PLANURILE UNUI COPIL,

Un copil de dus in brate, ca si puii cei golasi
Daca au ei cite-o mama, devin mari si dragalasi.

Eu sint singurel pe lume, un pui ce nu pot zbura,
De-ar fi mama linga mine, ea cu drag m-ar invata.

In intunecimea noptii, as tot merge fara teama,
Daca m-ar tine de mina o duioasa, dulce mama.

Cind a lunii pline raze, calea nu ne-ar lumina
Ori cind vintul cel sagalnic parul nu ne-ar rasfira,

Atunci pentru a o face sa nu plinga bun as fi
Cintec nou i-as tot cinta pentru a o inveseli.

As culege pentru dinsa flori frumoase, culori vii,
Chiar si iarna i-as picta-o in culori trandafirii.

Iar cind m-as face mai mare mi-as zidi chiar si o casa
Cum pe-aproape nu e alta de draguta si frumoasa.

Si asa in cursul serii, i-as sopti dragut, gentil:
Mama, spune-mi vreo poveste, de pe cind eram copil!

NOAPTE MINUNATA,

Stau inmarmurit
Findca niciodata
N-am mai pomenit
Noapte asa instelata.

Tremura de dor
Gindurile mele,
Tu stapinul lor
Nu te-nduri de ele.

Luna iese-acum,
Si-n frumoasa noapte
Ninge flori pe drum,
Toate-nmiresmate.

Floare de cires
Mai stralucitoare,
Tril mai fara gres
De privighetoare.

Adormite -n vis
Florile gradinii,
Gingasul narcis
Iasomia, crinii.

Care-n orice floare
E un curcubeu
Tu surizatoare
Roza-n plinsul meu.

Te-am regasit in noaptea albastra,

Te-am regasit in noaptea albastra
Pe un trunchi de lemn, in lunga asteptare stind.
Tu stiai de multa vreme ca voi veni
Cind voi veni la tine...
Priveam la fruntea-ti sprijinita cu amindoua
Miinile si priveam si la coroana alba,
Coroana ce in noaptea albastra
Dadea alura sfinta maretiei tale...
Si ochii tristi ti i-am privit, secati de lacrimi
Ce in noaptea -albastra ca doua faclii ardeau
Si, doamne, m-am cutremurat de- atita jale,
Si, doamne, m-am cutremurat de-atita pace...
Atinsu-te-am, cu mina si-n loc sa ma alungi
Privirea ta cea muta mi-a spus sa ma asez.
Pe mina atunci, lumina blinda a lunii
Facu sa straluceasca cercul sau poate am visat
Ca esti Stapinul lumii ce vesnic sta, asteapta
Tacut, pe- un trunchi de lemn, sa vina sa revina
Acea floare rara ce in povesti exista...
Sa vina, sa revina eterna si tainica iubire...
Doar ea duce vestea dincolo de zenit ca
Aici ca si acolo, iubirea, da, exista...
Te-am regasit in noaptea albastra,
Priveam la fruntea-ti cu coroana alba
Si, Doamne, m-am cutremurat de atita pace...
Te-am regasit si am vazut dincolo de zenit
Iubirea, te-am regasit iubire
In noaptea albastra...

                 TOATE  PLING,

Prima data plingi cind ochii
Au vazut lumina zilei,
Cind ti-apar in viata zorii
Dragostei si floarea milei.

Plingi cind trupul tau te doare
Si cind sufletu-i ranit,
Plingi cind cineva iti moare
Sau la greu te-a parasit.

Plige frunza rupta-n doua,
Plige norul fumuriu,
Plinge ceru-n stropi de roua,
Plinge tot ce este viu.

Dar exista o "basma"
Care sterge lacrimi, lacrimi...
E speranta, steaua ta
Si virtute-n mii de patimi.

Dar si atunci cind speri, tot plingi,
Ca si cum n-ar fi de-ajuns!
Pina cind, plingind ajungi
Intr-o stea, in ceruri sus.

                      PLOAIE  DE TOAMNA,

Ramuri despuiate se leagan-alene,
In suflu de vint sub cer fumuriu,
Vazduhul tacut in taina isi cerne
Ploaia de toamna, sub val cenusiu.

Ploaia zgomotoasa pe strazi pietruite,
Ineaca suspinul tacerii de toamna,
Vrind parca in taina un vals sa cinte,
Trezindu-ne dorul de frati si de mama.

