EU VOI EGALITATE!,

 De-a lungul veacurilor, oamenii au cerut egalitate. Au existat chiar vremuri când această egalitate era cerută cu prețul sângelui.

Pe străzile Parisului, revoluționarii strigau  Liberte, Egalite, Fraternite!.  La doar câțiva ani însă, rece și realist, Napoleon Bonaparte concluziona: Libertatea și fraternitatea au fost sacrificate rapid în Revoluție. Doar egalitatea a rămas visul francezilor. Venind mai aproape de vremurile noastre, sunt destui aceia care mai țin minte societatea comunistă în care toți oamenii sunt egali. Marxismul, ridicat la rang de religie, a propovăduit intens această egalitate universală.  Dar, așa cum spunea George Orwell în celebra sa carte ”Ferma Animalelor”, toate animalele sunt egale între ele. În România, ridicolul era prezent inclusiv în adresările cotidiene. Prin lege se desființase apelativul  „domn”, fiind înlocuit cu proletarul „tovarăș”. Dar tovarășilor mai de seamă li se spunea „dumneavoastră”. A se citi „domnia voastră”!

Poetul și fabulistul român Grigore Alexandrescu nota ironic într-una din fabulele sale că egalitatea nu e și pentru căței, iar noi, oamenii, „numai  cu cei mari egalitate vrem”. De fapt, mai rău decât atât - egalitatea pe care oamenii o vor de cele mai multe ori este acea stare obținută prin coborârea celor din elita societății în praful și mizeria celor meschini. Temnițele comuniste stau martore la această gândire - torționari lipsiți de inimă și educație au torturat și ucis floarea unei țări în doar câțiva ani.

Acele personaje aveau bucuria de a putea umili pe aceia pe care deunăzi îi știau drept oameni importanți: miniștri, episcopi, preoți, profesori etc. Istoria ne arată însă că această idee este profund periculoasă și nu produce decât crimă și dezumanizare, iar pentru a ne convinge de acest lucru nu avem nevoie de multe argumente.

Criza pe care biserica a traversat-o  în veacul al XVI-lea, când a trăit ruperea protestantă, a avut de-a face tot cu dorința de egalitate, de uniformizare a lucrurilor bune și frumoase la nivelul cel mai de jos. Toți credincioșii erau egali - nu era nevoie de preoți. Toți creștinii erau la fel - nu era nevoie de sfinți. Toate lucrurile erau la fel - nu era nevoie de obiecte de cult. Toate cuvintele erau la fel - nu mai erau nevoie de devoțiuni speciale. Nici chiar persoana fecioare Maria nu a scăpat acestui val de gândire. Refrenul recitat, de atunci și până azi, nu neagă maternitatea ei, nici fecioria măcar, ci caracterul ei special: „E o femeie ca și noi”. 

Dar oare creștinismul nu a adus egalitatea între oameni? Unii au încercat chiar să susțină că Isus Cristos a venit să propună prima formă de comunism, de egalitarism. Este adevărat că, prin moartea și învierea sa Cristos a adus viață tuturor oamenilor.

Sfântul Paul ne amintește că, odată cu venirea lui Cristos, nu mai există vechile bariere sociale.  Dar această egalitate adusă de creștinism este o egalitate a ridicării.  Cei mai mulți dintre oameni sunt ridicați la demnitatea de copii ai lui Dumnezeu.   Copii abandonați, femeile, sclavii, săracii primesc în biserică acea prețuire și cinste pe care în lumea antică o primeau doar aristocrații. Nu vedem o egalitate a coborârii, ci una a ridicării.  Dumnezeu ne cheamă să fim cu toții egali - sfinți, curați și nobili.  Așa cum spune Sfântul Ioan Paul al II-lea, „cu toții suntem chemați la sfințenie, și oamenii sfinți pot reînnoi omenirea”.

sursa foto: internet

ștefan robu

ACCEPTÂND REALITATEA, SUFERINȚELE,

 Dacă ne acceptăm pe sine, vreau să mă refer și la acceptarea evenimentelor. Nu putem să ne schimbăm viața în bine dacă nu începem prin a accepta în integritatea ei și deci a consimți la toate evenimentele exterioare cu care ne confruntăm. În mod evident, nu ne este greu să acceptăm ceea  ce percepem drept bun, pozitiv, cu valoare de recompensă, dar este mult mai greu atunci când este vorba de dificultăți și suferințe de toate felurile. Voi vorbi acum despre asta desemnând aceste realități percepute ca negative cu termenul de necazuri. Subiectul este destul de delicat. Știm cu toții că, oricare ar fi proiectele noastre, oricât de bine gândită planificarea lor, există situații pe care nu le putem controla și deci se produc o multitudine de evenimente contrarii previziunilor, aspirațiilor, dorințelor noastre, iar noi suntem obligați să le facem față.

Ceea ce mi se pare important este să nu ne mulțumim cu a le accepta bodogănind, ci să consimțim sincer, să nu le suportăm, ci într-un anumit sens să le alegem(chiar dacă, de fapt, nu avem de ales și tocmai asta ne deranjează!).  A alege înseamnă în acest context să facem un exercițiu de libertate și, dincolo de a ne resemna, să primim cu inimă bună ceea ce ni se întâmplă. Nu este lucru ușor, mai ales dacă este vorba de încercări cumplite, dar este cea mai bună metodă și trebuie să încercăm să o punem în practică cât mai mult posibil, întăriți de credință și speranță. Dacă avem suficientă credință în Dumnezeu, vom crede că există și ceva bun în ceea ce ni se întâmplă și vom avea puterea să spunem la fel ca Isus „Facă-se voia ta!”

Iată un adevăr fundamental: Dumnezeu poate transforma orice în bine, chiar și răul, chiar și ceea ce este negativ. A face din bine tot bine nu este mare lucru, toată lumea poate, dar numai Dumnezeu, atotputernic, iubitor și înțelept, este în măsură să transforme însuși răul în bine. Cum? Nu stă în puterea noastră să o explicăm și nici să o demonstrăm (nici o filosofie și nici o altă gândire teologică nu sunt în stare să o facă!), dar putem să o credem bazându-ne pe cuvintele din Sfânta Scriptură care ne cheamă să avem încredere: „Dumnezeu pe toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc”. Dacă ne vom lăsa pătrunși de acest adevăr, vom ajunge să-l și trăim.

Când trăim conform acestui timp interior ne dăm seama că nimic nu este întâmplător. Dacă uneori mergem prin întuneric și pe drumuri necunoscute, presimțim și verificăm  totuși că viața noastră se derulează într-un ritm care depășește puterea noastră de înțelegere, care nu depinde de noi și căruia este minunat să ne abandonăm, căci el ne poartă dincolo de noi înșine și într-un spațiu unde evenimentele sunt puse în ordine cu o înțelepciune infinită.

sura foto: internet

Ștefan Robu

CE ESTE STRESUL?

 S-ar putea ca această noțiune să nu fie clară pentru toată lumea.  Stresul este o stare de presiune, de încordare a organismului și apare ca o reacție de apărare la excitanții negativi. Stresul constituie legătura energetică  cu răul fără să fie perceptibilă ochilor. Tot ceea ce este rău pentru omul respectiv înseamnă stres. Medicina cercetează stresul la nivelul manifestării lui fizice, adică boala.  Iar boala nu este nimic altceva decât energia negativă acumulată care provoacă disconfortul fizic. Atât medicina cât și oamenii percep stresul ca pe o ultimă picătură -  presiune psihică - în lanțul de stresuri acumulate timp de un an sau timp de zeci de ani după care, implicit, urmează boala. Această abordare a stresului este limitată.

Așadar, ajungem la concluzia că fiecare om, bazându-se pe logică și cunoscând distribuirea energiilor în corp este capabil să determine stresul care provoacă sau a provocat boala. Dacă a apărut boala, atunci gândiți-vă unde sa localizat - în partea stângă sau dreaptă, în partea superioară sau inferioară, în față sau în spate și vom găsi cauza în sufletul nostru. Dacă în locul bolnav sau în întregul corp apare sentimentul ușurării, înseamnă că am descoperit adevărata cauză. Pentru a dispărea boala trebuie să iertăm și să ne iertăm. Repetând iertarea dispare durerea, apoi boala. Dacă suntem bolnavi din creștet până în tălpi, înseamnă că nu știm nici să iertăm, nici să ne cerem iertare, și nu ne recunoaștem propriile greșeli. Când începem să ne recunoaștem greșelile, să iertăm și să ne iertăm, abia atunci ne vom vindeca.

Pentru a înțelege mai bine transformarea stresurilor în boală, este necesar să explic cum acționează frica, pentru că oamenii sunt prizonierii fricii. Frica poate să se manifeste cu energiile diferite din corpul nostru. Oamenii nu înțeleg că aceste probleme  sunt urmarea firească a gândurilor greșite și a faptelor oamenilor. Faptul că după bine urmează răul este un lucru firesc, după care urmează iarăși bine. Frica intensifică răul. Cine înlătură frica prin iertare poate să trăiască în pace și liniște. În loc să ne fie frică de viitor, este mai bine să ne corectăm prezentul.

Fiecare om care dorește să fie fericit, trebuie să ajute pământul căci el este casa noastră, dacă această casă nu este iubită, moare. Cine aduce în casă gânduri negre, stres, etc. îi otrăvește atmosfera și casa se distruge. Nimeni nu se poate simți liber într-o asemenea casă.  Omenirea este prizoniera propriilor stresuri.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

LIBERTATE EXTERIOARĂ SAU INTERIOARĂ,

 O iluzie fundamentală legată de noțiunea de libertate stă în faptul că ea este considerată exterioară, dependentă de circumstanțe, și nu o realitate,  în primul rând interioară.  Explicație: Este vorba despre o evidență foarte simplă, dar ne trebuie  mult timp să o înțelegem: atât timp cât sentimentul libertății - mai mare sau mai mică - depinde de circumstanțele exterioare, avem confirmarea că nu suntem cu adevărat liberi.  Cel mai adesea, avem impresia că circumstanțele în care ne găsim sunt cele care ne limitează libertatea: constrângerile impuse de societate, obligațiile de tot felul pe care alții le pun pe umerii noștri, limitări care ne țin prizonieri și se referă la sănătatea noastră, la posibilitățile noastre fizice etc.  Așadar, pentru a ne câștiga libertatea ar trebui să eliminăm toate aceste constrângeri și limitări.  Când ne simțim sufocați găsim vinovați instituțiile sau indivizii care ni se par că ar fi cauza. Câte resentimente față de ceea ce nu merge și ne împiedică să fim liberi așa cum am vrea!...

Acest fel de a vedea lucrurile conține, fără îndoială, un sâmbure de adevăr, căci uneori limitările și constrângerile sunt făcute ca să le depășim pentru a ne cuceri libertatea. Numai că există și o mare parte de iluzie ce trebuie demascată, căci altfel riscăm să nu mai gustăm niciodată din adevărata libertate. Chiar dacă ar dispărea tot ceea ce considerăm piedici pentru viața noastră, nu avem garanția că vom găsi libertatea deplină la care aspirăm. Când împingem limitele ne trezim că apar altele puțin mai încolo. Riscăm, așadar, dacă ne referim la problematica descrisă mai sus, să ne găsim într-un proces care se derulează continuu, copleșiți de nemulțumire permanentă , dat fiind faptul că ne vom lovi întotdeauna de asemenea constrângeri dureroase. Dacă pe unele le putem depăși sau trece cu vederea, altele, cum ar fi legile fizicii, limitele condiției umane,  viața în societate etc., rămân inflexibile orice am face.

Dorința de libertate care există în inima omului contemporan se traduce adesea printr-o tentativă disperată de depășire a limitelor care, crede el, îl țin prizonier. Vrem să mergem mereu mai departe, tot mai repede, să avem o mai mare putere de a  transforma realitatea, tendință resimțită în toate domeniile existenței. Credem că vom fi mai liberi atunci când progresele biologiei ne vor permite să alegem sexul copiilor. Ne închipuim că putem găsi libertatea depășindu-ne posibilitățile. Nemulțumiți de alpinismul normal, vrem să facem alpinism extrem, până în ziua care mergem prea departe și aventura plină de adrenalină se transformă într-o prăbușire aducătoare de moarte. Această tendință suicidară a unui anumit fel de căutare a libertății este evocată într-o manieră semnificativă în ultima scenă a  filmului ”Le grand bleu” eroul filmului, fascinat de ușurința și libertatea pe care o au delfinii când se mișcă în adâncul oceanului, sfârșește prin ai urma. Filmul uită să spună un fapt evident, acela că eroul se condamnă asfel la o moarte sigură! Sunt atâțea tineri care mor din cauza excesului de viteză sau a unei supradoze de heroină tocmai pentru că aspira la o librtate care nu se realizează pe căi autentice.  Este oare această libertate un simplu vis la care este mai bine să renunți și să te mulțumești cu o viață ternă și mediocră? Cu siguranță, nu! Numai că libertatea adevărată trebuie să o descoperim în noi înșine și în relația intimă cu  Dumnezeu.

Pot să ne facă viața cumplită, să ne fure toate bunurile materiale, să ne restrângă libertatea de mișcare exterioară, dar în realitate noi înșine îi ajutăm  și pierdem forțele noastre cele mai prețioase printr-o atitudine psihologică dezastruoasă, considerându-ne persecutați, umiliți, oprimați, lăsându-ne pătrunși de ură, ripostând pentru a ne ascunde frica. Cu siguranță avem dreptul să fim din când în când triști și abătuți din cauza încercărilor prin care trecem: este omenește și de înțeles. Cu toate astea, adevărata spoliere ne-o facem cu mâna noastră. Eu cred că viața este frumoasă și mă simt liber.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

DURERE REVOLTĂ ȘI ÎNDOIELI,

 Trebuie să realizăm faptul că atunci când suferim ceea ce ne face cel mai rău nu este atât suferința însăși cât refuzul nostru de a trece printr-o asemenea încercare. Durerii propriu-zise noi îi adăugăm zbuciumul interior care  implică refuz, revoltă, resentimente, îndoieli....  Închistrarea, neacceptarea suferinței nu fac decât să sporească chinul nostru, în timp ce, atunci când o acceptăm și o suportăm cu gând curat, ea devine mai ușor de suportat.  Referitor la asta se spune că: „o suferință cu care te-ai împăcat  nu mai este o suferință.”

Când suntem atinși de durere este firesc să încercăm să o vindecăm sau măcar să o ameliorăm. Dacă mă doare capul, pot să iau o aspirină, dacă știu că are efect. Cu toate astea, vor  fi întotdeauna suferințe fără remediu pe care este mai bine să le acceptăm fără revoltă. Asta nu înseamnă că suntem masochiști, din potrivă: acceptarea unei suferințe o face mai ușor de acceptat decât dacă ne bocăm într-un refuz violent. În plan fizic este foarte adevărat că cel care alege o atitudine dură , inflexibilă, își face mai mult rău decât cel care este mai tolerant și înțelept. Să vrei cu orice preț să elimini suferința duce uneori la suferințe ulterioare mai greu de suportat. Sunt extrem de uimit să văd cum, în viața de toate zilele, din cauza mentalității hedoniste a societății actuale, pentru care orice suferință este un rău ce trebuie evitat cu orice preț, oamenii devin tot mai nefericiți. Cel care își alege ca drum în viață fuga din fața durerii, acceptarea exclusivă a recompenselor, a ceea ce este confortabil, și refuză restul, mai devreme sau mai târziu va ajunge să poarte cruci mult mai grele decât cel care se împacă cu suferința și nu respinge ca fiind nerealistă ideea de a o elimina din viața lui.

Adeziunea la suferință ne dă putere. Din păcate, nu toți avem aceiași deschidere pentru a suporta suferințele suplimentare care se nasc, de fapt, din refuzul nostru de a accepta încercările firești ale vieții.Adevăratul rău nu este suferința, ci teama de suferință. Acceptată cu încredere și împăcare, suferința ne face să creștem, ne educă, ne purifică, ne învață să iubim dezinteresat, ne face smeriți, atenți, blânzi și plini de compasiune față de ceilalți, în timp ce teama de suferință ne înăsprește, ne învârtoșează inima, ne face să fim încrâncenați, ne blochează într-o atitudine protectoare și defensivă față de noi înșine, ne conduce cel mai adesea la alegeri iraționale ale căror consecințe sunt nefaste. Cele mai cumplite suferințe ale omului sunt cele de care se teme cel mai mult. Cea mai cumplită suferință nu este cea trăită, ci cea imaginată, cea care crește în mintea noastră și ne pune în situații false. 

Adevărata problemă este nu realitatea(care rămâne profund pozitivă, chiar dacă implică durere), ci felul în care noi ne-o reprezentăm.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

SĂ NE ACCEPTĂM PE NOI ÎNȘINE, PENTRU AI ACCEPTA PE CELALȚI,

 Să facem o remarcă, și anume aceea că există o legătură profundă și cu dublu sens între acceptarea de sine și acceptarea celorlalți, iar una deschide calea spre cealaltă.  Deseori se întâmplă să nu-i acceptăm pe ceilalți pentru că, de fapt, în sufletul nostru nu ne acceptăm pe noi înșine. Cel care nu este împăcat cu sine va fi în mod sigur în război cu ceilalți.Neacceptarea de sine creează o tensiune interioară, o nemulțumire, o frustrare pe care o răsfrângem de multe ori asupra altora ce devin țapi ispășitori pentru conflictele noastre interioare. Iată un mic exemplu: „ când suntem prost dispuși în compania amicilor este pentr că, de cele mai multe ori,  suntem nemulțumiți și ei plătesc pentru nereușita noastră! Elly Hillesum scria în una din scrierile lui:„ Încep să îmi dau seama că atunci când simt aversiune față de cineva trebuie să caut rădăcina dezgustului în mine însămi: iubeșteți aproapele ca pe tine însuți.” Dimpotrivă, omul care își închide inima față de ceilalți, care nu face nici un efort pentru ai iubi așa cum sunt, care nu știe să se împace cu semenii, acela nu va avea niciodată bucuria de a trăi această stare profundă de pace interioară de care toți avem nevoie.  Dacă facem lucruri josnice, îi judecăm cu asprime pe ceilalți, suntem neînțelegători și lipsiți de toleranță, sfârșim întotdeauna prin a fi noi înșine victimele faptelor noastre.

După acceptarea de sine, aș vrea să mă refer acum la acceptarea evenimentelor. Principiul fundamental este același: nu putem să ne schimbăm viața în bine dacă nu începem  prin a o accepta în integralitatea ei și deci a consimți la toate evenimentele exterioare cu care ne confruntăm. În mod evident, nu ne este greu să acceptăm ceea ce percepem drept bun, pozitiv, cu valoare de recompensă, dar este mult mai greu atunci când este vorba de dificultăți și suferințe de toate felurile. Știm cu toții că, că oricare ar fi proiectele noastre, oricât de bine gândită planificarea lor, există situații pe care nu le putem controla și deci se produc o multitudine de evenimente contrarii previziunilor, aspirațiilor, dorințelor noastre, iar noi suntem obligați să le facem față.

Ceea ce mi se pare important este să nu ne mulțumim cu a le accepta bodogănind, ci să consimțim sincer, să nu le suportăm, ci într-un anumit sens să le alegem(chiar dacă, de fapt, nu avem de ales și tocmai asta ne deranjează.) A alege înseamnă în acest context să facem un exercițiu de libertate și, dincolo de a ne resemna, să primim cu inimă bună ceea ce ni se întâmplă.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

RAȚIUNE ȘI VOINȚĂ,

 Voința este mișcarea direcționată a energiei iubirii, cu un scop bine determinat. Voința oricărui om este sfântă, ea trebuie respectată. Nici un om nu vrea, în adâncul sufletului lui, să facă rău. Voința începe să facă rău atunci când omul nu știe ce este bine și ce este rău. Voința celui curajos se înfăptuiește. Voința celui care este speriat nu se înfăptuiește deoarece frica îndepărtează ținta și se transformă în răutate și apoi și în mânie. Răutatea distruge bunăvoința. Un om speriat își atinge scopul cu forța sau cu răutate, justificându-se că orice mijloc este bun pentru aceasta. În plus, scopul realizat prin forță poate părea la început foarte atrăgător. De ce se  mânie omul? Că doar poate trăi și fără griji. Și totuși, cum și de ce  apare răutatea? Dacă mânia este stârnită de lipsa de libertate, libertatea aceasta unde dispare?  Ignorantului îi stă în fire să-și găsească calea mai greu și mai încâlcit ca să simtă pe pielea lui și să afle astfel ce putere are. A forța pe cineva are ca urmare refuzul acestuia. Din refuz, se iscă un refuz și mai mare, ea iscând la rândul ei o hiperexigență care, în mod natural, duce la nemulțumire. Ieșirea din acest cerc închis sa-r părea că este dorința de a fi mai bun ca ceilalți dar, de fapt, este începutul unui nou cerc care se închide - se creează o stare de obligativitate care te forțează să fii și mai bun ca ceilalți, dar trebuie știut  că nimeni nu este nici mai bun și nici mai rău decât oricare altul. Cât de complicat se extrag aceste lucruri din subconștientul omului, prin urmare pornesc de la nivelul subconștientului care la omul modern sa complicat mult. Modul de percepție a vieții se complică însă și mai mult din cauza faptului că rațiunea noastră este blocată în frică.

Viața omului este ca o scară în spirală aflată într-o casă înaltă. Cine dorește cu ardoare, poate, printr-o perseverență rațională, să învețe să coboare pe această scară până la viețile anterioare, sau să urce până la viețile următoare.Cu cât ne vom agita mai puțin, cu atât vom vedea mai bine caracterul instructiv al celor văzute.  Cu cât suntem mai pregătiți să aprofundăm,să clarificăm adevărul de viață, cu atât el se va deschide ochilor noștri. Fiecare primește ce merită în momentul respectiv. Fiecare merge pe scara lui, pe drumul lui, pentru a căpăta înțelepciune, și să învățăm din experiența altora cum să rămânem pe treptele scării.

Fiecare om are dreptul sfânt de a fi stăpânul scării vieții lui, chiar dacă este foarte mic. Are dreptul să decidă cât de mare poate fi pasul și încotro să privească. Din păcate, devenind tot mai inteligentă, omenirea nu mai ține cont de dreptul celorlalți. De dragul propriului scop, toate legile sunt măturate din cale și date uitării. Toată lumea se grăbește. La început pentru că nu este timp, apoi pentru că nu vrei să mai privești în jur. Vrei doar să găsești ce trebuie....

Pe un om curajos frica pozitivă îl face să evolueze. Datorită ei, rațiunea și cunoașterea vieții se desăvârșesc. Pentru un om speriat frica negativă va face ca gândurile lui, și așa încetinite, să treacă dintr-o extremă în alta și în final să-și piardă rațiunea.

sursa foto: internet

Ștefan Robu