NU MĂ APROBA, ACCEPTĂ-MĂ

Scrie acest îndemn și, dacă dorești, îmbunătățește-l, adăugându-i propriile opinii.  Scrie-l și bucură-te de el de fiecare dată când îl citești sau îl dăruiești:

                      Îmi doresc să mă accepți, nu să mă aprobi.  A mă accepta se referă la faptul că nu poți face nimic pentru a-mi schimba esența sau a-mi cere să mă conformez pe deplin gusturilor și așteptărilor tale.  E singura soluție:  să mă accepți așa cum sunt și o să continuăm să fim împreună, sau, dacă nu mă accepți așa cum sunt, voi continua de unul singur.
A mă aproba, în schimb, implică o judecată de valoare. Este vorba de un ”da” care nu îmi place.  De ce ar trebui să mă aprobi sau să mă dezaprobi ca persoană? A aștepta să mă aprobi moral sau etic pentru a fi cu mine este în discrepanță cu principiile mele. Ideea este că nu vreau să particip la nici o societate în care să fiu asociat minoritar. Nu sunt interesat de asta.

Nu vreau să fiu aprobat pentru a fi iubit.  Uită-te bine, asta este ceea ce sunt. . Dacă m-aș supune cerințelor tale, aș valora mai puțin decât tine ca persoană, ți-aș acorda dreptul de a mă evalua și acest lucru chiar nu se va întâmpla. Iubește-mă fără teste de admitere, marchează-ți limitele și spune-mi-le. Voi vedea eu cum fac să nu le depășesc. Și dacă nu sunt în stare, mă voi îndepărta imediat, fără mâhnire și depresii.

A iubi înseamnă a nu judeca.

sursa foto: internet
stefan robu

CREDINȚA CARE SE TRANSFORMĂ ÎN PROSPERITATE,

Numai inima în care prevalează integritatea, încrederea, generozitatea și iubirea poate cunoaște adevărata prosperitate. Cine nu are aceste calități nu poate cunoaște prosperitatea reală, căci la fel ca fericirea, aceasta nu are nimic de-a face cu posesiunile lumești, ci reprezintă o realizare interioară.

Natura dăruiește tot ce are, fără nici un fel de rezerve, și nu pierde niciodată nimic. În schimb, oamenii care pun mâna pe tot ce le iese în cale au totul de pierdut. Fă întotdeauna ceea ce consideri că este corect și ai încredere în legea divină. Cultivă-ți credința în puterea divină care guvernează universul și aceasta nu te va abandona niciodată, ci te va proteja de-a pururi.. Această credință transformă orice pierdere într-un câștig și orice blestem într-o binecuvântare. Nu renunța niciodată la integritate, generozitate și iubire,  căci aceste virtuți te vor conduce către adevărata prosperitate.

Să pui propriile interese pe primul loc echivalează cu distorsionarea impulsurilor divine și nobile ale inimii. Lasă-ți inima să se dilate și să aibă grijă cu generozitate și iubire de ceilalți, și astfel te vei bucura de multă fericire, iar prosperitatea va veni singură la tine. Cei care s-au rătăcit de pe calea corectitudinii se tem de competiție. Există chiar în timpurile noastre oameni care sfidează orice competiție prin puterea integrității și credinței lor, și care au reușit să ajungă la prosperitate în pofida oricărei competiții, în timp ce cei care au încercat să îi submineze au fost puși cu botul pe labe.

Posesia calităților care alcătuiesc esența binelui echivalează cu un scut împotriva tuturor puterilor răului și cu o dublă protecție în momentele de restriște. Cultivarea acestor calități conduce la obținerea unui succes sigur și la o prosperitate care va dura o eternitate.

sursa foto: internet
ștefan robu

RĂUL ȘI LECȚIILE LUI,

Răul nu este un principiu abstract și exterior nouă, ci o experiență prin care trebuie să treacă inima noastră.

