REALIZAREA STĂRII DE PACE INTERIOARĂ,

În universul exterior există o agitație și o schimbare continuă. În inima tuturor lucrurilor prevalează însă cea mai desăvârșită pace.  În această tăcere profundă sălășluiește cel prea înalt.Noi, oamenii, împărtășim această dualitate: la suprafață ne schimbăm și cădem pradă neliniștii, dar în profunzime ascundem o pace absolută care este sălașul etern al divinității noastre. Așa cum în adâncul oceanului domnește o liniște perfectă, pe care furtuna de la suprafață nu o poate tulbura, în inima omului există profunzimi sacre în care domnește o liniște desăvârșită pe care furtunile păcatului și tristeții nu o pot tulbura.

Atingerea acestei liniști și viața trăită în mod conștient la acest nivel echivalează cu pacea spirituală. Conflictul este exilat în lumea exterioară, dar în inima universului rezidă o armonie netulburată. Sufletul uman sfâșiat de pasiuni și durere aspiră inconștient către armonia acestei stări impecabile, iar când o atinge își găsește pacea.

Ura conduce la ucidere, la persecuții și războaie între națiuni, dar orice om păstrează în inima sa(de cele mai multe ori fără să știe de ce) o credință într-o iubire perfectă, care poate vindeca totul.  Cine descoperă această iubire și învață să trăiască în mod conștient la nivelul ei se află în pace.

Această pace interioară, această tăcere, această armonie și această iubire reprezintă împărăția lui Dumnezeu, care pare dificil de atins numai pentru că foarte puțini oameni sunt dispuși să renunțe la egoul și la personalitatea lor, devenind precum copii. Adevărata pace nu poate fi găsită dec ât în înțelepciunea care este sinonimă cu renunțarea la propriul ego.

Pacea care apare în urma confortului social, dorințelor satisfăcute sau victoriilor lumești are o natură tranzitorie și este pusă la grea încercare în momentele dificile. Singură pacea celestă poate îndura neclintită toate încercările și numai inima perfect altruistă poate cunoaște această pace.

Sacralitatea este singura stare care conferă o pace eternă. Metoda prin care poate fi atinsă ea este autocontrolul, iar cea care călăuzește pelerinul de-a lungul drumului este lumina înțelepciunii sale, mereu în creștere. Ea începe să licărească încă de când acesta face primul pas pe cale, dar nu este realizată deplin decât atunci când egoul dispare complet și viața aspirantului devine nepătată.

Asta înseamnă pacea: să cucerești iubirea de sine și pasiunile vieții, să smulgi pasiunile adânc înrădăcinate din inimă și să îți potolești agitația interioară. Cucerește-te pe tine însuți, căci asta înseamnă să realizezi lumina care nu pălește niciodată, bucuria care nu dispare niciodată și liniștea care nu poate fi tulburată vreodată. Tot ce trebuie să faci în acest scop este să renunți la păcate, la durere, la anxietate, și să te împărtășești din această mântuire și din această viață glorioasă. Supune fiecare gând, fiecare impuls și fiecare dorință puterii divine din interiorul tău. Aceasta este singura cale care conduce către pace. Dacă vei refuza să pășești pe ea, rugăciunile și ritualurile tale religioase vor rămâne fără rod și deșarte. Nici zeii și nici îngerii nu te vor putea ajuta.   Renunță pentru o vreme la plăcerile simțurilor, la argumentele intelectului, la zgomotele și atracțiile lumii exterioare,  și retrage-te în încăperea cea mai intimă a inimii tale. Eliberat de agresiunea dorințelor tale egoiste, vei găsi aici o tăcere profundă,  o pace sacră și odihna. 

Dacă vei rămâne o vreme în acest loc sfânt și dacă vei medita aici, ochiul atotvăzător al adevărului se va deschide în interiorul tău și vei începe să vezi lucrurile așa cum sunt. Acest loc sfânt din interiorul tău este sinele tău real și etern, divinitatea dinlăuntrul tău.  Tu nu vei găsi echilibrul și armonia decât atunci când te vei identifica complet cu acest sine.  El este sălașul păcii, templul înțelepciunii și sediul nemuririi.  În afara acestui loc de odihnă nu poate exista o pace reală sau o cunoaștere a divinului, iar dacă este posibil să rămâi aici un minut, o oră sau o zi, înseamnă că poți rămâne în el de-a pururi.

