Prioritățile și *visele*: o singură listă,

Ne-am început vara cu o listă întreagă de lucruri pe care am fi voit să le realizăm: să ne relaxăm, să ne facem prieteni noi(nu doar pe Facebook, ci în realitate!) și să consolidăm vechile prietenii prin revederi și excursii. 
Ne-am propus să citim cărți bune, să călătorim și să facem fapte bune, să vedem filme bune, să călătorim și sa facem fapte bune.
Multe planuri, poate chiar prea multe pentru un timp așa de scurt.
Însă oare timpul este scurt sau nu am reușit noi să ne organizăm bine, să ne alegem cu grijă prioritățile?

Nu cumva, deși visăm mult, ne organizăm puțin și mergem prea mult pe improvizații?
Viața nu poate fi trăită pășind dintr-o improvizație în alta.
Inima nu iubește improvizațiile și nu poate ajunge la fericire parcurgând drumuri improvizate. Și chiar dacă aparent improvizațiile ne pot ajuta sau salva uneori, de cele mai multe ori ele ne distrug visele și fericirea.

Așadar, unde e și cum arată lista noastră de priorități pentru ziua de azi, această lună, acest an?
Ce am realizat în această vacanță? Care sunt speranțele noastre? Suntem convinși că putem trăi mai bine luna aceasta față de luna trecută? Care ne sunt prioritățile și care este visul nostru cel mare? Ce facem pentru a ni-l împlini?

Prioritatea timpului liber trebuie să fie cum să ne apropiem unii de alții, cum să creștem împreună. cum să punem împreună bunurile, bucuriile viața, tot ceea ce avem și suntem.

Prioritatea trebuie să fie cunoașterea celuilalt, dar și cunoașterea de sine, și alui D-zeu. Cât timp am acordat celuilalt? Dar lui D-zeu?  Dar cunoașterii de sine?  Calea spre împlinire, spre o viață fericită trece prin aceste cunoașteri.  Trebuie să (re)cunoștem cum suntem, unde suntem și ce anume putem îmbunătăți în viața noastră.

Prioritățile vacanței trebuie să cuprindă prioritățile vieții, speranțele pe care le avem pentru viitorul nostru.
Nu există un timp potrivit pentru a ne opri din visare.  Nu există un timp în care să încetăm să luptăm pentru visele noastre.  Nu doar vacanța trece, ci și viața!   De aceea, să ai o listă cu priorități înseamnă să ai vise și să trăiești bucuria împlinirii lor.
De fapt, înseamnă să trăiești fericit!

sursa foto:internet
ștefan robu 

A accepta criticile,

   Noi oamenii avem multe frici.  Ne este frică de atacuri teroriste, de cutremure, de inundații, de accidente, de boală, de suferință, de moarte , de singurătate, de lipsa banilor, de nesiguranța viitorului etc.
Cu toate acestea, cred că ne este teamă mai ales de gura lumii, de ceea ce alții ar putea să spună și să creadă despre noi.  Pentru a nu fi criticați, deseori ajungem să nu mai fim noi înșine, căutând să impresionăm și să răspundem așteptărilor celorlalți.
Când aflăm însă că am fost vorbiți de rău,atunci ne descurajăm, ne supărăm, nu vrem să ne mai implicăm, ne spunem că nu mai merită să facem binele etc.
Dar, oare, nu cumva greșim?  Cred că, mai întâi de toate, trebuie să învățăm să nu luăm criticile în nume de rău, ci să le acceptăm, fără să ne supărăm.
În fond, nu sântem dictatori, ca să impun celorlalți ce anume să gândească despre noi, pentru că fiecare are dreptul la o opinie personală.
Zîmbind însă și păstrându-ne calmul, ne-am putea întreba: ”de ce ne dărâmă faptul că cineva ne vorbește de rău”?  În fond, căutăm să fim plăcuți, având curajul de a fi noi înșine în tot ceea ce facem, expunându-ne astfel judecății altora, sau ceilalți dau sens vieții noastre, și atunci ajungem să căutăm simpatia și admirația lor?
În al doilea rând, decât să ne supărăm că am fost criticați, mai degrabă să analizăm criticile aduse și să reflectăm asupra lor.
Sigur, este adevărat că unii caută mereu vinovați pentru eșecurile lor, dar aceasta nu înseamnă că noi suntem mereu imaculați și că nu greșim cu nimic.  Dimpotrivă, în unele situații, au dreptul să ne critice pentru ceea ce nu facem bine, iar noi nu putem să nu recunoștem că am greșit.
Când însă suntem criticați pe nedrept, chiar dacă ne doare, să nu ne descurajăm.
Fiecare poate  spune  ce vrea despre noi. Nu trebuie să ne supărăm.
Important este să nu facem lucrurile pentru a fi văzuți și admirați de oameni, ci pentru domnul, căruia să-i fim plăcuți în toate.
Stefan  robu
sursa foto:internet

