SĂRBĂTORILE CRĂCIUNULUI, MOMENTE MAGICE,

 

Un an plin de emoții de provocări, într-un cuvânt: a fost altfel! Cu siguranță sărbătorile din acest an nu vor semăna cu nimic din ce am trăit până acum în acești ani de pandemie, spiritul sărbătorilor de iarnă se face deja simțit. Însă cu siguranță avem nevoie de bucuria și voioșia pe care acestea le-au adus în fiecare an. Este momentul care ne permite să ne amintim ce este important pentru fiecare dintre noi și ne îndeamnă la bunătate, la reflecție, la recunoștință.

Crăciunul este mai mult decât o sărbătoare, este și a însemnat dintotdeauna bucuria nașterii Domnului, credință, nădejde, speranță și dragoste. Sărbătoarea Crăciunului este un simbol al purității, reînoirii, voioșiei și generozității.

Chiar dacă nu mai suntem copii, în fiecare adult se ascunde un suflet de copil care merită ceva frumos, avem nevoie de magie, de vis, de poveste, dar mai ales avem nevoia  de a trăi vraja sfântă care învăluie Crăciunul. Cu această ocazie avem posibilitatea de a scoate din sufletul nostru valori ca: binele, iubirea, mulțumirea, generozitatea.  Ele sunt acolo, în suflet, tu doar trebuie să le scoți

Bucuria Crăciunului va rămâne aceiași, indiferent de circumstanțe și distanțe. Adunarea în familie la masa de Crăciun sau mersul cu colindul din casă în casă, vor fi o bucurie și nu ne-o poate lua nimeni. E peste tot, e sărbătoare, iar noi doar trebuie să ne bucurăm, Dacă nu vom putea fi lângă ei, asta nu înseamnă că nu-i avem în permanență cu noi, nimeni și nimic nu îi poate scoate pe cei dragi nouă din suflet și din amintiri. Să ne gândim la ceea ce avem și să nu asociem distanțarea cu frustrări și regrete. Amintirile, iubirea și bunătatea sunt totul. Sărbători magice să avem! Pline de trăire, liniște și iubire!

Haideți să fim fericiți noi, nu sărbătorile! Crăciunul... prilej de aduceri aminte, de bilanț personal, de împăcare cu sine și cu ceilalți. Este momentul în care putem aduce noi sensuri și semnificații  acestei sărbători creștine: momentul în care se naște iubirea necondiționată, acceptarea necondiționată a celuilalt(dar și a propriei persoane), descoperirea și afirmarea propriei generozități.

Crăciunul este o invitație pentru a pregăti casa și sufletul de sărbătoare.  De Crăciun ne amintim că suntem asemenea Creatorului și Mântuitorului, că suntem creatori, astfel încât ne putem construi și reconstrui în fiecare an, apropiindu-ne de ceea ce dorim și putem să fim.  Mai mult ne putem propune să creăm  în fiecare zi din an un moment de sărbătoare. Sărbătorile de iarnă sunt un prilej de bucurie. În decembrie oamenii cumpără cadouri, în preajma sărbătorilor devenim mai darnici, mai înțelegători, mai sensibili.  Este un echilibru între a da și a primi, cadoul îl faci din generozitate. De aceea oamenii ar trebui să se gândească ce atașează unui cadou. Și întotdeauna unui cadou i se atașează generozitate și... atât. Nu aștepți nimic în schimb. Ne propunem ca la sfârșit de an, să-l facem mai bun pe următorul. Sărbătorile de iarnă sunt un prilej de bucurie: le asociem cu reuniunea  familiei în jurul bradului împodobit, cu veselie și, în general, cu emoții plăcute. 

Crăciunul asta este: recunoștință, magie și dăruire. Sărbătorile îndeamnă la momente de reuniune: atât cu tine însuți, cât și cu cei dragi și aduc în prim-plan simplități-le vieții. Pe scurt: găsește motive să râzi în fiecare zi, vizitează persoane dragi, bucură-te de sunetul cântecelor de iarnă și de priveliștea de afară, fii curios! Odată trecute aceste zile nu mai pot fi recuperate! Tu știi cum să le trăiești din plin?

Crăciunul este un moment special, în care lumea se vrea mai bună, dar nu din întâmplare, ci pentru că,  în lumea noastră deformată de răutate, a coborât un prinț, un prinț al păcii.

Crăciunul ne cheamă să dezvoltăm în noi simțul filiațiunii divine și al fraternității umane. Numai așa putem trăi în liniște și pace!

VĂ UREZ TUTUROR UN CRĂCIUN RODNIC ȘI BINECUVÂNTAT!

sursa foto: internet

Ștefan Robu

ADEVĂRATA RE-FORMĂ A EDUCAȚIEI,

Realizarea scopului educației este criteriul de evaluare a reformei în educație.  Un demers care vizează împlinirea omului întreg, trup și suflet, și învățarea artei de a iubi.  Ceea ce trebuie sa iubim reprezintă garanția că nu se schimbă doar forma , ci se realizează reforma.

Se discută tot mai mult în spațiul public despre nevoia unei adevărate reforme în educație.  Legiuitorii vin cu proiecte de lege,  sindicatele și ONG-urile fac presiuni, profesorii și elevii revendică drepturi etc.  Dar care să fie oare indicatorii unei adevărate reforme?  Care sunt acele lucruri esențiale când vine vorba despre educația copiilor?  Care este ținta și scopul real al educației?

Întrebați fiind de ce merg la școală, elevii răspund tipic: pentru a lua note bune, pentru a intra la o facultate bună, pentru a obține un job bun, pentru a face bani etc. Practic, școala este utilă pentru a ne descurca în viață.  E o viziune utilitaristă asupra educației: elevii dobândesc competențe ce îi vor pregăti pentru a îndeplini o anumită funcție utilă în societate, sunt modelați pentru a fi un angrenaj la mașina economiei.