Toate păcatele și durerile tale, toate temerile și anxietățile îți aparțin.  Tu te poți agăța de ele, dar la fel de bine te poți elibera de ele.  Tu ești singurul făurar al tulburării și al liniștii tale. Nimeni nu poate renunța la păcat în locul tău. Cel mai mare învățător al lumii nu poate face altceva decât să pășească pe calea adevărului și să ți-o indice, dar dacă dorești să te bucuri de pacea și de fericirea în care se scaldă el, va trebui la rândul tău să mergi pe această cale. Tu nu vei putea obține libertatea și pacea decât prin propriile tale eforturi, prin renunțarea la cătușele sufletului tău, pe care ți le-ai confecționat singur și care te împedică să te bucuri de starea de pace.

Îngerii păcii și bucuriei divine îți stau tot timpul alături, iar dacă nu îi poți vedea și auzi, bucurându-te de prezența lor, acest lucru se datorează faptului că le-ai închis ușa în nas, preferând compania spiritelor malefice din interiorul tău. Tu ești întotdeauna cel ce dorești să fii. Dacă dorești să te bucuri de pace, va trebui să începi să te purifici. Dacă nu dorești, poți refuza acest lucru, continuând să suferi ca și până acum.

Ferește-te de fierbințeala vieții și focul egoului, și pătrunde în sălașul interior unde domnește briza răcoroasă a păcii, care te va calma, te va regenera și te va reînnoi.  Nimeni nu te obligă să suferi și să îți faci griji, în condițiile în care raiul păcii se află atât de aproape de tine.

Renunță la plăcerile egoului și la temerile lui, iar pacea lui Dumnezeu îți va aparține!

Dacă te vei îmblânzi, dacă te vei cuceri și dacă te vei transforma pe tine însuți, vei putea rămâne în trup, navigând pe apele întunecate ale mortalității, dar vei ajunge pe un țărm care nu este afectat vreodată de furtuna suferinței și unde păcatul și incertitudinea nu te pot urma. Ajuns pe acest țărm al fericirii sacre, al compasiunii, al trezirii și al conștiinței de sine, vei realiza că:

-spiritul nu sa născut niciodată și nu va înceta vreodată să mai existe

-căci nu a existat vreodată un timp în care să nu existe

-începutul și sfârșitul nu sunt decât vise amăgitoare

-spiritul rămâne de-a pururi eliberat de naștere și de moarte

-moartea nu îi poate afecta decât sălașul exterior, dar niciodată pe el însuși.

Vei descoperi astfel semnificația păcatului, a tristeții, a suferinței și a sfârșitului acestora, care echivalează cu înțelepciunea.

Vei afla cauza și semnificația existenței. Odată cu această realizare, vei cunoaște starea de odihnă absolută, care este tot una cu extazul nemuririi, cu fericirea imuabilă, cu cunoașterea supremă, cu înțelepciunea nepătată și cu iubirea nepieritoare. Asta înseamnă realizarea păcii perfecte, și nimic altceva.

sursa foto: internet

stefan robu

VIAȚA ȘI SUFLETUL,

În afară de Dumnezeu nu există nimic. Nu există o forță a răului ca atare. Dacă energia iubirii se află în mișcare, ea este iubire, sau Dumnezeu, iar dacă se oprește, devine răutate, fie și numai pentru că mișcarea a încetat. Mișcarea ei este frânată de frică. Așadar, pe lume nu există spirit malefic sau rău. Noi ne creăm iadul în inima noastră, acolo unde ar trebui să se afle iubirea.
Cel mai important lucru este  - SĂ IUBEȘTI.
Iubiți-vă pe voi, părinții, soțul, soția, plantele, animalele și fiți conștienți că toate acestea sunt de la Dumnezeu. Dacă punem pe Dumnezeu mai presus de oameni și de toate celelalte manifestări ale vieții înseamnă că nu am atins esența lui și că îl punem mai presus decât omul, adică mai presus de noi înșine și începem să-l iubim doar pe el, adică idealul, și nu iubim creația lui. În acest caz, viața ca unitate va fi ruptă brutal în două - partea spirituală și partea fizică. De aici vine, inevitabil, ura față de tot ce este fizic ca întruchipare a răului.
Așa apare acea reprezentare religioasă despre viață care ne obligă să-l iubim pe Dumnezeu, iar pe om să-l considerăm un păcătos. Păcătos care nu merită altceva decât nefericiri și persecuții. Cu timpul, astfel de postulate ale credinței care s-au înrădăcinat și au otrăvit conștiința au fost zdruncinate. Dar, ateismul, fiind o altă etapă de dezvoltare a vieții, a devenit și el dogmatic și a început să provoace suferințe. Și astfel ne zbuciumăm alergând de la un capăt la altul al drumului nostru plin de suferințe până când vom găsi acel ceva care să ne dăruiască liniștea sufletească