LIBERTATE ȘI ACCEPTARE,

Omul își cucerește libertatea interioară în măsura în care credința, speranța și iubirea devin tot mai puternice în el.
Noțiunea de libertate poate părea un loc de întâlnire privilegiat. Cu toate acestea, se știe în ce măsură noțiunea de libertate poate fi purtătoare de ambiguități, poate conduce la rătăciri.
Faptul că această aspirație spre libertate atât de puternică la omul contemporan, chiar dacă reprezintă în mare măsură o iluzie și se realizează uneori pe căi greșite, are în ea ceva foarte corect și nobil.
Omul nu a fost creat să fie sclav, ci să fie stăpân pe creație, nu este creat să ducă o viață întunecată,care să se dezvolte într-un spațiu strîmt, ci a fost creat să aibă orizontul deschis.
Ființa umană manifestă o asemenea sete de libertate pentru că aspirația sa fundamentală este cea către fericire; omul presimte că nu există fericire fără iubire și nici iubire fără libertate, ceea ce este perfect adevărat.
Omul a fost creat din iubire pentru iubire, așadar, nu-și poate găsi fericirea decât iubind și fiind iubit.  Problema lui vine din faptul că uneori iubește cum nu trebuie, adică se iubește pe sine mânat de egoism și la urmă se simpte în mod inevitabil frustat, căci numai adevarata dragoste te îmbogățește.
Nu există iubire fără libertate, căci o iubire care folosește constrângerea, una din interes sau cea care urmărește simpla satisfacere a unei nevoi, nu merită numele de iubire. Iubirea nu se fură și nici nu se cumpără, nu există iubire adevărată și deci fericită decât între persoane care dispun liber de ele însele pentru a se dărui una celeilalte.
Iată extraordinara calitate a libertății: ea dă valoare iubirii, iar iubirea este condiția fericirii. Intuirea, fie ea și confuză a acestui adevăr, este cea care îl face pe om să acorde o asemenea importanță libertății

Viața între medicină și religie,

...De veacuri constatăm neputința recunoscută a medicinei în fața ghilotinei decesului, dar și recunoașterea necunoașterii tainei morții de către religie. Dacă pentru aceasta din urmă, moartea este un prag, pentru medicină este o încheiere a competențelor sale; deja nu mai are nimic de făcut.
Își strânge aparatele, seringile,pastilele și dă în primire altor entități subiectul terminat cu un proces verbal.
Dar, în fapt, și religia și medicina își au câmpul lor de acțiune aici și acum, dincoace de prag. Așadar ambele se întâlnesc concret în același tren, chiar dacă folosesc o terminologie diferită când fac referire la el: credincios și sau pacient.
Dacă, așa cum bine se știe, viața e multidimensională și complexă, sănătatea nu rămâne doar o chestiune pur tehnică, iar mântuirea nu este nici ea doar o rețetă într-o riguroasă formulă rituală.
Medicina are ca scop să țină moartea cît mai departe, iar religia să facă moartea cât mai bună.
Medicina ne antrenează împotriva morții, religia ne educă pentru după moarte. Amândouă ne învață ce anume sîntem chemați să fim și cum trebuie să lucrăm în prezent pentru sănătate, pregătim simultan clipa următoare și totodată ”clipa veșnică”, conștietizând că ”lucrurile mici fac perfecțiunea, însă desăvârșirea nu e ceva mai mic”.
Medicul american Colin Campbell constată că, atunci când vorbești de sănătate, nu poți avea certitudini: ”Observi, deduci, analizezi, compari, cauți dovezi, avansezi ideea unui adevăr probabil”.
În realitate, sănătatea înseamnă a lucra neîncetat pentru a îmbina armonios ceea ce suntem în acest moment(zestrea noastră genetică, dar și ceea ce am acumulat în trup până acum) cu ceea ce se cuvine să devenim. Construcția este permanentă.  Este un șantier deschis pe viață, pentru această viață, dar și pentru cea ”viitoare”. Este o libertate-fericire pe care o pierdem și sau o recăpătăm clipă de clipă, într-o clepsidră a propriei opțiuni.  Există o dinamică a acceptării, a conlucrării cu ceea ce ne înconjoară(natură, societate), într-un evantai ce însumează pe rînd ce pretind, doresc, aleg, optez, hotărăsc, dar și cum judec, consider, sper și cred. 
Ceea ce vine din afară în interiorul nostru este interpretat și asimilat,pentru a dobândi noblețea și demnitatea oferite de sănătate ori, prin refuz sau nechibzuită alegere, umilința și robia bolii.
Dacă în paragraful anterior înlocuim cuvântul sănătate cu acela de mântuire, vom relua același concluzii. Suntem solicitați să fim liberi și fericiți, în variațiuni pe o temă asumată, prin cunoaștere și voință.
Religia și medicina conlucrează în același scop, merg alături pe aceiași cale a adevărului, a vieții, spre binele creaturii, din micul segment de eternitate care este timpul vieții pământești, proiectând simultan izbăvirea și tămăduirea. 
Amândouă se ocupă exclusiv de om, sunt două fațete ale aceleiași schimbătoare realități, construită ca o armonie în trăirea sa prezență, dar și făcându-se pe sine aptă pentru continuarea, mai apoi, în splendida armonie.
Însă, când ajungem să confundăm religia cu o instituție, iar medicina cu tehnologia și industria (alimentară sau farmaceutică), ambele se îndepărtează de esența și obiectivul comun: împlinirea omului.
Politica fricii și politica speranței funcționează concomitent în cazul pacientului și al credinciosului. Iar raiul și iadul, sănătatea și boala/moartea sunt oglinzile paralele din același stabiliment.
Într-o altă formă ori sub alte icoane, căutăm sănătatea sufletului și a trupului, uneori inventând noi secte sau noi medicamente, pentru a face față asaltului ideologiilor și tehnologiilor, neîncetat agresați pe dinăuntru și de jur împrejur, deconectându-ne de ceea ce omenirea deja desăvârșise pentru om, din câtă istorie a ajuns din urmă până la noi.
Nu se poate nega ameliorarea vieții în sensul reducerii mortalității infantile și a creșterii longevității, datorate mai cu seamă unei educații în domeniul igienei.  Poți trăi intens, precum Mozart, doar 35 de ani. Poți viețui 80-90 de ani doar ca un obiect viu,poate așezat și sfătos, fără a schimba totuși nimic în jur, ori schimbând totul, cam în același număr de ani.
Sănătatea fizică nu este mereu sinonimă cu sănătatea psihică, nici aceasta nu este sinonimă cu mântuirea, chiar dacă o viață creștinească necesită un echilibru între suflet și trup.
Dacă medicina nu are grijă de om, asigurându-i bucuria
prezentului, cum va putea religia să-i asigure bucuria
viitorului?Acum, tot mai des medicina- care-l menține
pe pacient între tristețe, îndoială și temeri-este un negoț și,
uneori, pe alocuri, religia devine tot afacere, desprinzându-se
 de menirea ei de antrenare a omului întru bucurie pentru
marea bucurie.
Sistemele de reguli și porunci amenințătoare privind
viitorul-nu doar ca porțiune de timp,situată după 
încheierea prezentului, de aici- includ judecata care
va analiza tocmai intervalul de care trebuie să se 
ocupe atît medicina, cât și religia.