Nu există inimă în această lume care să nu fi simțit ghimpele durerii, minte care să nu fi fost afectată de apele întunecate ale îndoielii sau ochi care să nu fi plâns cu lacrimi amare datorate angoasei și tulburării. Nu există cămin în care marii distrugători - boala și moartea - să nu fi pătruns, îndoliind inimile și învăluind totul în ceața întunecată a durerii.  Toată lumea este mai mult sau mai puțin prinsă în mrejele puternice și aparent indestructibile ale răului, și întreaga umanitate este afectată de durere, nefericire și neșansă.

În încercarea de a scăpa din acest cerc vicios și de a evita într-un fel sau altul suferința generalizată, oamenii încearcă diferite căi și diferite subterfugii, în speranța că vor putea găsi o fericire durabilă. Unii își găsesc refugiul în alcool sau în excitația sexuală, alții în frumusețea estetică.. Aceștia din urmă se ascund de suferința generalizată a lumii și se înconjoară de obiecte de lux, în speranța că acestea îi vor face fericiți. Alții tânjesc după bogăție sau faimă și subordonează orice alte idealuri acestora.  În sfârșit, există oameni care își caută consolarea în riturile exterioare ale religiilor.

La început, acești oameni par să găsească fericirea pe care o caută, iar sufletul lor se simte pentru o vreme într-o siguranță deplină, uitând temporar de existența răului.  Din păcate, această stare aparent beatifică nu durează niciodată prea mult, fiind înlocuită de boală, de o tristețe enormă, de tentație sau de un ghinion.  Sufletul fragil cedează în fața acestei suferințe, iar țesătura fericirii sale aparente se destramă sub ochii lui.

Așa se face că deasupra capului oricărei fericiri personale atârnă sabia lui Damocles, sabia durerii, gata în orice moment să cadă și să strivească sufletul neprotejat de cunoaștere. Săracul este sclavul lanțului care îl leagă, iar bogatul trăiește cu teama de sărăcie sau se folosește de bogăția sa pentru a căuta umbra iluzorie pe care o confundă cu fericirea. Uneori, sufletului i se pare că a găsit în sfârșit un adăpost sigur, care îi asigură fericirea și pacea, prin adoptarea unei religii, a unei filozofii, a unui ideal intelectual sau artistic - dar cedează în fața primei tentații, iar religia sa se dovedește inadecvată și insuficientă pentru a-l feri de ea; filozofia sa teoretică se dovedește o simplă cârjă inutilă; iar statuia idealistă pe care și-a construit-o ani la rând se prăbușește și se sfărâmă sub ochii lui.

Oare chiar nu există nici o cale de eliberare din lanțurile durerii și suferinței? Chiar nu există nici o modalitate de sfărâmare a lanțurilor răului?  Sunt fericirea, siguranța, prosperitatea și pacea permanentă un simplu vis copilăresc? Nici vorbă! Există o cale prin care răul poate fi alungat pentru totdeauna din viața noastră. Există un proces prin care boala, sărăcia și condițiile adverse pot fi evitate pentru totdeauna. Există o metodă care permite obținerea unei securități permanente, eliberată de orice teamă că adversitatea s-ar putea întoarce.  Există o practică prin care noi putem atinge o stare de pace nezdruncinată și de fericire nemărginită.  Pentru a realiza însă în ce constă această cale ce conduce la o realizare atât de glorioasă, noi trebuie să începem prin a înțelege natura răului.
Nu este suficient să negăm sau să ignorăm răul. Noi trebuie să îl înțelegem. Nu este suficient să ne rugăm la Dumnezeu pentru ca acesta să alunge răul din viața noastră. Noi trebuie să aflăm de ce ne afectează aceasta și ce lecție ne învață el. Nu este suficient să tragem de lanțurile care ne leagă, în speranța că le-am putea rupe. Noi trebuie să înțelegem cum și de ce am devenit înlănțuiți. În acest scop, noi trebuie să ne distanțăm de realitatea imediată și să analizăm cine suntem și cum am ajuns aici. Trebuie să învățăm lecțiile cu răbdare și smerenie menite să ne conducă la cunoaștere, iar în ultimă instanță la perfecțiune. Atunci când este corect înțeles, răul se transformă dintr-un principiu universal cu o putere aparent nelimitată într-o simplă fază trecătoare a experienței umane și un profesor  ideal pentru cei dispuși să învețe la școala vieții.