Liniștea sufletească înseamnă echilibru. Este acea stare în care binele și răul devin inteligibile și fiecare lasă pe cealaltă să trăiască. A înțelege înseamnă a gândi. Gândurile bune sunt numite stresuri pozitive. Cele negative stresuri negative.
Stresurile, atât cele pozitive,cât și cele negative, apar pentru că nu înțelegem viața, adică o vedem unilateral, pentru că ne temem că nu suntem iubiți. Cu cât această frică este mai mare, cu atât suntem mai orbi din punct de vedere spiritual. De frică el se delimitează de ea(de spirit de suflet) și consideră ca fiind adevărată doar lumea materială. Stresurile apar datorită neînțelegerii vieții și, prin aceasta, din evaluarea incorectă a situațiilor de viață.
-dacă în aparență ceva pare a fi foarte rău și apreciați că este foarte rău, înseamnă că ați înțeles corect și boala nu va apărea.
-dacă ceva nu este foarte rău, dar considerați că este foarte rău, exagerând, v-ați amplificat negativitatea și boala apare.
-dacă ceva nu este deloc rău, dar considerați că este rău, exagerați foarte tare și vă veți alege cu o boală foarte grea.
În felul acesta apar suferințele fizice. Pentru ca omul să înceapă să înțeleagă viața, de cel mai mare ajutor îi este propriul corp.Cu ajutorul corpului sufletul îl avertizează în permanență pe om despre o posibilă tragedie. Acest lucru se manifestă prin diferite senzații, presentimente, așa-zisa voce a inimii și alte semnale. Dacă aceste semnale nu sunt observate sau sunt ignorate, minusculele particule invizibile de energie, care simbolic au culoarea neagră și sunt generate de gândurile rele, vor atrage în permanență noi gânduri la fel de rele până când paharul suferințelor se va umple și va apărea primul simptom de boală.

În felul acesta nevăzutul devine vizibil, iar ceea ce este numit imaterial devine material, vrând parcă să demonstreze scepticilor materialitatea imaterialului. Dacă nu plecăm urechea la aceste avertismente, boala gravă va apărea. Și dacă nici aceasta nu este o lecție, vom pleca să ne întâlnim cu strămoșii și în următoarea viață va trebui să învățăm aceleași lucruri, dar lecția va fi mult mai grea. Dacă apreciem că totul este pozitiv, aceasta este o apreciere unilaterală, greșită.
-dacă în aparență ceva este foarte bun și noi apreciem că este foarte bun, plutim în norii sufletului
-dacă ceva este bun, dar îl apreciem ca foarte bun, este ca și când, contrar voinței noastre, noi am merge pe pământ, iar sufletul ar zvâcni spre cer. Nemulțumirea față de corpul nostru, care este o povară, provoacă o durere pentru suflet.
-dacă ceva este rău, dar noi apreciem că este foarte bun, sufletul se poate rupe atunci când cade pe pământ alături de corp și cel care face pe deșteptul nu-și va da seama  cât a fost de naiv. Căderea din înălțimi iluzorii în realitatea terestră poate fi o încercare alienată, insuportabilă. Pentru suflet, așa ceva este foarte rău, și va fi și mai rău dacă el nu-și dă seama cât de orb spiritual este.

