dar ne trebuie  mult timp să o înțelegem: atât timp cât sentimentul libertății - mai mare sau mai mică - depinde de circumstanțele exterioare, avem confirmarea că nu suntem cu adevărat liberi.  Cel mai adesea, avem impresia că circumstanțele în care ne găsim sunt cele care ne limitează libertatea: constrângerile impuse de societate, obligațiile de tot felul pe care alții le pun pe umerii noștri, limitări care ne țin prizonieri și se referă la sănătatea noastră, la posibilitățile noastre fizice etc.  Așadar, pentru a ne câștiga libertatea ar trebui să eliminăm toate aceste constrângeri și limitări.  Când ne simțim sufocați găsim vinovați instituțiile sau indivizii care ni se par că ar fi cauza. Câte resentimente față de ceea ce nu merge și ne împiedică să fim liberi așa cum am vrea!...

Acest fel de a vedea lucrurile conține, fără îndoială, un sâmbure de adevăr, căci uneori limitările și constrângerile sunt făcute ca să le depășim pentru a ne cuceri libertatea. Numai că există și o mare parte de iluzie ce trebuie demascată, căci altfel riscăm să nu mai gustăm niciodată din adevărata libertate. Chiar dacă ar dispărea tot ceea ce considerăm piedici pentru viața noastră, nu avem garanția că vom găsi libertatea deplină la care aspirăm. Când împingem limitele ne trezim că apar altele puțin mai încolo. Riscăm, așadar, dacă ne referim la problematica descrisă mai sus, să ne găsim într-un proces care se derulează continuu, copleșiți de nemulțumire permanentă , dat fiind faptul că ne vom lovi întotdeauna de asemenea constrângeri dureroase. Dacă pe unele le putem depăși sau trece cu vederea, altele, cum ar fi legile fizicii, limitele condiției umane,  viața în societate etc., rămân inflexibile orice am face.

Dorința de libertate care există în inima omului contemporan se traduce adesea printr-o tentativă disperată de depășire a limitelor care, crede el, îl țin prizonier. Vrem să mergem mereu mai departe, tot mai repede, să avem o mai mare putere de a  transforma realitatea, tendință resimțită în toate domeniile existenței. Credem că vom fi mai liberi atunci când progresele biologiei ne vor permite să alegem sexul copiilor. Ne închipuim că putem găsi libertatea depășindu-ne posibilitățile. Nemulțumiți de alpinismul normal, vrem să facem alpinism extrem, până în ziua care mergem prea departe și aventura plină de adrenalină se transformă într-o prăbușire aducătoare de moarte. Această tendință suicidară a unui anumit fel de căutare a libertății este evocată într-o manieră semnificativă în ultima scenă a  filmului ”Le grand bleu” eroul filmului, fascinat de ușurința și libertatea pe care o au delfinii când se mișcă în adâncul oceanului, sfârșește prin ai urma. Filmul uită să spună un fapt evident, acela că eroul se condamnă asfel la o moarte sigură! Sunt atâțea tineri care mor din cauza excesului de viteză sau a unei supradoze de heroină tocmai pentru că aspira la o librtate care nu se realizează pe căi autentice.  Este oare această libertate un simplu vis la care este mai bine să renunți și să te mulțumești cu o viață ternă și mediocră? Cu siguranță, nu! Numai că libertatea adevărată trebuie să o descoperim în noi înșine și în relația intimă cu  Dumnezeu.

Pot să ne facă viața cumplită, să ne fure toate bunurile materiale, să ne restrângă libertatea de mișcare exterioară, dar în realitate noi înșine îi ajutăm  și pierdem forțele noastre cele mai prețioase printr-o atitudine psihologică dezastruoasă, considerându-ne persecutați, umiliți, oprimați, lăsându-ne pătrunși de ură, ripostând pentru a ne ascunde frica. Cu siguranță avem dreptul să fim din când în când triști și abătuți din cauza încercărilor prin care trecem: este omenește și de înțeles. Cu toate astea, adevărata spoliere ne-o facem cu mâna noastră. Eu cred că viața este frumoasă și mă simt liber.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

DURERE REVOLTĂ ȘI ÎNDOIELI,

 Trebuie să realizăm faptul că atunci când suferim ceea ce ne face cel mai rău nu este atât suferința însăși cât refuzul nostru de a trece printr-o asemenea încercare. Durerii propriu-zise noi îi adăugăm zbuciumul interior care  implică refuz, revoltă, resentimente, îndoieli....  Închistrarea, neacceptarea suferinței nu fac decât să sporească chinul nostru, în timp ce, atunci când o acceptăm și o suportăm cu gând curat, ea devine mai ușor de suportat.  Referitor la asta se spune că: „o suferință cu care te-ai împăcat  nu mai este o suferință.”