Filozofii greci, în zorii civilizației, au oferit o altă perspectivă. Pentru Socrate, scopul educației era de a învăța să iubim lucrurile pe care ar trebui să le iubim.  Platon scria  că scopul educației este de a ne învăța să iubim ceea ce este frumos.  Educația ar trebui să fie, în primul rând, despre dragoste și frumusețe, pentru că ceea ce iubim spune mult despre caracterul nostru.   Educația este, așadar, o formare a caracterului, a virtuții, iar dezvoltarea iubirii corecte modelează persoana ca întreg.

Aristotel ne-a avertizat: „A fi mereu în căutarea utilului nu face ca sufletele să devină libere și înălțătoare”.  Viziunea utilitaristă a educației are ca scop dezvoltarea unor oameni utili..  Viziunea filozofilor greci urmărește dezvoltarea unor oameni excelenți. Adevărata educație urmărește formarea persoanei umane în vederea scopului ei ultim, precum și spre binele societății al cărei membru este și în care, la maturitate, va avea datorii de îndeplinit.

Adevărata reformă a educației nu poate pierde din vedere faptul că omul e și  trup, și suflet, că omul are facultăți naturale, dar și supranaturale, că există rațiune, dar și revelație.  E important să educăm noua generație pentru a avea o pâine și pentru a crește economic, dar ea nu are nevoie doar de atât.  Adevărata educație nu caută doar mijloace pentru a trăi, ci împlinirea vieții.  Frumusețea, iubirea, binele, adevărul pe care le căutau anticii, creștinii le descoperă în Dumnezeu.  Acesta ar trebui să fie principalul scop al educației, chiar dacă necesită timp și efort.

Una dintre marile probleme ale timpului nostru este că mulți sunt școlarizați, dar puțini sunt educați scria Sfântul Thomas Morus în secolul al XVI-lea.  Mă întreb: Ce ar avea el de spus despre școlile de astăzi? Cu toată școlarizarea noastră, nu suntem liberi și înălțați sufletește.  Doar cei educați la virtute sunt liberi.  Doar cei care pot iubi ceea ce ar trebui să iubească sunt liberi.  Doar cei care pot fi străbătuți de ceea ce este cu adevărat frumos sunt liberi, pentru că nu ești liber dacă ignori adevărata frumusețe.  Doar cei care urmăresc scopul final al vieții, nu mijloacele, sunt cu adevărat liberi.  Fără o asemenea perspectivă, reforma va fi doar de formă; se va reforma forma, dar nu educația.

O educație reformată ține cont de scopul ei, iar o educație care își pierde adevăratul scop nu este educație.

foto: internet

Ștefan Robu

darul și sensul vieții,

 

Suntem invitați să ne rugăm și să reflectăm mai mult pentru abolirea pedepsei cu moartea, pedeapsă care este încă prezentă în lume.

Această invitație deschide calea către un aspect important al vieții noastre: iertarea. Ce înseamnă și cum trăim iertarea în viața noastră? Care sunt situațiile în care trăim iertarea, cum ne simțim atunci când suntem iertați sau când oferim iertare.

Procesul iertării, de multe ori,  este dificil,mai ales atunci când suntem răniți profund, când suferim o nedreptate sau când ne este greu să înțelegem experiențele prin care trecem. Cu siguranță, fiecare persoană a greșit, a fost iertată și a iertat la rândul său; cu toții greșim chiar zilnic, într-o mai mică sau mai mare măsură..

Greșelile, experiențele, comportamentele, nedreptățile prezente în viața noastră ne ajută să învățăm, să creștem, să ne cunoaștem mai bine sufletul și legătura acestuia cu Dumnezeu, iar acestea nu trebuie să umbrească valoarea și demnitatea pe care fiecare o are.

Un dialog interior profund cu sine, cu privire la „bârnele” din proprii ochi, din propriul suflet,ar putea contribui la diminuarea spiritului critic și a judecării celorlalți. Cine areastfel încât ele să devină înțelepciunea, omnipotența pentru a cunoaște toate misterele vieții, sensul și rolul experiențelor prin care trec oamenii, astfel încât să decidă asupra vieții altora, cui i se lasă viața și cui îi este luată?!

Asumarea responsabilității pentru greșelile făcute și recunoașterea condiției de greșitori, ca și demnitatea la care este chemată fiecare persoană prin însăși existența sa, ar putea conduce la găsirea unor căi de diminuare a răului prin sporirea binelui, depășind stadiul de făuritori și împărțitori ai dreptății, deținători ai puterii de decizie asupra vieții.

Pornind de la această invitație, să medităm mai profund la greșelile noastre și ale celorlalți, iar iertarea față de noi înșine și față de ceilalți și la modul în care toate aceste experiențe și-au pus amprenta asupra vieții noastre; să ne deschidem inimile astfel încât ele să devină ocazii de împărtășire a milostivirii lui Dumnezeu și, recunoscându-ne limitele, să cerem harurile necesare pentru aceasta.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

  

POLIȚISTUL BUN ȘI POLIȚISTUL RĂU,

În discursul său

În fața unui grup de tineri care privesc cu admirație spre el,  un om vorbește despre dezvoltare, despre schimbare și atingerea succesului.  Tinerii îi sorb cuvintele și chiar intervin cu propriile idei și experiențe pentru a întări cele spuse de maestrul de ceremonii.

La un moment dat, o tânără deschide un subiect sensibil - rolul spiritualității în împlinirea umană. E convinsă că succesul vine dacă știi să faci proiecții corecte în mintea ta și să te cureți de energiile negative. Vorbitorul e încântat. A intrat cumva pe terenul său. Și începe o argumentație interesantă.

Știți, am citit biblia de două ori. O dată religios, a doua oară căutând lecții de dezvoltare personală. Și pot spune că într-adevăr biblia este cewl mai bun manual de dezvoltare personală.  O afirmație greu de contrazis. Biblia conține într-adevăr numeroase lecții valoroase despre viață și modul în care oamenii pot să găsească împlinirea.  Dar unde voia, de fapt, să ajungă mentorul acestor tineri? Acolo unde mulți formatori de opinie se îndreaptă: spre patria sincretismului fără gust.