Batute de timp, frunzele cad in tacere,
Spunindu-ne parca, cu zimbetul lor ruginiu,
Nici banul, puterea, nici fagul de miere
Nu schimba sfirsitul a tot ce e viu.

Apus De August... Rasarit De Septembrie,

O alta vara si vacanta incheiata, alte momente imprimate in paginile timpului, in acelasi timp alte file albe asteapta sa fie scrise cit mai autentic, cit mai colorat cu viata.
Putem spune ca suntem oarecum obligati sa repetam acelasi '' calendar'' an de an, calendar stabilit de altii cu mult inaintea noastra, insa momentele nu dorim sa le pierdem in cotidian, in repetivitate si obisnuinta, ci sa le pretuim, sa le dam un sens.
Si ce ne salveaza de la a ne pierde in cotidian?
Constientizarea ca avem acest minunat si unic dar al vietii ce se vrea a fi desfacut, savurat. Pofta de viata, de a descoperi, de a scrie noi si noi momente, de a infrumuseta cu ornamente petele de cerneala, mizgiliturile aparute in anumite momente pe hirtie, de a reconditiona pagini vechi, de a schita personaje in povestea noastra, pofta de ''a lasa lumea mai buna decit am gasit-o''-pofta de iubire.
De ce am face asta? De ce am iesi din noi, de ce sa iubim?
Cum sa ajuns ca iubirea sa fie valoarea suprema intre noi oamenii?  De ce iubirea ''misca stelele'' , cum spune untr-un cintec M Frisina? Cum de indreptarea totala a inimii si cugetului spre d-zeu si grija unora pentru ceilalti sint doua legi ce dau sens existentei noastre?
Cum de d-zeu-Eu sunt cel ce sunt- se manifeta ca iubire, iubirea ce e in stare sa creeze, sa dea nastere unei vieti?
Iubirea ce declanseaza in noi, dincolo de reactiile chimice, o revolutie si armonie a gindirii, a perceptiei de sine, de celalalt.  Sint unele intrebari pe care le punem uneori ca un copil ce descopera lumea. Raspunsul  ne va ramine probabil mister, va ramine credinta, va ramine speranta ca se vor intimpla toate cele fagaduite.
Pina atunci suna din nou alarma, deschid ochii, ridic capul, o noua zi. Si tot asa: intruneric, lumina, intuneric, lumina... Ridic iarasi capul...
Traiesc!
Inca o zi in care mai presus de toate sa fie dragostea...
''Daca vara inseamna doar timpul pina la toamna, daca vremea-i pierduta, daca nici vinul nu ajuta, daca-ti cauti motive sa-ncepi tratative, e umbra-n inima ta(...) de-ai iubi mai mult ai fi mai puternic.''
CU   DRAG. 

DE CE VINE LA NOI MARIA?

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           













                                                                                                                                                                                                        Fecioara cea slavita de toate are-n ceruri,
Admiratori cu aripi si sfinti cu nume mare,
De-oriunde o cuprinde iubirea-n infinituri
In clipa cea tot una, fara de-o urmatoare.

Ce-abunda-n-jurul ei nu poate dara scrisul,
Nici arta sa descrie, acel suprafiresc.
E sigur ca acolo nici truda si nici plinsul
Nu zac in nici un suflet, nici nu se pomenesc.

De ce atunci Maria nu sta-ntre heruvimi?
De ce nu-i ajunge eterna fericire?
De ce mereu coboara la cei ce in suspini
Cu crucile pe inimi tinjesc spre nemurire?

De ce mereu implora  ca sa ne convertim?
De ce cu insistenta cerseste rugaciune?
De ce o intristeaza felul cum traim
Aprinsi doar de senzatii si seci de mintuire?

Iubirea ei de mama... numai ea nu o lasa
Sa stea nepasatoare, in vesnice lumini,
E grija ei enorma, de multi neinteleasa,
Ce-o aduce-aici, in vale, catre intunecimi.

Acolo unde sacrul se-arata fara sens
Si viata-i disperare, picaj in dezolare
Si drumul de credinta e mers pe contrasens,
Vine din cer Maria cu sfat, cu-avertizare.

Vine cu miini intinse, cu ochii-nsingerati
La minti materialiste si suflete de lut,
La cei ce cu divinul demult stau neimpacati,
La dornici de autentic, de sfint, de absolut.

Ea Mama inteleapta, cunoaste nemurirea
Si fericirea-n ceruri, cu ingeri multi si sfinti,
Ne vrea pe toti acolo, ca sa simtim iubirea
De-aceea tot coboara cu rugaciuni fierbinti.