Când suntem atinși de durere este firesc să încercăm să o vindecăm sau măcar să o ameliorăm. Dacă mă doare capul, pot să iau o aspirină, dacă știu că are efect. Cu toate astea, vor  fi întotdeauna suferințe fără remediu pe care este mai bine să le acceptăm fără revoltă. Asta nu înseamnă că suntem masochiști, din potrivă: acceptarea unei suferințe o face mai ușor de acceptat decât dacă ne bocăm într-un refuz violent. În plan fizic este foarte adevărat că cel care alege o atitudine dură , inflexibilă, își face mai mult rău decât cel care este mai tolerant și înțelept. Să vrei cu orice preț să elimini suferința duce uneori la suferințe ulterioare mai greu de suportat. Sunt extrem de uimit să văd cum, în viața de toate zilele, din cauza mentalității hedoniste a societății actuale, pentru care orice suferință este un rău ce trebuie evitat cu orice preț, oamenii devin tot mai nefericiți. Cel care își alege ca drum în viață fuga din fața durerii, acceptarea exclusivă a recompenselor, a ceea ce este confortabil, și refuză restul, mai devreme sau mai târziu va ajunge să poarte cruci mult mai grele decât cel care se împacă cu suferința și nu respinge ca fiind nerealistă ideea de a o elimina din viața lui.

Adeziunea la suferință ne dă putere. Din păcate, nu toți avem aceiași deschidere pentru a suporta suferințele suplimentare care se nasc, de fapt, din refuzul nostru de a accepta încercările firești ale vieții.Adevăratul rău nu este suferința, ci teama de suferință. Acceptată cu încredere și împăcare, suferința ne face să creștem, ne educă, ne purifică, ne învață să iubim dezinteresat, ne face smeriți, atenți, blânzi și plini de compasiune față de ceilalți, în timp ce teama de suferință ne înăsprește, ne învârtoșează inima, ne face să fim încrâncenați, ne blochează într-o atitudine protectoare și defensivă față de noi înșine, ne conduce cel mai adesea la alegeri iraționale ale căror consecințe sunt nefaste. Cele mai cumplite suferințe ale omului sunt cele de care se teme cel mai mult. Cea mai cumplită suferință nu este cea trăită, ci cea imaginată, cea care crește în mintea noastră și ne pune în situații false. 

Adevărata problemă este nu realitatea(care rămâne profund pozitivă, chiar dacă implică durere), ci felul în care noi ne-o reprezentăm.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

SĂ NE ACCEPTĂM PE NOI ÎNȘINE, PENTRU AI ACCEPTA PE CELALȚI,

 Să facem o remarcă, și anume aceea că există o legătură profundă și cu dublu sens între acceptarea de sine și acceptarea celorlalți, iar una deschide calea spre cealaltă.  Deseori se întâmplă să nu-i acceptăm pe ceilalți pentru că, de fapt, în sufletul nostru nu ne acceptăm pe noi înșine. Cel care nu este împăcat cu sine va fi în mod sigur în război cu ceilalți.Neacceptarea de sine creează o tensiune interioară, o nemulțumire, o frustrare pe care o răsfrângem de multe ori asupra altora ce devin țapi ispășitori pentru conflictele noastre interioare. Iată un mic exemplu: „ când suntem prost dispuși în compania amicilor este pentr că, de cele mai multe ori,  suntem nemulțumiți și ei plătesc pentru nereușita noastră! Elly Hillesum scria în una din scrierile lui:„ Încep să îmi dau seama că atunci când simt aversiune față de cineva trebuie să caut rădăcina dezgustului în mine însămi: iubeșteți aproapele ca pe tine însuți.” Dimpotrivă, omul care își închide inima față de ceilalți, care nu face nici un efort pentru ai iubi așa cum sunt, care nu știe să se împace cu semenii, acela nu va avea niciodată bucuria de a trăi această stare profundă de pace interioară de care toți avem nevoie.  Dacă facem lucruri josnice, îi judecăm cu asprime pe ceilalți, suntem neînțelegători și lipsiți de toleranță, sfârșim întotdeauna prin a fi noi înșine victimele faptelor noastre.