Năzuind numai  spre bine, căutând numai binele și văzând în toate numai binele, omul uită de latura lui fizică și se închide în cea spirituală. Închiderea în acel bine fără de care el nu concepe viața și de aceea și trăiește în numele lui înseamnă pierderea acestui bine. Dacă va înțelege că spiritualitatea, ca ideal bun, și materialitatea, ca un inevitabil rău, compun un întreg, spiritul lui nu va fugi de corp.
Unitatea contrariilor asigură un întreg echilibrat și perfect, sau sănătate. Unilateralitatea sau dorința sufletului de a avea numai bine îl sperie pe spirit.
Mai pe scurt, un bine excesiv provoacă boli sufletești, iar un rău excesiv - boli fizice.

sursa foto: internet
stefan robu

PUTEREA MEDITAȚIEI,

Meditația spirituală este calea spre divinitate.  Ea este scara mistică ce duce de la pământ la cer, de la eroare la adevăr și de la durere la pace. Toți păcătoșii vor ajunge mai devreme sau mai târziu în fața ei. Fără ajutorul ei nimeni nu se poate înălța până la starea divină, nu poate cunoaște fața și pacea lui Dumnezeu, iar slava nepătată și bucuria adevărului suprem îi vor rămâne ascunse.

Meditația este focalizarea intensă a minții asupra unei idei sau a unei teme cu scopul de a o  înțelege în profunzime.

Cine meditează asupra unui aspect, nu numai că îl va înțelege din ce în ce mai profund, dar devine din ce în ce mai mult una cu el, încorporându-l în ființa lui și identificându-se cu el. Dacă te focalizezi în permanență asupra lucrurilor urâte, devii și tu - în ultimă instanță - urât. Invers, dacă te gândești în permanență la lucrurile frumoase și pure, devii tu însuți altruist și pur. 

Spune-mi la ce te gândești frecvent și intens și către ce se focalizează sufletul tău în orele tale de tăcere, și îți voi spune cât de trist sau de senin ești și cât de mult te apropii de ceea ce este animalic sau de ceea ce este divin.

Omul are tendința inevitabilă de a deveni o întrupare a calității la care se gândește frecvent. De aceea, meditează la lucruri mai înalte decât tine, nu inferioare ție, astfel încât să fii ridicat către ele ori de câte ori te gândești la ele. Concentrează-te frecvent asupra lucrurilor pure, iar inima ta se va apropia din ce în ce mai mult de adevăr, ne mai simțind nevoia de a fi pângărită și de a se lăsa târâtă în greșeală.

Meditația este secretul oricărei proces de creștere și inițiere spirituală. Meditația focalizată asupra realităților divine are aceiași esență ca și rugăciunea. Ea este ascensiunea tăcută a sufletului către cel etern. Rugăciunea care cere ceva, dar nu este dublată de meditație, este ca un corp fără suflet și nu poate eleva mintea și inima mai presus de păcat și de suferință. 

Dacă vei înceta să te mai gândești la lucruri inferioare, care te împedică să intri în posesia calităților pe care ți le dorești și pentru care te rogi; dacă nu îi mai ceri lui Dumnezeu lucruri pe care nu le meriți și dacă nu te mai rogi pentru o iubire și o compasiune pe care le refuzi tu însuți altora; dacă vei începe să gândești și să acționezi la unison cu spiritul adevărului - te vei apropia treptat de aceste realități, până când vei deveni una cu ele.

sursa foto: internet

  stefan robu

SE NAȘTE IAR ISUS,

Din cer, spre noi un prunc coboară,
Din sfere-nalte, din frumos divin;
Acum e ca atunci, odinioară.
Ce poate, Doamne, să fie mai sublim?

Nu se mai văd păstori porniți pe cale,
Nici îngeri jucăuși în înălțimi,
Nu-i crainic de la lumile astrale,
Nici căutarea a trei crai anonimi.

Totuși, se-aud cântări vibrând în zare,
Colindători țin loc de serafimi,
Lumini răzbat din inimile care
Nu dăruiau tot anul decât întunecimi.

Isus se naște iarăși, îi este dor de noi,
Oriunde vede inimi, vrea iesle să găsească.
Grajdul de-atunci e-n mine, și-n el e mult gunoi,
Dar pruncu-l va preface în casă-mpărătească.