sursa foto: internet

Pacea și bucuria mea,

Există suflete pe pământ
Care caută în zadar fericirea;
Dar la mine, dimpotrivă,
Bucuria îmi locuiește în inimă.
Această floare nu este efemeră,
Eu o dețin pentru totdeauna;
Ca un trandafir primăvăratec,
Ea îmi surîde în fiecare zi. (...)

Când cerul albastru devine întunecat
Și pare să mă părăsească,
Bucuria mea este să rămân în umbră,
Să mă ascund, să mă micșorez.
Pacea mea este voința sfântă
A lui Isus, unica mea iubire.
Astfel trăiesc fără nici o teamă
Iubind deopotrivă noapte ca ziua.

Pacea mea este să rămân mică;
Astfel când cad pe drum,
Pot să mă ridic foarte repede,
Și Isus mă ia de mână.
Atunci copleșindu-l cu mângâieri,
Îi spun că el este totul pentru mine...
Și îmi dublez dezmierdările.
Când el se ascunde de credința mea.

Pacea mea, dacă vărs lacrimi,
Este de a le ascunde de surorile mele.
Oh! câte farmece are suferința,
Când știi să o ascunzi sub flori!
Eu vreau să sufăr mult fără să o mărturisesc,
Ca Isus să fie consolat;
Bucuria mea este să-l văd surâzând
Când inima mea este în exil. (...)

Eu vreau să trăiesc  încă mult timp,
Doamne, dacă asta este dorința ta.
Aș vrea să te urmez în cer,
Dacă asta ți-ar fi plăcerea.
Iubirea, acest foc al patriei,
Nu încetează să mă consume;
Ce importanță au pentru mine moartea sau viața?
Singura mea fericire este să te iubesc!...