Orice rău poate fi corectat și remediat, nefiind niciodată permanent. El este adânc ancorat în ignoranță, respectiv în necunoașterea adevăratei naturi și relații dintre lucruri, și atât timp cât vom rămâne în această stare de ignoranță, vom continua să fim expuși răului. Nu există manifestare a răului în acest univers care să nu fie rezultatul ignoranței și care să nu conducă la o înțelepciune superioară, desigur, cu condiția ca noi să fim dispuși să îi învățăm lecția. Oamenii continuă să sufere pentru simplul motiv că nu sunt pregătiți și dispuși să își învețe lecțiile predate de lucrurile rele din viața lor.
Dacă dorești să te eliberezi de răul care te înconjoară din toate părțile, trebuie să fii dispus și dornic să înveți și trebuie să fii pregătit să accepți disciplina fără de care nici o înțelepciune și nici o fericire sau pace nu pot fi obținute.

Propune-ți să realizezi printr-o introspecție sinceră, nu doar în teorie,  că răul este doar o etapă trecătoare din viața ta, o umbră creată de tine, și că ai atras singur, prin puterea legii imuabile, toate durerile, tristețile și ghinioanele, pentru că le meritai. Prin acceptarea și prin înțelegerea lor, tu poți deveni mai puternic, mai înțelept mai bun.  Dacă vei înțelege acest lucru, vei putea transforma în bine tot răul din viața ta și îți vei putea țese cu o mână de maestru întreaga țesătură a destinului tău.

sursa foto: internet
stefan robu

REALIZAREA STĂRII DE PACE INTERIOARĂ,

În universul exterior există o agitație și o schimbare continuă. În inima tuturor lucrurilor prevalează însă cea mai desăvârșită pace.  În această tăcere profundă sălășluiește cel prea înalt.Noi, oamenii, împărtășim această dualitate: la suprafață ne schimbăm și cădem pradă neliniștii, dar în profunzime ascundem o pace absolută care este sălașul etern al divinității noastre. Așa cum în adâncul oceanului domnește o liniște perfectă, pe care furtuna de la suprafață nu o poate tulbura, în inima omului există profunzimi sacre în care domnește o liniște desăvârșită pe care furtunile păcatului și tristeții nu o pot tulbura.

Atingerea acestei liniști și viața trăită în mod conștient la acest nivel echivalează cu pacea spirituală. Conflictul este exilat în lumea exterioară, dar în inima universului rezidă o armonie netulburată. Sufletul uman sfâșiat de pasiuni și durere aspiră inconștient către armonia acestei stări impecabile, iar când o atinge își găsește pacea.

Ura conduce la ucidere, la persecuții și războaie între națiuni, dar orice om păstrează în inima sa(de cele mai multe ori fără să știe de ce) o credință într-o iubire perfectă, care poate vindeca totul.  Cine descoperă această iubire și învață să trăiască în mod conștient la nivelul ei se află în pace.

Această pace interioară, această tăcere, această armonie și această iubire reprezintă împărăția lui Dumnezeu, care pare dificil de atins numai pentru că foarte puțini oameni sunt dispuși să renunțe la egoul și la personalitatea lor, devenind precum copii. Adevărata pace nu poate fi găsită dec ât în înțelepciunea care este sinonimă cu renunțarea la propriul ego.