E peste tot Crăciunul, Isus e sărbătoarea,
Iubirea îl coboară de sus, din lumea sa.
Să intre-n vieți, în inimi, numai atât ar vrea:
Acum în timpul nostru, ca și atunci, cândva.

sursa foto:internet
stefan robu

CRĂCIUN DEPLIN,

Mai sunt Crăciunuri dezgolite
De conținut și de lumină...
Cum sunt și fumuri, și elite,
Cu necredința lor deplină:

Căldură-a inimii de piatră,
Încinsă-n craterul de fluvii,
Țintind a dăinui, măiastră,
Pe galaxia nemurii...

Cum să conveargă ascendentul,
Forțat pe calea răzvrătirii,
Cu infinitul și momentul
Umile-n plăsmuirea firii?

Spre altceva se-ncearcă-mpingeri,
Spre mit, spectacol și magie...
Nu mai încap nici măcar îngeri
Acolo unde-i feerie...

Și așa se uită însuși scopul
A tot ce Domnul săvârșit-a:
A renunțat la cer, la totul,
Numai să-și împlinească ținta...

Iar ținta este îmbrățișarea
Făpturii sale zvârcolinde...
Se-ncearcă parcă rezonarea,
Cumva, în vechile colinde...

Dar zbor spre brațele deschise,
Pe calea harului, șuvoaie;
Mai e posibil, precum zise...
Cuvânt ce inimile-nmoaie.

sursa foto: internet
stefan robu

TU... NOUL SĂU BETLEEM,

Ce este, de fapt, Betleem? Un oraș din Israel, am spune. Și, inevitabil, îl asociem cu locul nașterii Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Dar ne-am întrebat vreodată dacă nu cumva este mai mult de atât? Mai mult decât un punct geografic? Ne-am gândit, oare,  că în fiecare an, atunci când urmează să se nască, Isus are nevoie de un loc pentru a veni pe lume?

Betleem, cred eu, este și o stare. Betleem este acasă. Este spital. E împărăție.Betleem este suflet. Al meu, al tău etc. Al fiecăruia care primește venirea pruncului Isus. Betleem-ul din urmă cu două milenii se actualizează an de an. În concepția noastră, este necesară existența unui loc concret pentru a ne desfășura activitățile. Trăim într-un spațiu și un timp bine definite, care întrețin în noi sentimentul de apartenență.  Avem nevoie de un cămin,de o familie. Și fiecare dintre noi vrea să fie o gazdă de seamă. Atunci când ne vin oaspeți, facem tot ce putem ca ei să se simtă confortabil; ca la ei acasă, ne place să spunem. Dar dacă ar fi să fim unul dintre elementele care l-au înconjurat pe pruncul Isus la naștere, am alege să fim ceva? S-ar încumeta careva dintre noi să aleagă măgarul sau boul? Paiele de sub prunc ar fi alese?
Și-ar asuma cineva rolul candelei atârnată de grindă din centrul grajdului? Pentru că, în fond, fiecare dintre toate acestea i-au oferit pruncului căldura, ocrotirea, confortul de care avea nevoie. Noi cât confort îi oferim? De fapt.... îi oferim noi ieslea sufletului nostru? Înțelegem noi, oare, că Betleem, mai mult decât un loc, înseamnă fiecare dintre noi? Crăciunul înseamnă bucurie, speranță și unirea cu familia. Crăciunul dar mai ales zilele premergătoare acestuia, reprezintă cea mai frumoasă și cea mai liniștită perioadă a anului. Crăciunul este sărbătoarea familiei. Naștere unui copil aduce întotdeauna bucurie în inimile tuturor.

Crăciunul  este un motiv în plus de a încerca să fim mai buni cu cei din jurul nostru, să fim mai indulgenți, pentru că toți greșim și toți vrem să fim iertați. Cuvântul care descrie cel mai bine Crăciunul este iubire. Crăciunul este perioada cu cea mai mare încărcătură emoțională și spirituală. Dorința de a face bine și de a aduce zâmbetul pe chipul oamenilor, de aici pleacă și obiceiul de a face cadouri, celor dragi și celor nevoiași. Pentru că a dărui înseamnă mai mult decât a primi!
Crăciunul este sărbătoarea bucuriei autentice. Ea își are rădăcinile în îndepărtata copilărie, când, noaptea de Crăciun va rămâne cea mai plină de taină, de lumină, coborâtă pentru fiecare om.
Crăciunul este sărbătoarea sufletului.