În discursul său, omul nostru a făcut apel la minunile lui Isus.  Nu le-a negat, așa cum ar face poate un raționalist feroce, ci le-a arătat tinerilor că la finalul fiecărei vindecări Isus le spunea oamenilor: „Credința ta te-a vindecat”. Apoi, plin de convingere, explica: „ Isus nu spunea că el a vindecat sau Dumnezeu, ci credința fiecăruia. Și nu credința în cineva anume. Putea fi credința în orice - Buddha, Mahomed sau Universul. Dar mai ales credința în tine.”. Fericiți, ascultătorii dădeau aprobativ din cap, vrăjiți de un susur dulce.

Avem de-a face cu o înșelătorie cu puternic parfum New Age. Dacă ne-am apleca atent asupra textului evanghelic, am vedea că Isus definește credința, iar oamenii vindecați o înțeleg. De pildă, în cazul vindecării unui orb din naștere, Isus i se adresează direct: „Crezi în fiul omului?” Sfântul evanghelist Ioan ne spune că omul și-a mărtrisit credința și l-a adorat pe Cristos.  Pe alți orbi, Isus îi întreabă dacă ei cred că el îi poate vindeca.  Credința nu este o chestiune interioară, ci are un obiect - Cristos însuși. În același fel, credința ofițerului roman, o recunoaștere a puterii și a autorității universale ale lui Isus, este redată printr-o frază celebră: „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt...” Nicăieri nu apare ideea unei credințe interioare sau în alte personaje! Cei vindecați credeau în Isus și asta îi făcea sănătoși, nu vreo formă de self belief credința în sine modern.

Se spune că una dintre metodele de anchetă a polițiștilor americani ar fi metoda good cop, bad cop(polițist bun, polițist rău).  Într-o anchetă, cel interogat este bătut,umilit, torturat de un polițist rău, pentru a spune tot. Și nu spune. Apoi, torționarul iese și vine un polițist uman care vorbește frumos, care pare empatic și de treabă.  Or, tocmai acesta e cel periculos. Lui îi va spune anchetatul orice vrea polițistul să știe.

Mulți creștini cad astăzi în asemenea capcane. Clișee ce sună plăcut în urechi, împănate cu idei culese din evanghelii sunt apoi livrate ca adevăr inovator. Promotorii acestor  idei vorbesc despre a Isus  ca fiind cel mai mare gânditor sau un mare învățat. Creștinul de facebook, sătul de ironiile seculariste, se aruncă în brațele spiritualității de tip nou. Până la urmă, se spune de bine de Isus, nu? Nu chiar.  Așa cum arăta C.S. Lewis, Isus nu poate fi bun decât cu o singură condiție, dacă este cu adevărat cine spune că este: Fiul lui Dumnezeu.

Altfel, ori e nebun, ori un mare mincinos.

sursa foto: internet

Ștefan Robu  

LECȚIA SEMAFORULUI,

 

Am trecut de atâtea ori pe lângă banalul semafor așezat tăcut la intersecția drumurilor.  Câte odată nici nu l-am luat în seamă, deși măsoară drept timpul pentru toți cei de pe stradă: șoferi, bicicliști, pietoni, motocicliști etc. 

Alteori nu-l prea simpatizăm, deoarece ne face să așteptăm la rând și omul modern nu prea are timp de pierdut așteptând...  Ca să nu mai zic că deseori vezi câte un temerar neatent căruia nu-i pasă de culoarea roșie din obrazul semaforului și atunci încep claxoanele inoportune să strice ritmul vieții, se aud de îndată fluerăturile și cuvintele grele ale șoferilor vizibil deranjați de obrăznicia  trecătorului.   Și semaforul rămâne mut, dar ne arată evantaiul celor trei culori atât de bine știute, mereu aceleași, cu o exactitate aproape de invidiat: verde: (ai dreptul la acces), și roșu (te obligă să oprești) iar galben te invită la atenție.

Am experimentat cu toții momente în care ar fi trebuit să ne continuăm drumul, pentru că aveam verde, dar am zăbovit prea mult la auzul șoaptelor sirenelor amăgitoare ale lumii ce ne promiteau marea cu sarea și atunci ne abăteam de la scopul nostru mult râvnit.

Zilnic, culoarea galben ne cere vigilență și atenție sporită în a face lucruri, în a rezolva adevăratele probleme, în a vorbi cu grijă cu ceilalți fără ai strivi, a fi cumpătați în gesturi și priviri; dar ne-am încrezut prea mult în noi și în puterile noastre limitate și nu am ținut cont de semnele vieții spre atenție.

Trăim deseori pe fugă, mâncăm pe fugă, învățăm pe fugă și toate le facem cu viteză, astfel încât  nu mai avem timp de noi, de cei dragi, de Dumnezeu...  Și, în curgerea timpului, uităm să ne oprim. De atâtea și atâtea ori roșul ne avertizează: oprește-te din goana zilei, din fuga după nu știu ce sau nu știu cine, din facerea lucrurilor cu aceiași monotonie  orbitoare care-ți fură liniștea somnului și bucuria răsăritului de soare. Așa e câte odată , nu vrem să ne oprim, preferăm fuga spre ... nicăieri.

 Tocmai de accea, trecătorule,îți recomand să privești cu atenție sporită semaforul vieții, observă-i culoarea și nu te lăsa amăgit nici de valul lumii, nici de viteza cea îmbietoare care-ți fură viața căutând să te înghită, făcând din tine un anonim cu mască de om. Și nu uita: fixează-ți bine ochii la culorile semaforului existenței și acționează întocmai după culoarea poruncilor lui Dumnezeu: verde, galben și roșu.

imagine foto: internet 

Ștefan Robu

HOINARI SAU MISIONARI ÎN WEB?

