Fecioara cea slavita de toate are-n ceruri,
Admiratori cu aripi si sfinti cu nume mare,
De-oriunde o cuprinde iubirea-n infinituri
In clipa cea tot una, fara de-o urmatoare.
Ce-abunda-n-jurul ei nu poate dara scrisul,
Nici arta sa descrie, acel suprafiresc.
E sigur ca acolo nici truda si nici plinsul
Nu zac in nici un suflet, nici nu se pomenesc.
De ce atunci Maria nu sta-ntre heruvimi?
De ce nu-i ajunge eterna fericire?
De ce mereu coboara la cei ce in suspini
Cu crucile pe inimi tinjesc spre nemurire?
De ce mereu implora ca sa ne convertim?
De ce cu insistenta cerseste rugaciune?
De ce o intristeaza felul cum traim
Aprinsi doar de senzatii si seci de mintuire?
Iubirea ei de mama... numai ea nu o lasa
Sa stea nepasatoare, in vesnice lumini,
E grija ei enorma, de multi neinteleasa,
Ce-o aduce-aici, in vale, catre intunecimi.
Acolo unde sacrul se-arata fara sens
Si viata-i disperare, picaj in dezolare
Si drumul de credinta e mers pe contrasens,
Vine din cer Maria cu sfat, cu-avertizare.
Vine cu miini intinse, cu ochii-nsingerati
La minti materialiste si suflete de lut,
La cei ce cu divinul demult stau neimpacati,
La dornici de autentic, de sfint, de absolut.
Ea Mama inteleapta, cunoaste nemurirea
Si fericirea-n ceruri, cu ingeri multi si sfinti,
Ne vrea pe toti acolo, ca sa simtim iubirea
De-aceea tot coboara cu rugaciuni fierbinti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu