Adesea auzim în jurul nostru expresii precum: să ducem o viață normală, nu ești normal, o lume normală etc. Dar oare ce înseamnă normalitatea într-o lume în care se vorbește mai des de anormalitate? Mulți consideră normalitatea ca fiind relativă, fiecare individ se regăsește într-o anumită stare de normalitate care nu coincide întotdeauna cu normalul celorlalți din jur, iar dacă normalitatea unuia contrastează cu normalitatea altuia, atunci se poate ajunge chiar și la conflicte. Cu alte cuvinte, normalitatea este raportată la o serie de criterii, standarde, norme agreate și adoptate într-o anumită cultură sau comunitate, precum și la valorile și reperele morale, spirituale, religioase ale fiecărei persoane. Nu discutăm aici de relația normalitate-anormalitate raportată la starea de sănătate mintală sau fizică a persoanei; ne interesează cum este percepută normalitatea într-un anumit context social unde acționează anumite norme, valori, credințe care asigură sau susțin raporturi și relații interumane autentice. Se spune că normalitatea este determinată de majoritate. Dar cum se formează acea majoritate care inițiază acea normalitate, acceptată de cei mai mulți? Ceea ce la un moment dat în istorie era de neconceput, astăzi este asimilat stării de normalitate, acceptat social,reglementat juritic și chiar asumat de cei mai mulți(spre exemplu avortul, divorțul, eutanasia, prostituția etc). Ce a condus la crearea atâtor normalități sociale și culturale? Dorința de libertate a omului, fenomenul secularizării, consumismul pot fi tot atâtea răspunsuri. De fapt, în orice situație te-ai afla, vor exista persoane care vor rezona perfect cu tine, cu normalitatea ta, te vor înțelege, aprecia și accepta; dar vor exista și acele voci critice care vor încerca să-și impună normalitatea considerată de ei ca fiind cea mai potrivită.
Pe de-o parte, îți poți defini normalitatea personală, acel cadru referențial pus în relație directă cu libertatea asumată de tine și, în același timp, cu limitele tale, iar pe de altă parte, poți înțelege și accepta normalitatea generală, cea stabilită de majoritate, care poate fi foarte diferită de cea personală, și atunci apare dilema: adaptarea ta la normalitatea impusă de majoritate sau refugiul în propriați normalitate? De foarte multe ori aici apar cele mai multe compromisuri, derapaje sau dezertări determinate de incapacitatea omului de a discerne între bine și rău, adevărat sau fals, precum și duplicități asumate din diferite motive subiective. Sunt unii care spun: am momente când mi-e bine, am cu ce trăi, sunt săn ătos, în putere, toată lumea e a mea, o viață am și trebuie să o trăiesc, nimeni și nimic nu mai contează... Dar vine și reversul medaliei când boala și suferința ne încearcă, suntem dispuși să renunțăm la orice pentru o clipă în plus, cerșim atenția și grija celor din jur etc. Însă, după ce scăpăm de necazuri, revenim la aceiași obiceiuri și metehne de dinainte. Aș vrea să greșesc, dar nu cumva pentru mulți dintre noi ciclotimia aceasta definește normalitatea personală?
În altă ordine de idei, abaterea de la normalitate poate fi o provocare spre evoluție, care creează premisele necesare pentru redefinirea ei în anumite etape și conturează nevoia de a mai adăuga ceva în cadrul deja stabilit al normalității. În același timp, excepțiile de la normalitatea ta, așa cum o înțelegi și o afișezi, te pun în dialog cu cadrul tău de referință, cu limitele tale, te ajută să te reevaluezi; te pot provoca să-ți explorezi puțin limitele, să verifici dacă ești în totalitate de acord cu cele deja existente sau dacă ai capacitatea de a-ți recunoaște alte limite.
Ștefan Robu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu