LECŢII PENTRU VIAŢĂ,

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 Două evenimente şi-au pus amprenta în ultimul timp peste conştiinţele oamenilor. Tragedia din Bucureşti(vineri 30 octombrie),  cînd în clubul ''Colectiv''a izbucnit un incendiu şi atacurile teroriste din Paris(vineri,13 noiembrie), cînd mai mulţi jihadişti au tras cu armele în civili şi au detonat bombe.
În urma acestora, numeroase victime: multe persoane au murit, alte cîteva sute au fost internate în diferite spitale.
Durere, lacrimi şi suferinţă...
Acestor suferinţe li se adaugă altele mai puţin mediatizate şi mai îndepărtate de noi care ne fac să spunem: atîta barbarie ne lasă uluiţi şi se pune întrebarea cum poate inima omului să imagineze si să realizeze evenimente aşa de oribile.
După ambele tragedii oamenii sau împărţit.  Au fost persoane care au folosit evenimentele pentru a lovi în toate direcţiile: în biserică, pentru că li sa părut că nu sa implicat; în biserici, pentru că sînt prea multe; în ora de religie,pentru că îndoctrinează; în victime,pentru că erau altfel; în imigranţi, pentru că sunt musulmani; în religie,pentru că duce la violenţă; în d-zeu, pentru că nu se ştie unde era cînd s-au întîmplat nenorocirile.
În stradă, pe internet sau în mass-media au strigat împotriva tuturor şi au îndreptat degetul spre ce-i care-i considerau vinovaţi, neţinînd cont că nici ura şi nici învinuirea celorlalţi nu vor micşora suferinţa.  Au existat în acele zile şi mulţi care au plîns, s-au rugat şi s-au întrebat cu ce ar putea ajuta.  Unii au salvat vieţile altora cu preţul vieţii lor sau cu preţul zilelor şi nopţilor denesomn, alţii i-au încurajat pe cei în suferinţă, au donat sânge sau au oferit din bunurile lor.
Aimpresionat mult un bărbat din Paris, originar din Vietnam, care a mers împreună cu băieţelul său să aducă un omagiu victimelor care şi-au pierdut viaţa în atentate. Tatăl i-a explicat fiului său că oanenii răi sunt peste tot în lume, însă noi avem flori; lumânările sunt ca să nu-i uităm pe cei care au plecat de lîngă noi; florile şi lumânările ne vor proteja.
Într-adevăr, florile conţin acea frumuseţe pe care lumea ar trebui s-o aibă. Ne pot ajuta să nu ne mai gândim la arme, la război, la răzbunare. Ne îndeamnă la a fi mai frumoşi şi mai buni.
În cele din urmă, constatarea e aceiaşi: se moare pe stradă, se moare în sala de concerte, în club, în cafenea, în biserică, acasă. Putem muri oriunde. Contează însă cum murim.

CRĂCIUN CU STIL,

                                                                                                                                                                                                                                                                         







                                                                                                                                                                Din cetini de aripi şi iarbă de brad,
Ca muşchiul descris într-o carte de nimb,
Se-aştern sub licoarea de stele ce ard,
Imagini trecute ce curg şi se-ntind.

Sunt chipuri de îngeri şi licăr de cer,
Zărite cu ochi dintr-o lume de vis,
Răsunet a tot ce... se cer şi s-ofer...
Dialogul divin pănântesc întreprins.

De-accea-i Cuvîntul rostit invocat,
De.aceea-i chiar trupul uman locuit,
De Logosul însuşi în făr' de păcat:
Voinţă divină, nimic fortuit.

E stilul ceresc cel impus pe pămînt
Şi totuşi profund omenesc acceptat,
Ecalea ce duce la tot ce-i mai sfânt,
E ceru-n pământ şi uman condensat.

Căci nu în visări şi-n poveşti cu dichis
Stă toată puterea a ''bun de Crăciun'',
Ci-n harul şi-n calea spre raiul deschis,
Prin care se scapă de tot ce-i nebun.

Nebun e păcatul cu cei ce-l iubesc,
Sfidând şi dreptate şi cinste şi har,
Nebuni sunt şi munţii şi fumul lumesc,
Trufiei şi urii clădindu-i altar.

Dar, iată că-n pruncul divin, contemplat
Acum, de Crăciun, cu priviri de rubin,
E stilul prin care aşa, dintr-odat',
Ne facem şi oameni şi buni de divin.

PLEDOARIE PENTRU MUZICĂ,

MUZICA, SISTEM  DE COMUNICARE  INTERUMANĂ,

Tradiţia mitologică a grecilor spune că Apollon a dăruit oamenilor muzica, prin Orfeu, pentru a-i învăţa să gîndească.  Acest dar divin a devenit, prin timp, o formă de comunicare de tip artistic.. Ea sa constituit ca un vast sistem de informaţii vehiculate prin intermediul unui limbaj propriu, şi neavînd legături directe cu alte sisteme mari de comunicare cu destinaţie practică sau filosofică. În această calitate, muzica tinde să redea şi să cuprindă procesele psihice rezultate din confruntarea omului cu existenţa şi cu existentul.
Pascal Bentoiu, un mare muzician român în a doua jumătate a secolului al  douăzecelea, compară muzica cu un gigantic sistem de semnale purtînd informaţii despre oameni, solidarizîndu-i pe anumite moduri de sensibilitate acceptabile, învăţîndu-i să simptă şi să înţeleagă altfel, mai profund, mai luminos, deschizîndu-le noi şi sensibile perspective de organizare spirituală.
Muzica ni se înfăţişează ca fiind singurul sistem de informaţii existînd numai în sine. Ea este un sistem autonom, dar nu şi închis.  Poate fi asociată cuvântului, mişcării, imaginii vizuale, dar esenţa ei nu se dizolvă şi nu se contopeşte, indiferent de combinaţia în care am imagina faptul muzical. Esenţa muzicii, semnificaţia mesajului său, rămîne ca o informaţie încorporată într-un limbaj original, unic, intraductibil şi inalterabil.  Înţelegerea limbajului muzical, a muzicii, are loc numai în contact cu muzica.  Puterea noastră perceptivă creşte numai dacă mesajele muzicale şi-au imprimat pecetea lor în simţirea noastră.  Cel căruia ia plăcut o muzică înseamnă că a înţeles-o, şi în acest caz nu mai are nevoie de altceva.  El va avea grijă să păstreze, la adăpostul tăcerii interioare, mesajul primit şi să mediteze asupra lui. Aşa se va putea bucura în tihnă de ofrandele muzicale ale marilor creatori.
PRIN MUZICĂ, LA CONCENTRARE MEDITATIVĂ,
Meditaţia este înţeleasă ca un act lăuntric cu implicaţii majore asupra evoluţiei noastre.Să ne amintim cu cîtă greutate reuşim, uneori, să ne ridicăm  deasupra agitaţiei interioare sau asupra unor situaţii exterioare acaparante.  Şi de cîte ori, în locul meditaţiei adevărate este preferat calculul rece şi speculativ, inspirat de tendinţele unei acomodări meschine.  Dar cine doreşte să se regăsească pe sine, sa-şi amintească de forţa miraculoasă a muzicii, de capacitatea ei de a ne înstruna sufletul.  
Ascultaţi de exemplu, Aria Luceafărului din Tannhauser de Wagner, Aria din Suita în do major de Bach, Clar de lună de Debussy, Agnus Dei din Requiemul de Gabriel Faure, partea a doua din Concertul pentru pian nr 5 de Beethoven, Adagio din Simfonia a noua,Din lumea nouă de A. Devorak.  Veţi simţi cum undele muzicii îndepărtează blînd, dar ferm, toate gîndurile care se învălmăşeau în minte, şi în locul unui chinuitor haos s-a instituit o linişte luminoasă, transformată la sfîrşitul audiţiei într-o hieratică imobilitate interioară.  După ce sau stins şi ultimile sunete, auzim, parcă, în noi, cîntând tăcerea.  Iată că ceea ce era important să se producă, s-a produs: am dobîndit tăria morală necesară depăşirii unor situaţii limită şi mai de preţ, am învăţat să medităm.
Muzica ascultată a generat în noi o supremă concentrare meditativă atinsă în acea stare de imponderabilitate lăuntrică în timpul audiţiei.
Cine nu a găsit încă în sine drumul spre lumină, să se adreseze muzicii, care poartă în ea chemările marilor atitudini.  Prin ea va reuşi să-şi potolească tot zbuciumul lăuntric.  Prin ea va trăi o adevărată concentrare meditativă.
PRIN  SUFERINŢĂ  SPRE  LUMINĂ,
Aceste cuvinte l-au călăuzit pe Beethoven în zbuciumata sa existenţă în momentele cînd a trebuit să-şi domine suferinţa.  Una din raţiunile de a fi ale muzicii este şi aceea de călăuză devotată prin  labirinturile suferinţei.
Aceasta ne este trimisă de creator pentru călirea caracterului nostru şi a forţei interioare.