**La viața ta... alegeri necesare,**

Gândim(din când în când) aiurea, alergăm aiurea, ne simțim aiurea... și, poate, trăim aiurea. Ulterior, (tot noi) riscăm să constatăm că ne dorim de mult ceva, însă ne ocupăm total de altceva. Adesea ne și enervăm! Sau ne descurajăm că tot dorim și nu mai reușim. Cum vine asta? 
Avem, probabil fiecare dintre noi, o serie de gânduri și dorințe personale. Deținem lista noastră de priorități, de așteptări, intenții...  Chiar rezonabile! Exemplu: cât ne-am dori puțină(sau multă) răbdare!Cât am dori un pic de pace? Sau liniște în suflet!
Am vrea să nu ne enervăm, să fim mai buni, să reușim și una și ailaltă etc.
Ne pronunțăm, (tacit sau explicit) asupra propriilor aspirații. Și facem bine.  În plan intern avem o gamă largă de propuneri personale. Însă mai e nevoie de ceva. Ceva ce nu mai ține de cuvinte.  
Există, între psihoterapii, o terapie, a realității.
Promotorul ei, dr. W. Glasser, o construiește în jurul noțiunii de alegere.  Adică tot ce faci, ce simți, ce reușești, ce ești, sau ce nu ești... e cauza alegerilor tale.Totul depinde doar de tine: de ce optezi să faci.  Sună banal, însă adevărat: ești deprimat, înseamnă că tu ai ales ceva care îți generează starea asta.  Ești obosit: e pentru că ai preferat ceva epuizant.  Ești fericit: e doar din cauza alegerilor tale.  Ești zăpăcit, frustrat, vesel sau trist... motivul e același.  E totul o alegere!
Tu însuți ai optat, premergător sau pe parcurs, sau chiar acum,... iar toate astea te condiționează. 
Această terapie a realității propune un model de analiză în patru etape, numit ”WDEP”
1.Wants=dorințe,
2.Doing=acțiune,
3.Evaluating=verificare,
4.Plan=planificare.
Trecând treptat de la o etapă la cealaltă, te poți verifica, îți poți propune și chiar rezolva problema.  Exemplu: să presupunem că vrei pace și liniște în viața ta.  O chestie frumoasă pe care o dorește fiecare!  Aceasta înseamnă că formulezi primul moment, dorința ta: ”doresc mai multă pace”.
Apoi, treci la etapa următoare: întreabă-te ce faci de obicei în fiecare zi, ce faci în general în viața ta.  Să zicem că ești sincer și-ți răspunzi: ”păi merg la muncă sau la scoală, mă întâlnesc cu x sau y, ,mă duc la club, la bar, la tenis, footbal... la televizor, calculator etc.”  Până aici totul pare corect.  Urmează însă al treilea moment: compară dacă ce faci în fiecare zi are vreo legătură cu ce ti-ai dori de fapt în viața ta (în cazul nostru pacea).  Să zicem că rămâi tot sincer, și observi că sa-r putea să nu se potrivească una cu cealaltă: vrei pacea, dar alergi ca un bezmetic toată ziua încoace și încolo, vrei liniște, dar stai intenționat în zgomot.  Faci una și vrei alta.
Drept consecință, al patrulea moment este planificarea. Adică te gândești concret cum poți să îți aduci măcar un fir de pace în ființa ta.
Și programezi: fie te odihnești, fie te rogi, te plimbi, sau meditezi, te lași pătruns de o lectură etc.
Adică schimbi concret modul de a trăi!  E evident, no să refuzi total orice prilej de muncă, și nu o să-ți restricționezi alte activități utile.  Sau, poate da!  Dacă și ceea ce-ți dorești este vital și valorează mult mai mult ca orice altceva, atunci: da.  Da, fără vreun sentiment de vină!  Adică te implici concret în ce anume ți-ai propus fără să te mai deruteze alții.  Tu însuți ești convins acum (și motivat) că ce-ți dorești să faci, de azi înainte, are valoare pentru viața ta.
În fapt, întreaga existență e o escapadă de alegeri.
Nu ești creat să trăiești la întâmplare.  Nu viețuiești instinctual.  Ci te implici activ. Alegi. Cu personalitate. Cu responsabilitate!  Dacă ai sta și-ai aștepta să se întâmple totul de la sine, te-ai amăgi vital.  E ca și cum ai vrea enorm de mult să ți se schimbe becul ars, sau clanța de la ușă, fără ca să faci nimic..  E ireal!  Nu progresezi fără intenție. Nu te dezvolți ”așa, din mers”. Ci e nevoie de participarea ta.
Biblia conține exemple inedite de oameni și momente unde alegerile (atât nocive, cât și sfinte)  au devenit ulterior sursă de plâns sau bucurie.
E acțiunea de a  deveni tu însuți. Atunci când, la un moment dat, decizi să te ocupi cu interes de tine, de suflet, de dorința ta frumoasă, înseamnă că alegi cea mai frumoasă variantă de a trăi. 
Atunci îți folosești darul sublim al libertății și nu gândești deloc aiurea, ci dimpotrivă, cu înțelepciune.
sursa foto: internet

Două cruci,

Tu ai fost crucea mea
Înaltă, subțire,
În stare să mă răstignească
Grindă pe grindă.
Eu am fost crucea ta
Copilărească,
Răsfrântă-n oglindă.
Aceeași mișcare
Pentru îmbrățișare
Și răstignire,
Pentru mire
Și pentru mireasă.
Lasă
Vremea să curgă de două ori,
Dinspre seară, și dinspre zori,
Pentru unul, și pentru altul,
Să ne semene,
Și să ne-acopere sumbră
Cu flori-
Printre care să privim spre înaltul
Desenat cu două cruci gemene:
Una de umbră.
                        Ana  Blandiana

sursa foto:internet