Așadar, omule, sufletul tău nu este nicidecum cel mai neînsemnat. De ce? Pentru că nașterea lui Isus este cea care a conferit însemnătate Betleem-ului. Or noi, când ne oferim sufletul ca iesle, devenind căminul pruncului, acesta îl umple de dumnezeire, de delicatețe, de iubire, dându-i valoare și transformându-l în casă pentru toate celelalte suflete din viața noastră.

Suflete, anul acesta Isus te alege să fii noul său cămin!
Tu...  vrei să fii noul său Betleem?

sursa foto: internet
stefan robu

VIAȚA ȘI SUFLETUL,

Gândurile, aspirațiile și dorințele tale alcătuiesc lumea. Tot ce este frumos, fericit și sacru, sau dimpotrivă, urât trist și dureros, există ca atare în tine însuți. Tu îți modelezi singur viața, lumea și universul, prin gândurile tale. Lumea ta este așa cum ești tu. Tot ce există în univers este o manifestare a experiențelor noastre lăuntrice.  Nu contează ce există în lumea exterioară, căci această lume nu face decât să îți reflecte starea de conștiință.  Contează numai ce există înlăuntrul tău, căci lumea exterioară nu face decât să oglindească această realitate. Tot ceea ce construiești în interior prin puterea gândurilor tale se reflectă ulterior în lumea exterioară, modelând circumstanțele vieții tale.  Tot ce găzduiești în inima ta se reflectă mai devreme sau mai târziu în viața ta exterioară, în virtutea legii acțiunii și reacției. Toate sufletele atrag realitatea care le corespunde și este imposibil să atragă o realitate care nu le aparține deja.

Omul atrage toate incidentele din viața sa  prin puterea și calitatea gândurilor sale. Orice suflet reprezintă o combinație complexă de experiențe și gânduri acumulate, iar corpul este vehiculul improvizat pentru manifestarea acestora. Sinele tău real este alcătuit din gândurile tale, iar lumea din jur, deopotrivă cea animată și cea neanimată, îmbracă hainele țesute de gândurile tale. Indiferent dacă te simți curajos sau speriat, cauza stării tale sufletești există în sufletul tău, nicidecum în lumea exterioară.                                                               

Dacă circumstanțele exterioare ar avea într-adevăr puterea de a binecuvânta sau a face rău, ele i-ar afecta în același fel pe toți oamenii. Faptul că ele produc rezultate atât de diferite arată că binele și răul nu există în ele, ci în oamenii care se confruntă cu ele, mai exact în mintea acestora.  Cine înțelege acest lucru învață să își controleze gândurile, să își disciplineze mintea și să își recunoască templul sufletului, eliminând din acesta toate materialele inutile și integrând numai gânduri de bucurie și seninătate, de puritate și viață, de compasiune și iubire, de frumusețe și nemurire.  În acest fel, el devine bucuros și senin, puternic și sănătos, plin de compasiune și iubire, iar frumusețea nemurii se așterne pe fața sa.

Așa cum colorăm evenimentele prin gândurile noastre, noi procedăm în mod similar și cu obiectele din lumea vizibilă. Acolo unde unul vede frumusețe și armonie, altul vede o urâțenie revoltătoare.  Așa cum creionăm prin gândurile noastre evenimentele și obiectele, noi procedăm astfel și cu sufletele semenilor noștri. Un om care este sclavul simțurilor sale îi consideră pe sfinți niște ipocriți. Invers, cei care cultivă gânduri de iubire regăsesc iubirea oriunde s-ar uita.  Potrivit legii cauzei și efectului, oamenii atrag o realitate similară cu gândurile pe care le emit, care le confirmă apoi convingerile interioare.
Dorești să te bucuri de bunătatea celorlalți oameni? atunci fii bun. Dorești să te bucuri de adevăr? începe prin a-l rosti tu însuți.
Tu descoperi numai ceea ce oferi; lumea exterioară este oglinda ta. Vei începe astfel să îți purifici și să îți reconstruiești lumea interioară, descoperind revelație după revelație și având realizare după realizare, până când vei constata că lumea exterioară nu are nici o putere asupra ta și că întreaga magie există în sufletul disciplinat prin autocontrol.

sursa foto: internet
ștefan robu