După acceptarea de sine, aș vrea să mă refer acum la acceptarea evenimentelor. Principiul fundamental este același: nu putem să ne schimbăm viața în bine dacă nu începem  prin a o accepta în integralitatea ei și deci a consimți la toate evenimentele exterioare cu care ne confruntăm. În mod evident, nu ne este greu să acceptăm ceea ce percepem drept bun, pozitiv, cu valoare de recompensă, dar este mult mai greu atunci când este vorba de dificultăți și suferințe de toate felurile. Știm cu toții că, că oricare ar fi proiectele noastre, oricât de bine gândită planificarea lor, există situații pe care nu le putem controla și deci se produc o multitudine de evenimente contrarii previziunilor, aspirațiilor, dorințelor noastre, iar noi suntem obligați să le facem față.

Ceea ce mi se pare important este să nu ne mulțumim cu a le accepta bodogănind, ci să consimțim sincer, să nu le suportăm, ci într-un anumit sens să le alegem(chiar dacă, de fapt, nu avem de ales și tocmai asta ne deranjează.) A alege înseamnă în acest context să facem un exercițiu de libertate și, dincolo de a ne resemna, să primim cu inimă bună ceea ce ni se întâmplă.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

RAȚIUNE ȘI VOINȚĂ,

 Voința este mișcarea direcționată a energiei iubirii, cu un scop bine determinat. Voința oricărui om este sfântă, ea trebuie respectată. Nici un om nu vrea, în adâncul sufletului lui, să facă rău. Voința începe să facă rău atunci când omul nu știe ce este bine și ce este rău. Voința celui curajos se înfăptuiește. Voința celui care este speriat nu se înfăptuiește deoarece frica îndepărtează ținta și se transformă în răutate și apoi și în mânie. Răutatea distruge bunăvoința. Un om speriat își atinge scopul cu forța sau cu răutate, justificându-se că orice mijloc este bun pentru aceasta. În plus, scopul realizat prin forță poate părea la început foarte atrăgător. De ce se  mânie omul? Că doar poate trăi și fără griji. Și totuși, cum și de ce  apare răutatea? Dacă mânia este stârnită de lipsa de libertate, libertatea aceasta unde dispare?  Ignorantului îi stă în fire să-și găsească calea mai greu și mai încâlcit ca să simtă pe pielea lui și să afle astfel ce putere are. A forța pe cineva are ca urmare refuzul acestuia. Din refuz, se iscă un refuz și mai mare, ea iscând la rândul ei o hiperexigență care, în mod natural, duce la nemulțumire. Ieșirea din acest cerc închis sa-r părea că este dorința de a fi mai bun ca ceilalți dar, de fapt, este începutul unui nou cerc care se închide - se creează o stare de obligativitate care te forțează să fii și mai bun ca ceilalți, dar trebuie știut  că nimeni nu este nici mai bun și nici mai rău decât oricare altul. Cât de complicat se extrag aceste lucruri din subconștientul omului, prin urmare pornesc de la nivelul subconștientului care la omul modern sa complicat mult. Modul de percepție a vieții se complică însă și mai mult din cauza faptului că rațiunea noastră este blocată în frică.

Viața omului este ca o scară în spirală aflată într-o casă înaltă. Cine dorește cu ardoare, poate, printr-o perseverență rațională, să învețe să coboare pe această scară până la viețile anterioare, sau să urce până la viețile următoare.Cu cât ne vom agita mai puțin, cu atât vom vedea mai bine caracterul instructiv al celor văzute.  Cu cât suntem mai pregătiți să aprofundăm,să clarificăm adevărul de viață, cu atât el se va deschide ochilor noștri. Fiecare primește ce merită în momentul respectiv. Fiecare merge pe scara lui, pe drumul lui, pentru a căpăta înțelepciune, și să învățăm din experiența altora cum să rămânem pe treptele scării.

Fiecare om are dreptul sfânt de a fi stăpânul scării vieții lui, chiar dacă este foarte mic. Are dreptul să decidă cât de mare poate fi pasul și încotro să privească. Din păcate, devenind tot mai inteligentă, omenirea nu mai ține cont de dreptul celorlalți. De dragul propriului scop, toate legile sunt măturate din cale și date uitării. Toată lumea se grăbește. La început pentru că nu este timp, apoi pentru că nu vrei să mai privești în jur. Vrei doar să găsești ce trebuie....

Pe un om curajos frica pozitivă îl face să evolueze. Datorită ei, rațiunea și cunoașterea vieții se desăvârșesc. Pentru un om speriat frica negativă va face ca gândurile lui, și așa încetinite, să treacă dintr-o extremă în alta și în final să-și piardă rațiunea.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

NORMALITATEA ÎNTR-O LUME ANORMALĂ,

 Adesea auzim în jurul nostru expresii precum: să ducem o viață normală, nu ești normal, o lume normală etc. Dar oare ce înseamnă normalitatea într-o lume în care se vorbește mai des de anormalitate? Mulți consideră normalitatea ca fiind relativă, fiecare individ se regăsește într-o anumită stare de normalitate care nu coincide întotdeauna cu normalul celorlalți din jur, iar dacă normalitatea unuia contrastează cu normalitatea altuia, atunci se poate ajunge chiar și la conflicte. Cu alte cuvinte, normalitatea este raportată la o serie de criterii, standarde, norme agreate și adoptate într-o anumită cultură sau comunitate, precum și la valorile și reperele morale, spirituale, religioase ale fiecărei persoane. Nu discutăm aici de relația normalitate-anormalitate raportată la starea de sănătate mintală sau fizică a persoanei; ne interesează cum este percepută normalitatea într-un anumit context social unde acționează anumite norme, valori, credințe care asigură sau susțin raporturi și relații interumane autentice. Se spune că normalitatea este determinată de majoritate. Dar cum se formează acea majoritate care inițiază acea normalitate, acceptată de cei mai mulți? Ceea ce la un moment dat în istorie era de neconceput, astăzi este asimilat stării de normalitate, acceptat social,reglementat juritic și chiar asumat de cei mai mulți(spre exemplu avortul, divorțul, eutanasia, prostituția etc). Ce a condus la crearea atâtor normalități sociale și culturale? Dorința de libertate a omului, fenomenul secularizării, consumismul pot fi tot atâtea răspunsuri. De fapt, în orice situație te-ai afla, vor exista persoane care vor rezona perfect cu tine, cu normalitatea ta, te vor înțelege, aprecia și accepta; dar vor exista și acele voci critice care vor încerca să-și impună normalitatea considerată de ei ca fiind cea mai potrivită.

Pe de-o parte, îți poți defini normalitatea personală, acel cadru referențial pus în relație directă cu libertatea asumată de tine și, în același timp, cu limitele tale, iar pe de altă parte, poți înțelege și accepta normalitatea generală, cea stabilită de majoritate, care poate fi foarte diferită de cea personală, și atunci apare dilema: adaptarea ta la normalitatea impusă de majoritate sau refugiul în propriați normalitate?  De foarte multe ori aici apar cele mai multe compromisuri, derapaje sau dezertări determinate de incapacitatea omului de a discerne între bine și rău, adevărat sau fals, precum și duplicități asumate din diferite motive subiective. Sunt unii care spun:   am momente când mi-e bine, am cu ce trăi, sunt săn ătos, în putere, toată lumea e a mea, o viață am și trebuie să o trăiesc, nimeni și nimic nu mai contează... Dar vine și reversul medaliei când boala și suferința ne încearcă, suntem dispuși să renunțăm la orice pentru o clipă în plus, cerșim atenția și grija celor din jur etc. Însă, după ce scăpăm de necazuri, revenim la aceiași obiceiuri și metehne de dinainte. Aș vrea să greșesc, dar nu cumva pentru mulți dintre noi ciclotimia aceasta definește normalitatea personală?

În altă ordine de idei, abaterea de la normalitate poate fi o provocare spre evoluție, care creează premisele necesare pentru redefinirea ei în anumite etape și conturează nevoia de a mai adăuga ceva în cadrul deja stabilit al normalității. În același timp, excepțiile de la normalitatea ta, așa cum o înțelegi și o afișezi, te pun în dialog cu cadrul tău de referință, cu limitele tale,  te ajută să te reevaluezi; te pot provoca să-ți explorezi puțin limitele, să verifici dacă ești în totalitate de acord cu cele deja existente sau dacă ai capacitatea de a-ți recunoaște alte limite. 

sursa foto: internet

Ștefan Robu

LIBERTATE ȘI FERICIRE,

 Trebuie precizat faptul că aspirația la libertate atât de puternică la omul contemporan, chiar dacă reprezintă în mare măsură o iluzie și se realizează de multe ori pe căi greșite, are în ea ceva foarte corect și nobil. Omul nu a fost creat să fie sclav, ci ca să fie stăpân pe creație. Omul nu este creat să ducă o viață întunecată, meschină, care să se dezvolte într-un spațiu strâmt, ci a fost creat să aibă orizontul deschis. Ființa umană manifestă o asemenea sete de libertate pentru că aspirația lui fundamentală este cea către fericire; omul presimte că nu există fericire fără iubire și nici iubire fără libertate, ceea ce este perfect adevărat. Omul a fost creat din iubire și pentru iubire, așadar, nu-și poate găsi fericirea decât iubind și fiind iubit. Problema lui vine din faptul că uneori iubește cum nu trebuie, adică se iubește pe sine mânat de egoism și la urmă se simte în mod inevitabil frustat, căci numai adevărata dragoste te îmbogățește.