 

Vacanța aduce cu sine posibilitatea(care poate fi oportunitate sau risc) de a petrece mai mult timp în fața calculatorului sau a telefonului, pe paginile de internet sau pe rețelele sociale.  Pentru unii, nu lipsesc jocurile pe diferite console sau online. „Chemarea”pare să fie doar aceea de a căuta mai multă distracție, relaxare și „destresare” după marea „aventură” a școlii.

Este absolut normal să existe și un timp petrecut astfel, însă fără a da spațiu exceselor și lipsei limitelor de timp și de conținut. Mai direct spus, nu este potrivit să „stăm cu nasul în telefon” toată ziua și nici să „consumăm” orice de pe internet.  Acest lucru poate fi făcut ținând cont de câteva aspecte elementare.

Raportul dintre real și virtual este foarte greu de definit și, deseori, amăgitor.  Există cu adevărat o graniță între lumea reală și web? Răspunsul este nu, deoarece ceea ce facem pe internet are, de fapt, consecințe în viața reală.. Este posibil să fi întâlnit persoane cu profiluri false care se insultă reciproc cu ferocitate sau să fi citit sau participat la conversații pe chat aprinse și necontrolate.  Ei bine, cu siguranță, în spatele unei măști sau cel puțin în spatele unui ecran totul este mai ușor, dar adevărul este că acele cuvinte comunică și au, cu siguranță, un impact asupra noastră..  De exemplu, este destul să ne uităm  la efectele hărțuirii cibernetice sau ale pornografiei de răzbunare care îi conduc adesea pe cei care le suferă la sinucidere. Avem responsabilități unii față de alții. Un exercițiu poate fi întrebarea: cum m-aș comporta dacă aș avea în fața mea aceste persoane?

În ceea ce privește „adevărul”, pe internet, toată lumea are un cuvânt de spus și, de multe ori, aceasta devine o arenă în care fiecare iși afirmă opiniile. Dialogul este deja dificil, deoarece ne imaginăm noi înșine tonul cuvintelor scrise, cu riscul de a înțelege greșit cu ușurință. Întâi de toate, e bine să ne amintim că adevărul trebuie să fie căutat din iubire. Adică, adevărul nu numai că trebuie spus din principiu, ci și cu intenția de a oferi celuilalt  ceva ce îi edifică viața și, chiar mai mult, să-l ajute să-l cunoască pe Dumnezeu. Într-o astfel de logică nu este loc pentru minciună, falsități și fake news.

De mare ajutor este simplitatea în exprimare. Lumea internetului are timpi diferiți de lumea reală, pragul de atenție  al utilizatorilor este foarte scăzut, ca să nu mai vorbim de fluxul constant de informații la care suntem supuși 24 de ore pe zi. Nu este o coincidență faptul că Tik Tok este una dintre cele mai populare rețele de socializare în rândul tinerilor. Așadar, este bine să ne amintim că, pe web, comunicarea trebuie să fie clară și simplă.

Comunicarea vizuală are locul său de cinste pe internet. Imaginile comunică și transmit sentimente și emoții. O imagine va fi întotdeauna capabilă să atragă mai mult atenția asupra sa  decât un text scris. Majoritatea mediilor sociale se bazează tocmai pe aspectul vizual. Dar, de multe ori, imaginile religioase folosite în postări nu prea au nimic plăcut: Isus sau sfinți animați, înconjurați de porumbei, inimioare, sclipici și atâtea culori, încât te ia amețeala.

A spune o poveste are un mare impact comunicativ.  Prin intermediul unei povești, de fapt, putem crea empatie cu ceilalți, putem transmite emoții și, mai presus de toate, o poveste rămâne. Dacă ne gândim bine, creștinismul spun e o poveste: cea a  omului și cea a lui Cristos, Mântuitorul omului. 

Aceste sugestii ne pot ajuta să fim pe internet nu hoinari, ci misionari!

sursa foto: internet

ștefan robu

DRUMUL ȘI DESTINAȚIA,

Zilele de vară sunt adesea trăite cu gândul la vacanță, la călătorie și voie bună pentru a reface acea energie stoarsă de prea multă muncă.  Ne facem planuri și economii pentru a avea câteva zile departe de rutina obișnuită, zile care să ne alunge oboseala acumulată. Fie că alegem destinații îndepărtate, fie că mergem să ne vedem rudele și locurile natale, există ceva ce ne unește experiențele estivale - călătoria.

Plecăm din liniștea și confortul casei  spre alte locuri, mai mult sau mai puțin cunoscute.  Folosim automobilul, trenul sau avionul. Unii ne bucurăm de drum, alții îl privim cu frică și nesiguranță. De pildă, ați văzut acei călători care vor mereu locul la geam în autocar sau tren? Pentru ei, drumul trebuie să fie o bucurie. Dar există și reversul medaliei.  De fiecare dată când zbor cu avionul, văd oameni care sunt măcinați de frică și încearcă tot felul de metode să biruiască această trăire. Pentru ei, destinația contează, călătoria fiind doar o povară necesară.

Dar cum e pentru un creștin această idee de călătorie? Dacă privim în istoria biblică, vedem multe călătorii.  Noe a pornit pe apele potopului într-o călătorie.  Abraham a plecat din țara sa spre un loc necunoscut.  Urmașii săi au plecat în Egipt de unde aveau să se întoarcă pentru a ocupa Canaanul.  Exilul babilonian și apoi întoarcerea la Ierusalim au fost alte călătorii.  În epoca noului testament, descoperim călătoriile misionare ale sf. Paul și ale altor apostoli.

Dar ce leagă aceste povești și ne poate fi util și nouă? În primul rând, ideea de destinație.  Viața noastră însăși este o călătorie spre locurile cerești.  Deși pământeni, știm că nu aici ne este finalul călătoriei, ci dincolo. Aceasta este destinația noastră, deși adesea părem că suntem prea acaparați de realitățile lumii pământene.  Dar mai există o lecție deosebit de importantă pe care o putem învăța privind la călătoriile biblice: drumul este cel puțin la fel de important precum destinația.

De la Machiavelli încoace am învățat că nu prea contează pe ce căi ajungem acolo unde ne dorim. Or, lucrurile nu stau chiar așa.  Mai întâi, drumul contează chiar pentru a fi siguri că atingem finalul dorit și nu ne rătăcim.  Cristos ne spune clar că singurul drum adevărat spre Dumnezeu este chiar în persoana sa.  Astăzi ni se propun multe drumuri, dar, în cele din urmă, vom constata că duc exact în direcție opusă.

Apoi, drumul, așa cum vedem în istoria exodului, este valoros, pentru că ne pregătește pentru destinație. Înainte de a ajunge în țara promisă, evreii au avut nevoie de experiența deșertului, unde au primit legea și au putut să îl descopere mai clar pe Dumnezeu.

Viața noastră - o călătorie unică pentru fiecare dintre noi - ne-a fost oferită de Dumnezeu ca o ocazie de a ne pregăti pentru destinația finală, cerul. Am primit, pe lângă destinație, și mijlocul de transport, corabia bisericii, care să ne ducă acolo. Am primit companioni de drum, hrana și resursele necesare. Ni sa spus care este calea și cum trebuie să o urmăm. Ce ne mai rămâne de făcut? Să ne bucurăm cu adevărat de drum, să fim alături de cei slabi care părăsesc calea sau cedează în fața oboselii și, mai ales, să rămânem mereu conștienți de locul spre care ne îndreptăm.

sursa foto: internet

ștefan robu

ÎNGER ȘI NU USER,

 înțelepciunea digitală,

Un aspect care ne ajută să devenim „ înțelepți digitali” ține de modul în care comunicăm în mediul digital, adică de calitatea relațiilor pe care le instaurăm și a mesajelor pe care le transmitem. Persoana cu care comunicăm, cunoscută sau mai puțin cunoscută, își are demnitatea ei chiar dacă se află în spatele „unui ecran” și la zeci sau sute de kilometri distanță. Suntem chemați să respectam cu sfințenie această demnitate!  Este modalitatea prin care umanizăm relațiile în mediul digital și facem ca ele să fie cu adevărat întâlnire între persoane și nu un cadru de revărsare a veninului sub diferite forme(jigniri, violență în limbaj, incitări, falsități etc.)  Asupra acestui aspect mă voi opri asupra mesajelor pe care le transmitem atunci când comunicăm în mediul online.

Este nevoie de a rupe cercul vicios al angoasei și de a stăvili spirala fricii, rod al obișnuinței de a fixa atenția asupra știrilor rele(războaie, terorism, scandaluri de orice tip de eșec în evenimentele umane)”. Este un îndemn atât de actual!  Pandemia și războiul din Ukraina au declanșat o avalanșă de știri negative care, inevitabil, afectează starea de spirit a multor persoane. Trebuie să depășim acel sentiment de supărare și resemnare care adesea ne cuprinde, aruncându-ne în apatie, dând naștere la frici sau la impresia că nu se poate pune limită răului. Nu este vorba de a adopta logica struțului, de a nega realitatea sau de a răspândi un optimism naiv care nu se lasă atins de scandalul răului! 

Ca ucenici ai lui Cristos, suntem chemați să privim realitatea cu ochii lui Dumnezeu și să răspândim vestea cea bună, care este însuși Isus.  În el, întunericul și moartea devin loc de comuniune cu Lumina și Viața. Astfel, se naște o speranță care nu dezamăgește și care umple de lumină viața tuturor.

Toți suntem chemați să răspândim această speranță, să o dăruim tuturor, mai ales celor care sunt deznădăjduiți. O astfel de alegere ne face atenți ca fiecare postare pe rețelele sociale, fiecare reacție sau distribuire să fie marcate de această lumină. Câte învățături bune, îndemnuri înțelepte, sugestii potrivite putem distribui și, în felul acesta, să ajutăm atâtea persoane să își ridice privirea și să înainteze cu încredere pe drumul vieții!

Așa cum prezența lui Cristos ar trebui să vădească în viața noastră, în comportamente și pe chipul nostru, la fel urmele pe care le lăsăm în mediul online, în special pe conturile noastre sociale, ar trebui să fie marcate de lumina și pacea lui Cristos. Este modalitatea în care fiecare dintre noi construiește împărăția lui Dumnezeu, fără să se lase copleșit de neghina care crește.

Fiecare mesaj pozitiv răspândit este ca o bucățică de drojdie care face să dospească aluatul relațiilor umane, ca o sămânță care va crește și va aduce rod îmbelșugat. Acest lucru nu se poate aminti în fiecare moment că nu ne putem mulțumi să fim un „user” în galaxia internetului, ci putem fi un  „înger” care răspândește lumină și care umple viața celorlalți de ceea ce este bun și frumos.

sursa foto: internet

ștefan robu

BUCURIA IUBIRII sau IUBIREA BUCURIEI,

 

Cum ar fi arătat lumea fără familii? Cum ar fi fost omenirea fără bărbați și femei în ea? Să fii tânăr și să nu poți împărtăși iubirea ta cu cea de alături de care ai ales să mergi până la moarte! Să fii plin de iubire și să nu ai  cui să o împarți, aici este adevărata provocare!

Dumnezeu a rânduit ca oamenii să se nască din iubire și să fie mesageri ai iubirii.  Tot el a orânduit bărbatul și femeia , pentru ca într-o tensiune - atracție continuă să dea sens unul  celuilalt și împreună, omenirii.  Bucuria de a fi împreună se transformă astfel într-o iubire a bucuriei.

Cum să nu înfloresc de când am cunoscut-o pe ea? spunea un tânăr. „ N-am crezut niciodată că viața poate fi atât de frumoasă și că merită să fi intrat în ea chiar și pentru o singură secundă, cât să-i întâlnesc privirea, apoi, facă Domnul cum o vrea”,  continua același tânăr, îndrăgostit evident de viitoarea lui soție, alături de care va trăi fericit.

Bărbatul și femeia, semnele iubirii lui  Dumnezeu în lume, prin chemarea lor specială la căsătorie, sunt capacitați nu doar să aducă în lume, ci să împărtășească totul cu bucurie. Nu e suficient că ești căsătorit, că ai o casă, că ai o familie, copii, bunuri etc., ci toate trebuie primite și împărtășite cu bucurie. Bucuria trebuie să fie calea iubirii, iar iubirea calea bucuriei.

O familie fără iubire este ca o iubire fără bucurie, ori, dacă în iubire  nu este bucurie, iubirea nu există! Dragi soți, bucurați-vă unul de celălalt, bucurați-vă de copii, de ceea ce sunteți și aveți! Trăiți viața de familie cu bucurie, pentru că doar acolo unde este bucurie este și iubire...

sursa foto: internet

ștefan robu

EU VOI EGALITATE!,

 De-a lungul veacurilor, oamenii au cerut egalitate. Au existat chiar vremuri când această egalitate era cerută cu prețul sângelui.

Pe străzile Parisului, revoluționarii strigau  Liberte, Egalite, Fraternite!.  La doar câțiva ani însă, rece și realist, Napoleon Bonaparte concluziona: Libertatea și fraternitatea au fost sacrificate rapid în Revoluție. Doar egalitatea a rămas visul francezilor. Venind mai aproape de vremurile noastre, sunt destui aceia care mai țin minte societatea comunistă în care toți oamenii sunt egali. Marxismul, ridicat la rang de religie, a propovăduit intens această egalitate universală.  Dar, așa cum spunea George Orwell în celebra sa carte ”Ferma Animalelor”, toate animalele sunt egale între ele. În România, ridicolul era prezent inclusiv în adresările cotidiene. Prin lege se desființase apelativul  „domn”, fiind înlocuit cu proletarul „tovarăș”. Dar tovarășilor mai de seamă li se spunea „dumneavoastră”. A se citi „domnia voastră”!

Poetul și fabulistul român Grigore Alexandrescu nota ironic într-una din fabulele sale că egalitatea nu e și pentru căței, iar noi, oamenii, „numai  cu cei mari egalitate vrem”. De fapt, mai rău decât atât - egalitatea pe care oamenii o vor de cele mai multe ori este acea stare obținută prin coborârea celor din elita societății în praful și mizeria celor meschini. Temnițele comuniste stau martore la această gândire - torționari lipsiți de inimă și educație au torturat și ucis floarea unei țări în doar câțiva ani.

Acele personaje aveau bucuria de a putea umili pe aceia pe care deunăzi îi știau drept oameni importanți: miniștri, episcopi, preoți, profesori etc. Istoria ne arată însă că această idee este profund periculoasă și nu produce decât crimă și dezumanizare, iar pentru a ne convinge de acest lucru nu avem nevoie de multe argumente.

Criza pe care biserica a traversat-o  în veacul al XVI-lea, când a trăit ruperea protestantă, a avut de-a face tot cu dorința de egalitate, de uniformizare a lucrurilor bune și frumoase la nivelul cel mai de jos. Toți credincioșii erau egali - nu era nevoie de preoți. Toți creștinii erau la fel - nu era nevoie de sfinți. Toate lucrurile erau la fel - nu era nevoie de obiecte de cult. Toate cuvintele erau la fel - nu mai erau nevoie de devoțiuni speciale. Nici chiar persoana fecioare Maria nu a scăpat acestui val de gândire. Refrenul recitat, de atunci și până azi, nu neagă maternitatea ei, nici fecioria măcar, ci caracterul ei special: „E o femeie ca și noi”. 

Dar oare creștinismul nu a adus egalitatea între oameni? Unii au încercat chiar să susțină că Isus Cristos a venit să propună prima formă de comunism, de egalitarism. Este adevărat că, prin moartea și învierea sa Cristos a adus viață tuturor oamenilor.

Sfântul Paul ne amintește că, odată cu venirea lui Cristos, nu mai există vechile bariere sociale.  Dar această egalitate adusă de creștinism este o egalitate a ridicării.  Cei mai mulți dintre oameni sunt ridicați la demnitatea de copii ai lui Dumnezeu.   Copii abandonați, femeile, sclavii, săracii primesc în biserică acea prețuire și cinste pe care în lumea antică o primeau doar aristocrații. Nu vedem o egalitate a coborârii, ci una a ridicării.  Dumnezeu ne cheamă să fim cu toții egali - sfinți, curați și nobili.  Așa cum spune Sfântul Ioan Paul al II-lea, „cu toții suntem chemați la sfințenie, și oamenii sfinți pot reînnoi omenirea”.

sursa foto: internet

ștefan robu

ACCEPTÂND REALITATEA, SUFERINȚELE,

 Dacă ne acceptăm pe sine, vreau să mă refer și la acceptarea evenimentelor. Nu putem să ne schimbăm viața în bine dacă nu începem prin a accepta în integritatea ei și deci a consimți la toate evenimentele exterioare cu care ne confruntăm. În mod evident, nu ne este greu să acceptăm ceea  ce percepem drept bun, pozitiv, cu valoare de recompensă, dar este mult mai greu atunci când este vorba de dificultăți și suferințe de toate felurile. Voi vorbi acum despre asta desemnând aceste realități percepute ca negative cu termenul de necazuri. Subiectul este destul de delicat. Știm cu toții că, oricare ar fi proiectele noastre, oricât de bine gândită planificarea lor, există situații pe care nu le putem controla și deci se produc o multitudine de evenimente contrarii previziunilor, aspirațiilor, dorințelor noastre, iar noi suntem obligați să le facem față.

Ceea ce mi se pare important este să nu ne mulțumim cu a le accepta bodogănind, ci să consimțim sincer, să nu le suportăm, ci într-un anumit sens să le alegem(chiar dacă, de fapt, nu avem de ales și tocmai asta ne deranjează!).  A alege înseamnă în acest context să facem un exercițiu de libertate și, dincolo de a ne resemna, să primim cu inimă bună ceea ce ni se întâmplă. Nu este lucru ușor, mai ales dacă este vorba de încercări cumplite, dar este cea mai bună metodă și trebuie să încercăm să o punem în practică cât mai mult posibil, întăriți de credință și speranță. Dacă avem suficientă credință în Dumnezeu, vom crede că există și ceva bun în ceea ce ni se întâmplă și vom avea puterea să spunem la fel ca Isus „Facă-se voia ta!”

Iată un adevăr fundamental: Dumnezeu poate transforma orice în bine, chiar și răul, chiar și ceea ce este negativ. A face din bine tot bine nu este mare lucru, toată lumea poate, dar numai Dumnezeu, atotputernic, iubitor și înțelept, este în măsură să transforme însuși răul în bine. Cum? Nu stă în puterea noastră să o explicăm și nici să o demonstrăm (nici o filosofie și nici o altă gândire teologică nu sunt în stare să o facă!), dar putem să o credem bazându-ne pe cuvintele din Sfânta Scriptură care ne cheamă să avem încredere: „Dumnezeu pe toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc”. Dacă ne vom lăsa pătrunși de acest adevăr, vom ajunge să-l și trăim.

Când trăim conform acestui timp interior ne dăm seama că nimic nu este întâmplător. Dacă uneori mergem prin întuneric și pe drumuri necunoscute, presimțim și verificăm  totuși că viața noastră se derulează într-un ritm care depășește puterea noastră de înțelegere, care nu depinde de noi și căruia este minunat să ne abandonăm, căci el ne poartă dincolo de noi înșine și într-un spațiu unde evenimentele sunt puse în ordine cu o înțelepciune infinită.

sura foto: internet

Ștefan Robu

CE ESTE STRESUL?

 S-ar putea ca această noțiune să nu fie clară pentru toată lumea.  Stresul este o stare de presiune, de încordare a organismului și apare ca o reacție de apărare la excitanții negativi. Stresul constituie legătura energetică  cu răul fără să fie perceptibilă ochilor. Tot ceea ce este rău pentru omul respectiv înseamnă stres. Medicina cercetează stresul la nivelul manifestării lui fizice, adică boala.  Iar boala nu este nimic altceva decât energia negativă acumulată care provoacă disconfortul fizic. Atât medicina cât și oamenii percep stresul ca pe o ultimă picătură -  presiune psihică - în lanțul de stresuri acumulate timp de un an sau timp de zeci de ani după care, implicit, urmează boala. Această abordare a stresului este limitată.

Așadar, ajungem la concluzia că fiecare om, bazându-se pe logică și cunoscând distribuirea energiilor în corp este capabil să determine stresul care provoacă sau a provocat boala. Dacă a apărut boala, atunci gândiți-vă unde sa localizat - în partea stângă sau dreaptă, în partea superioară sau inferioară, în față sau în spate și vom găsi cauza în sufletul nostru. Dacă în locul bolnav sau în întregul corp apare sentimentul ușurării, înseamnă că am descoperit adevărata cauză. Pentru a dispărea boala trebuie să iertăm și să ne iertăm. Repetând iertarea dispare durerea, apoi boala. Dacă suntem bolnavi din creștet până în tălpi, înseamnă că nu știm nici să iertăm, nici să ne cerem iertare, și nu ne recunoaștem propriile greșeli. Când începem să ne recunoaștem greșelile, să iertăm și să ne iertăm, abia atunci ne vom vindeca.

Pentru a înțelege mai bine transformarea stresurilor în boală, este necesar să explic cum acționează frica, pentru că oamenii sunt prizonierii fricii. Frica poate să se manifeste cu energiile diferite din corpul nostru. Oamenii nu înțeleg că aceste probleme  sunt urmarea firească a gândurilor greșite și a faptelor oamenilor. Faptul că după bine urmează răul este un lucru firesc, după care urmează iarăși bine. Frica intensifică răul. Cine înlătură frica prin iertare poate să trăiască în pace și liniște. În loc să ne fie frică de viitor, este mai bine să ne corectăm prezentul.

Fiecare om care dorește să fie fericit, trebuie să ajute pământul căci el este casa noastră, dacă această casă nu este iubită, moare. Cine aduce în casă gânduri negre, stres, etc. îi otrăvește atmosfera și casa se distruge. Nimeni nu se poate simți liber într-o asemenea casă.  Omenirea este prizoniera propriilor stresuri.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

LIBERTATE EXTERIOARĂ SAU INTERIOARĂ,

 O iluzie fundamentală legată de noțiunea de libertate stă în faptul că ea este considerată exterioară, dependentă de circumstanțe, și nu o realitate,  în primul rând interioară.  Explicație: Este vorba despre o evidență foarte simplă, dar ne trebuie  mult timp să o înțelegem: atât timp cât sentimentul libertății - mai mare sau mai mică - depinde de circumstanțele exterioare, avem confirmarea că nu suntem cu adevărat liberi.  Cel mai adesea, avem impresia că circumstanțele în care ne găsim sunt cele care ne limitează libertatea: constrângerile impuse de societate, obligațiile de tot felul pe care alții le pun pe umerii noștri, limitări care ne țin prizonieri și se referă la sănătatea noastră, la posibilitățile noastre fizice etc.  Așadar, pentru a ne câștiga libertatea ar trebui să eliminăm toate aceste constrângeri și limitări.  Când ne simțim sufocați găsim vinovați instituțiile sau indivizii care ni se par că ar fi cauza. Câte resentimente față de ceea ce nu merge și ne împiedică să fim liberi așa cum am vrea!...