Suferinţa depăşită bărbăteşte ne măreşte şi capacitatea de vibraţie comprehensivă la problemele, neputinţele şi durerile celorlalţi. Cel care a cunoscut cu intensitate suferinţa, dar mai ales a ştiut să iasă biruitor din confruntarea cu ea, va fi capabil  şi de fraternizare şi de dăruire.
Muzica lui Bach emană o mare putere consolatoare, prin caracterul ei de echilibrant şi armonizator,Bolero-ul de Ravel are un real efect stimulator, resimţit în timpul unei stări depresive.Să ne apropiem de Schubert, de liedurile sale, de muzica de cameră şi de cea simfonică, şi vom simţi cum suferinţa ne este purificată de tot ce este otrăvitor în ea.  Muzica e cea care ne îndeamnă să nu ne lăsăm striviţi de suferinţă dar nici să ne răzvrătim împotriva ei, căci ambele atitudini duc la acelaşi impas al deznădejdii. Voluptatea trăirilor infernale, dostoievskiene, trebuie să se asocieze cu elanurile cele mai sublime spre înălţimile supreme pe care le cîntă, de exemplu, Anton Bruckner. Acest antrenament muzical ale înălţimilor sufletesc-spirituale, poate să ne facă apţi de performanţe interioare nebănuite. În partea a patra a simfoniei a treia de Gustav Mahler, altista cîntă:''Omule,cît de adîncă ţi-ar fi suferinţa, bucuria este şi mai adîncă decît ea.  Suferinţa îţi spune:pieri! Dar bucuria ai vrea  s-o păstrezi veşnic.  Orice bucurie aspiră spre veşnicie!''
DIALOGUL  OMULUI  CU  MUZICA,
Mulţi cred că în timpul audiţiei mintea trebuie să fie activă şi să caute mereu ce a vrut să ne spună compozitorul.  Ei uită că atunci cînd muzica ne vorbeşte, se adresează nu numai intelectului, ci întregii noastre fiinţe. Atitudinea adecvată dialogului cu muzica este cea de concentrare spre o deschidere sufletească generală, sub semnul unei mari seninătăţi interioare.  Cînd aceasta se realizează, gîndurile noastre amuţesc, şi atunci auzim ce spune muzica.  S-o lăsăm să ne vobească, cu respect şi răbdare, aşa cum ar trebui s-o facem cu un interlocutor în timpul unui dialog real.         Ascultînd muzică speranţele noastre prind aripi: se acordează mintea cu sufletul şi cîntă împreună  în viaţă.. Orice încercare de a interoga muzica în timp ce îţi vorbeşte, echivalează cu anihilarea automată a capacităţii de ai înţelege mesajul. Nici întrebările mentale legate de specificul muzicii nu sînt compatibile cu adevărata concentrare şi cu adevăratul diaog.
Muzica are nevoie de tăcerea noastră interioară pentru a ne ajuta să ne eliberăm de tot ce ne apasă sufletul.  Dacă reuşim s-o ascultăm în pioasă tăcere, vom simţi că şi gîndurile ce se ridică din noi sunt de cu totul altă natură decît acelea ale unui interlocutor grăbit şi cu înclinaţii spre monolog steril.  După ce sunetele muzicii sau stins, s-o lăsăm să ne impregneze fibrele sufleteşti, dar tot în aceiaşi atmosferă de tăcere interioară care s-o prelungească pe cea din timpul audiţiei.
Dacă nu lăsăm muzica să lucreze în sufletele noastre, transformăm audiţia  într-un drog spiritual, mijloc de evaziune sau prilej de uitare euforică, după care se instalează duin nou plictisul.
Cit să dureze această prelungire a tăcerii interioare?  Ideal ar fi ca timpul afectat să fie egal cu cel al muzicii ascultate, dar sunt suficiente şi cîteva minute pentru ca să înceapă în noi marea transformare. Vom reveni la viaţa cotidiană mai puternici sufleteşte. Cel care a învăţat să asculte muzica cu cea dea treia ureche, cu urechea sufletului, a învăţat să-i asculte şi pe ceilalţi, a învăţat să poarte cu aceştia un real dialog, conceput şi trăit ca pe o comuniune.  La omul contemporan, disponibilitatea de a convorbi a scăzut simţitor şi, implicit, şi răbdarea, interesul şi bunăvoinţa de a-l asculta şi pe celălalt, făcînd loc tendinţei de acaparare egocentrică a dreptului la cuvînt.  Cu toate acestea, omul rămîne o fiinţă doritoare de dialog.  Toţi marii creatori stau realmente de vorbă cu noi, prin muzica lor, dacă le permitem.  Tot ce ne spun ei exprimă o infinită capacitate de a vibra fratern, de a se dărui celorlalţi.  Menirea lor este să ne reînveţe a-l asculta pe celălalt cu mult interes, înţelegere şi multă iubire.  De aceea, să ne îndreptăm sufletele spre muzică, precum floarea soarelui spre soare...

CREDINŢA CA IDEAL,

TOTUL ESTE CU PUTINŢĂ CELUI CARE CREDE.

Deschideţi evanghelia după Marcu şi veţi  ajunge, la un moment dat, la răspunsul pe care Isus i-l dă unui om, al cărui fiu era stăpînit de un duh mut: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui care crede. Urmează un moment emoţionant: şi îndată strigînd tatăl copilului, a zis cu lacrimi: cred, doamne! Ajută necredinţei mele.  Am impresia, nu de puţine ori, că tatăl acelui copil sîntem noi.  Iar copilul stăpînit de muţenie e societatea pe care am creat-o. Cum ar zice Freddie Mercury, Is, this the world we created...? Răspunsul fiind un categoric: Da!
O societate mai zgomotoasă ca niciodată, însă concomitent şi paradoxal stăpînită de muţenie asupra unor probleme ce o zguduie din temelii, a se vedea o recentă tragedie internaţională născută din intoleranţă, lipsă de înţelegere şi respect faţă de valorile şi credinţa celuilalt.
De oricare parte ne-am poziţiona.Discutam în urmă cu puţin timp cu un avocat, bun prieten, şi comentam asupra aparentului război-nu sfînt, ci păgîn- dus de diferite publicaţii şi formatori de opinie din societatea românească împotriva bisericii. A bisericii ca instituţie fundamentală a civilizaţiei.  Iar el îmi făcea următoarea observaţie, care m-a impresionat puternic:''Nimic nu e întîmplător în această campanie de decredibilizare a bisericii.  Pentru că dacă îi iei omului credinţa, poţi face  orice vrei din el.''
Nu sînt fariseu, şi voi mărturisi că sînt mai mult un fiu al societăţii decît un fiu al bisericii. Însă, deşi intrasingent ca personalitate, extremismul nu ma atras niciodată. A căuta ţapi ispăşitori este soluţia convenabilă, nu şi soluţia corectă. Este greşit să ne întrebăm de ce d-zeu permite răul în lume. Pentru că deşi lumea este creaţia lui d-zeu, societatea care o animă este înainte de toate creaţia noastră.  Ia-i omului credinţa, şi poţi face orice  vrei din el!  Puneţi această afirmaţie alături de cea a lui Isus; De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui care crede,şi veţi avea imaginea epocii în care trăim.  O imagine mai inteligibilă, în orice caz.  D-zeu nu ne cere minuni, d-zeu ne cere să credem în minuni şi ele se vor produce.  Credendo vides!
Nu terorismul, ci scepticismul este cea mai mare ameninţare la adresa omului modern. Pentru că oamenii se trec şi mor, vorba poetului nostru.
Pentru că mai devreme sau mai tîrziu, toţi sîntem datori cu o moarte.  Însă idealurile nu pot fi ucise, nici de bombe, nici de arme automate.  Idealurile sînt ucise de necredinţă, o necredinţă care infestează şi blazează tinerii şi cetăţenii, destramă familii, corupe funcţionari, omoară meritocraţia în faşă, debusolează o societate şi, prin extrapolare, umanitatea în ansamblu.
Necredinţa în d-zeu şi revolta contra bisericii lui, departe de a-i aduce omului eliberarea, îl fac un rob independent al deznădejdii.
Or, chiar dacă sîntem copii secolului, sîntem înainte de toate, cu toţii,copii lui d-zeu.
Totul este cu putinţă celui care crede în El.  În mila lui, în dragostea lui, în dreapta lui judecată.
Să ne temem de el şi să credem în el şi toate ne vor fi cu putinţă.  Imposibilul devine posibil, cind ai credinţă.

TREPTAT  PE  SCARA  CĂTRE  CER,


Unii urcă mai greu pe ''scara vieţii'', alţii urcă fără prea mare efort, dar toţi beneficiem de înţelepciunea vieţii şi de lumina de sus.
Ştim să le preţuim?