Nu există iubire fără libertate, căci o iubire care folosește constrângerea, una din interes sau cea care  urmărește simpla satisfacere a unei nevoi, nu merită numele de iubire. Iubirea nu se fură și nici nu se cumpără, nu există iubire adevărată și deci fericită decât între două persoane care dispun liber de ele însele pentru a se dărui una celeilalte. Iată extraordinara cale a libertății: ea dă valoare iubirii, iar iubirea este condiția fericirii. Intuirea, fie ea și confuză a acestui adevăr, este cea care îl face pe om să acorde o asemenea importanță libertății și în această privință suntem de acord că nu se înșală! Dar cum să avem acces la această libertate care permite împlinirea iubirii? Pentru omul modern, a fi liber înseamnă cel mai adesea să poată să se debaraseze de orice constrângere sau autoritate, adică: fără Dumnezeu, fără stăpân.  Dimpotrivă, pentru creștinism nu există libertate decât în supunerea față de Dumnezeu.

Adevărata libertate este mai puțin o cucerire a omului și mai degrabă un dar  gratuit al lui Dumnezeu. O iluzie fundamentală legată de noțiunea de libertate stă în faptul că ea este considerată exterioară, dependentă de circumstanțe, și nu o realitate, în primul rând, interioară. Explicație: Cel mai adesea, avem impresia că circumstanțele în care ne găsim sunt cele care ne limitează libertatea: constrângerile impuse de societate, obligațiile de tot felul pe care alții le pun pe unerii noștri, limitări care ne țin prizonieri și se referă la sănătatea noastră, la posibilitățile noastre fizice etc. Așadar, pentru a ne câștiga libertatea ar trebui să eliminăm toate aceste constrângeri și limitări. Acest fel de a vedea lucrurile conține, fără îndoială, un sâmbure de adevăr, căci uneori limitările și constrângerile sunt făcute să le depășim pentru a ne cuceri libertatea. Numai că există și o mare parte de iluzie ce trebuie demascată, căci asfel riscăm sa nu mai gustăm din adevărata libertate.

Chiar dacă ar dispărea tot ceea ce considerăm a fi piedici pentru viața noastră, nu avem garanția că vom găsi libertatea deplină la care aspirăm. Când împingem limitele ne trezim că apar unele mai încolo. Riscăm, așadar, să ne găsim într-un proces care se derulează continuu, copleșiți de o nemulțumire permanentă, dat fiind faptul că ne vom lovi întotdeauna de asemenea constrângeri dureroase. 

Dacă pe unele le putem depăși sau trece cu vederea, altele, cum ar fi legile fizicii, limitele condiției umane, viața în societate etc. rămân inflexibile orice am face.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

ÎN CĂUTAREA LIBERTĂȚII,

 Noțiunea de libertate poate părea un loc de întâlnire privilegiat între cultura modernă și creștinism. Aceasta din urmă se propune, într-adevăr, ca mesaj de libertate și de eliberare.  Ca să ne convingem de acest adevăr, este de ajuns să deschidem Noul Testament, unde cuvintele liber și libertate sunt frecvent folosite. Legea creștină este numită de sfântul Iacob legea libertății. Rămâne de văzut care este natura veritabilă a acestei libertăți pe care vom încerca să o înțelegem. Cât despre cultura modernă, după cum fiecare poate să constate, ea este marcată de câteva secole de o puternică aspirație la libertate.. Cu toate astea, se știe în ce măsură noțiunea de libertate poate fi purtătoare de ambiguități, poate conduce la rătăciri. Din nefericire, secolul al xx-lea  a fost martor cumplit și privilegiat la alienări terifiante care au cauzat moartea a milioane de persoane. Poate tocmai de aceea dorința de libertate continuă să se manifeste în toate domeniile: social, politic, economic, psihologic, contrar progreselor făcute, care în realitate sau străduit să o păstreze  nesatisfăcută.

Pe plan moral, avem impresia că singura valoare care mai întrunește într-o oarecare măsură unanimitatea la acest început de mileniu trei este cea a libertății: toată lumea este aproape de acord în a spune că respectul pentru libertatea celuilalt rămâne o normă fundamentală. Asta este, fără îndoială, mai mult teorie decât realitate(liberalismul occidental fiind din ce în ce mai totalitar în felul său) și poate chiar o simplă manifestare a unui egocentrism funciar la care a ajuns omul modern, pentru care respectul libertății fiecăruia ar fi mai puțin recunoașterea unei exigențe etice și, mai degrabă, o revendicare individuală.

sursa foto: internet

Ștefan Robu