Acest fel de a vedea lucrurile conține, fără îndoială, un sâmbure de adevăr, căci uneori limitările și constrângerile sunt făcute ca să le depășim pentru a ne cuceri libertatea. Numai că există și o mare parte de iluzie ce trebuie demascată, căci altfel riscăm să nu mai gustăm niciodată din adevărata libertate. Chiar dacă ar dispărea tot ceea ce considerăm piedici pentru viața noastră, nu avem garanția că vom găsi libertatea deplină la care aspirăm. Când împingem limitele ne trezim că apar altele puțin mai încolo. Riscăm, așadar, dacă ne referim la problematica descrisă mai sus, să ne găsim într-un proces care se derulează continuu, copleșiți de nemulțumire permanentă , dat fiind faptul că ne vom lovi întotdeauna de asemenea constrângeri dureroase. Dacă pe unele le putem depăși sau trece cu vederea, altele, cum ar fi legile fizicii, limitele condiției umane,  viața în societate etc., rămân inflexibile orice am face.

Dorința de libertate care există în inima omului contemporan se traduce adesea printr-o tentativă disperată de depășire a limitelor care, crede el, îl țin prizonier. Vrem să mergem mereu mai departe, tot mai repede, să avem o mai mare putere de a  transforma realitatea, tendință resimțită în toate domeniile existenței. Credem că vom fi mai liberi atunci când progresele biologiei ne vor permite să alegem sexul copiilor. Ne închipuim că putem găsi libertatea depășindu-ne posibilitățile. Nemulțumiți de alpinismul normal, vrem să facem alpinism extrem, până în ziua care mergem prea departe și aventura plină de adrenalină se transformă într-o prăbușire aducătoare de moarte. Această tendință suicidară a unui anumit fel de căutare a libertății este evocată într-o manieră semnificativă în ultima scenă a  filmului ”Le grand bleu” eroul filmului, fascinat de ușurința și libertatea pe care o au delfinii când se mișcă în adâncul oceanului, sfârșește prin ai urma. Filmul uită să spună un fapt evident, acela că eroul se condamnă asfel la o moarte sigură! Sunt atâțea tineri care mor din cauza excesului de viteză sau a unei supradoze de heroină tocmai pentru că aspira la o librtate care nu se realizează pe căi autentice.  Este oare această libertate un simplu vis la care este mai bine să renunți și să te mulțumești cu o viață ternă și mediocră? Cu siguranță, nu! Numai că libertatea adevărată trebuie să o descoperim în noi înșine și în relația intimă cu  Dumnezeu.

Pot să ne facă viața cumplită, să ne fure toate bunurile materiale, să ne restrângă libertatea de mișcare exterioară, dar în realitate noi înșine îi ajutăm  și pierdem forțele noastre cele mai prețioase printr-o atitudine psihologică dezastruoasă, considerându-ne persecutați, umiliți, oprimați, lăsându-ne pătrunși de ură, ripostând pentru a ne ascunde frica. Cu siguranță avem dreptul să fim din când în când triști și abătuți din cauza încercărilor prin care trecem: este omenește și de înțeles. Cu toate astea, adevărata spoliere ne-o facem cu mâna noastră. Eu cred că viața este frumoasă și mă simt liber.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

DURERE REVOLTĂ ȘI ÎNDOIELI,

 Trebuie să realizăm faptul că atunci când suferim ceea ce ne face cel mai rău nu este atât suferința însăși cât refuzul nostru de a trece printr-o asemenea încercare. Durerii propriu-zise noi îi adăugăm zbuciumul interior care  implică refuz, revoltă, resentimente, îndoieli....  Închistrarea, neacceptarea suferinței nu fac decât să sporească chinul nostru, în timp ce, atunci când o acceptăm și o suportăm cu gând curat, ea devine mai ușor de suportat.  Referitor la asta se spune că: „o suferință cu care te-ai împăcat  nu mai este o suferință.”

Când suntem atinși de durere este firesc să încercăm să o vindecăm sau măcar să o ameliorăm. Dacă mă doare capul, pot să iau o aspirină, dacă știu că are efect. Cu toate astea, vor  fi întotdeauna suferințe fără remediu pe care este mai bine să le acceptăm fără revoltă. Asta nu înseamnă că suntem masochiști, din potrivă: acceptarea unei suferințe o face mai ușor de acceptat decât dacă ne bocăm într-un refuz violent. În plan fizic este foarte adevărat că cel care alege o atitudine dură , inflexibilă, își face mai mult rău decât cel care este mai tolerant și înțelept. Să vrei cu orice preț să elimini suferința duce uneori la suferințe ulterioare mai greu de suportat. Sunt extrem de uimit să văd cum, în viața de toate zilele, din cauza mentalității hedoniste a societății actuale, pentru care orice suferință este un rău ce trebuie evitat cu orice preț, oamenii devin tot mai nefericiți. Cel care își alege ca drum în viață fuga din fața durerii, acceptarea exclusivă a recompenselor, a ceea ce este confortabil, și refuză restul, mai devreme sau mai târziu va ajunge să poarte cruci mult mai grele decât cel care se împacă cu suferința și nu respinge ca fiind nerealistă ideea de a o elimina din viața lui.

Adeziunea la suferință ne dă putere. Din păcate, nu toți avem aceiași deschidere pentru a suporta suferințele suplimentare care se nasc, de fapt, din refuzul nostru de a accepta încercările firești ale vieții.Adevăratul rău nu este suferința, ci teama de suferință. Acceptată cu încredere și împăcare, suferința ne face să creștem, ne educă, ne purifică, ne învață să iubim dezinteresat, ne face smeriți, atenți, blânzi și plini de compasiune față de ceilalți, în timp ce teama de suferință ne înăsprește, ne învârtoșează inima, ne face să fim încrâncenați, ne blochează într-o atitudine protectoare și defensivă față de noi înșine, ne conduce cel mai adesea la alegeri iraționale ale căror consecințe sunt nefaste. Cele mai cumplite suferințe ale omului sunt cele de care se teme cel mai mult. Cea mai cumplită suferință nu este cea trăită, ci cea imaginată, cea care crește în mintea noastră și ne pune în situații false. 

Adevărata problemă este nu realitatea(care rămâne profund pozitivă, chiar dacă implică durere), ci felul în care noi ne-o reprezentăm.

sursa foto: internet

Ștefan Robu