SINCERITATEA, CEA MAI IMPORTANTĂ,

Evident urâm minciuna celuilalt.O spunem tare sau în gîndul nostru,dar nu vrem să fim fraieriţi. De nimeni. În fond, e o tendinţă bună de a milita pentru corectitudine şi adevăr.Adesea ai impresia că ai putea şi riposta:Să nu mai mintă, domnule ăia din guvern. Să nu mai aburească toată ziua cei de la televizor. Să fie mai cinstiţi: patronul, şeful, vînzătorul, colegul de muncă,...soţia, soţul, amicul cel mai bun, colega mea de bancă. 
Ai lista ta de ''mincinoşi''. Şi te frămîntă. Lucid,  recalcitrant,sau consumat de un pahar, te zbaţi(în felul tău) să ţi se spună adevărul. Dar pînă la ce punct? Cât poţi să faci să anulezi ipocrizia celuilalt? Ce replici poţi avea? Sau ce recursuri demară(fără să dai treptat în paranoia)?
Problema se transformă radical cînd este vorba de minciuna noastră. A mea, a ta...  Destul de uimitor,deţinem argumente elogvente ca să păcălim. Sîntem convinşi, de data asta, că uneori şi falsitatea e utilă. Ne protejează de probleme. Ne camuflează. Scăpăm de sancţionări. Îţi dă impresia că stai departe de dezastre, de emoţii. Optăm să fim abili, teatrali, isterici, mincinoşi, doar ca să rezolvăm ceva( cică:''făte frate cu dracul până treci puntea'')! 
Atunci: cum stăm cu sentimentele, urâm sau nu minciuna?
Dar vezi, că unii, mai provocatori, te bagă şi mai tare în ceaţă. Te sfătuiesc(sau îţi propun patetic)''să nu te minţi pe tine însuţi!''.  Şi deodată intri într-un spaţiu intim, personal: tu şi cu tine însuţi;( îţi vine să te întrebi dacă se poate chiar aşa ceva).Ţi se propune un traseu interior de analiză personală;(o temă tot de conştiinţă!). Să cercetezi şi să observi de nu cumva o parte din fiinţa ta o fraiereşte pe cealaltă. Sau dacă nu întreaga ta persoană alege momentan un ''adevăr,'' care ulterior se dovedeşte fals. Şi te întrebi din nou dacă se poate şi aşa ceva. Răspunsul este sincer: Da. Păi uite cum. O psihoterapie,numită''cognitivă'', descrie trei tipologii de amăgire personală: 1)gînduri distorsionate, 2)convingeri dezadaptative, 3)scheme disfuncţionale.
Acestea sînt minciuni pe care omul(eu sau tu) şi le enunţă personal, să depăşească anumite clipe dificile. În propriul  său parcurs vital îşi stabileşte interdicţii, sancţionări, restricţii deloc justificate obiectiv. Şi se întîmplă mai ales cînd, datorită unei întîmplări nefaste, chiar traumatizante, un individ decide ''să nu mai...(să nu mai facă lucruri bune)''. Crede că astfel se va rezolva problema. Dar practic se amînă însăşi rezolvarea ei. El va retrograda, se va retrage din relaţii pozitive şi se va ''încuia''în propria  idee. Exemple de gînduri distorsionate: privirea personalizată asupra unei întîmplări(''bă, a avut ceva cu mine'' sau ''numai mie mi se întîmplă asta''),evaluarea dihotomică(''ori ba, ori da''),globalizarea inutilă(să nu te mai încrezi în nimeni''), catastrofizarea unei situaţii(''e jale, e dezastru''), maximizarea unui fapt(sau minimalizarea lui) etc.
Adică uneori exagerezi, iar alteori eşti prea laxist. 
Sau: ori le pui pe toate într-o oală, ori le împarţi în două...  Oricum, sunt atitudini eronate ce-ţi amăgesc chiar propria persoană. Exemple de convingeri dezadaptative: ''eu trebuie să mulţumesc pe toată lumea'', sau ''trebuie să nu par niciodată slab'', sau ''dacă nu cunosc exact ce se întîmplă, va ieşi total aiurea''etc. În schimb, scheme disfuncţionale apar prin construirea de scenarii cognitive incorecte. În astfel de condiţii, persoana cugetă disfuncţional în ceea ce priveşte viitorul, aproapele de lîngă ea, sau chiar ea însăşi.
Evaluînd greşit contexte inedite, îşi va elabora instinctual enunţuri false şi pripite.
Exemple:'' de acum încolo viaţa mea nu va mai fi la fel...'' sau ''nu mai sînt bun de nimic'', sau ''nu mai cred că pot realiza ceva în lumea asta...''. 
Problema se amplifică dacă acestea se transformă în modalităţi stabile de comportament şi generează un model de raţionare vicios.
Prin joncţiune, ele formează scenariul vieţii noastre, sau schema după care acţionăm mereu.  Dar e o schemă falsă şi disfuncţională. Te minţi pe tine însuţi. Te vei plasa contrar trăirii unei vieţi adevărate.  Îţi sabotezi şi dezvoltarea personală.  Nu îţi îngădui să fii tu, original, firesc,real.
Iar uneori delirul se amplifică: rişti chiar să dai în paranoia, sau să devii isteric, sau antisocial.
Şi-ţi vei restricţiona dorinţa proprie de libertate.
Isus a spus-o clar:''adevărul ne va face liberi''(cf. In 8,32).
Se referea cu siguranţă şi la adevărul tău cu tine însuţi. La fel de coerent, a afirmat ulterior că adevărul este insuşi d-zeu(cf.In 14,6). Adică El e şi criteriul evident de obiectivitate. În faţa sa nu poţi să fii decît tu însuţi, natural.  Nu îndrăzneşti să crezi că-l poţi minţi pe d-zeu. Şi nici nu poţi să-ţi anulezi speranţa, încrederea în tine sau caritatea către celălalt.  Ţi-ai transforma greşit(şi ai trăi incoerent) întreaga existenţă. Sinceritatea este,evident, atît de importantă! De orice tip... Dar mai ales acea  sinceritate intimă, faţă de propria-ţi persoană

PRIETENIA ESTE CEVA FOARTE SACRU

Ne sînt cunoscute cuvintele din cartea lui Ben Sirah care spun că cine a găsit un prieten a găsit o comoară.
Prietenia înseamnă a însoţi viaţa celuilalt de la un fundament tacit.
În general, adevăratele prietenii nu trebuie să fie explicate, au loc, şi apoi este ca şi cum s-ar cultiva.
Pînă acolo încît face să intre în viaţa ta cealaltă persoană ca grijă, ca bun auspiciu, ca o curiozitate salutară de a şti cum este el, familia sa, copii săi. Înainte de al considera prieten pe cineva, lasă ca timpul să-l pună la încercare, pentru a vedea cum reacţionează înaintea ta.
Prietenia este unul dintre darurile cele mai mari pe care o persoană, pe care un tînăr poate să-l aibă şi poate să-l ofere. Este adevărat. Cît de dificil este a trăi fără prieteni! Cînd unul îl iubeşte pe cineva, îi stă alături, se îngrijeşte de el, îl ajută, îi spune ceea ce gîndeşte, da, dar nu-l abandonează. Prietenii se suportă, se însoţesc, se ocrotesc.
E adevărat, este foarte dificil să trăieşti fără prieteni! Însă este dificil şi să se cultive, să se construiască adevăratele prietenii. Sîntem atît de obişnuiţi să urmărim interesul nostru încît nici prietenia nu scapă de căutarea noastră egoistă! Cristos ne învaţa să făurim prietenii care devin miracolele vieţii noastre, balsam pentru inima noastră, vînt puternic pentru velele corabiei noastre care ne poartă spre orizonturile dorite de d-zeu.
Sfîntul Ioan Gură de Aur nu a ezitat să facă un elogiu prieteniei.  ''Chiar de ai dispune de mii de tezaure, totuşi nimic nu ar fi mai de preţ ca un prieten adevărat...
Te bucuri văzîndu-l pe prietenul tău, te înveseleşti şi sufletul tău avînd o mulţumire nespusă se contopeşte cu dînsul şi chiar de ţi-ai aminti numai de el, cugetul tău tresare şi se înaripează. Vorbesc aici de prietenii adevăraţi, despre prietenii de un suflet şi de un cuget, despre prietenii care preferă să şi moară, despre prietenii care iubesc cu căldură...'''
Nu te mulţumi cu relaţii superficiale şi trecătoare!
Caută să oferi cu sinceritate prietenia ta! Este antidotul disperării existenţiale.  Cea mai bună metodă de a găsi un prieten este să fii tu însuţi prieten. Fii indulgent cu prietenul care îţi greşeşte, acceptă-i limitele şi fragilitaţile şi ajutăl să crească.   Nu uita că este uşor să usuci lacrimile unui prieten, însă este mai greu să stai în ''public''şi să îl aplauzi, fără gelozie, în momentul succesului.