Pacea care apare în urma confortului social, dorințelor satisfăcute sau victoriilor lumești are o natură tranzitorie și este pusă la grea încercare în momentele dificile. Singură pacea celestă poate îndura neclintită toate încercările și numai inima perfect altruistă poate cunoaște această pace.

Sacralitatea este singura stare care conferă o pace eternă. Metoda prin care poate fi atinsă ea este autocontrolul, iar cea care călăuzește pelerinul de-a lungul drumului este lumina înțelepciunii sale, mereu în creștere. Ea începe să licărească încă de când acesta face primul pas pe cale, dar nu este realizată deplin decât atunci când egoul dispare complet și viața aspirantului devine nepătată.

Asta înseamnă pacea: să cucerești iubirea de sine și pasiunile vieții, să smulgi pasiunile adânc înrădăcinate din inimă și să îți potolești agitația interioară. Cucerește-te pe tine însuți, căci asta înseamnă să realizezi lumina care nu pălește niciodată, bucuria care nu dispare niciodată și liniștea care nu poate fi tulburată vreodată. Tot ce trebuie să faci în acest scop este să renunți la păcate, la durere, la anxietate, și să te împărtășești din această mântuire și din această viață glorioasă. Supune fiecare gând, fiecare impuls și fiecare dorință puterii divine din interiorul tău. Aceasta este singura cale care conduce către pace. Dacă vei refuza să pășești pe ea, rugăciunile și ritualurile tale religioase vor rămâne fără rod și deșarte. Nici zeii și nici îngerii nu te vor putea ajuta.   Renunță pentru o vreme la plăcerile simțurilor, la argumentele intelectului, la zgomotele și atracțiile lumii exterioare,  și retrage-te în încăperea cea mai intimă a inimii tale. Eliberat de agresiunea dorințelor tale egoiste, vei găsi aici o tăcere profundă,  o pace sacră și odihna. 

Dacă vei rămâne o vreme în acest loc sfânt și dacă vei medita aici, ochiul atotvăzător al adevărului se va deschide în interiorul tău și vei începe să vezi lucrurile așa cum sunt. Acest loc sfânt din interiorul tău este sinele tău real și etern, divinitatea dinlăuntrul tău.  Tu nu vei găsi echilibrul și armonia decât atunci când te vei identifica complet cu acest sine.  El este sălașul păcii, templul înțelepciunii și sediul nemuririi.  În afara acestui loc de odihnă nu poate exista o pace reală sau o cunoaștere a divinului, iar dacă este posibil să rămâi aici un minut, o oră sau o zi, înseamnă că poți rămâne în el de-a pururi.

Toate păcatele și durerile tale, toate temerile și anxietățile îți aparțin.  Tu te poți agăța de ele, dar la fel de bine te poți elibera de ele.  Tu ești singurul făurar al tulburării și al liniștii tale. Nimeni nu poate renunța la păcat în locul tău. Cel mai mare învățător al lumii nu poate face altceva decât să pășească pe calea adevărului și să ți-o indice, dar dacă dorești să te bucuri de pacea și de fericirea în care se scaldă el, va trebui la rândul tău să mergi pe această cale. Tu nu vei putea obține libertatea și pacea decât prin propriile tale eforturi, prin renunțarea la cătușele sufletului tău, pe care ți le-ai confecționat singur și care te împedică să te bucuri de starea de pace.

Îngerii păcii și bucuriei divine îți stau tot timpul alături, iar dacă nu îi poți vedea și auzi, bucurându-te de prezența lor, acest lucru se datorează faptului că le-ai închis ușa în nas, preferând compania spiritelor malefice din interiorul tău. Tu ești întotdeauna cel ce dorești să fii. Dacă dorești să te bucuri de pace, va trebui să începi să te purifici. Dacă nu dorești, poți refuza acest lucru, continuând să suferi ca și până acum.

Ferește-te de fierbințeala vieții și focul egoului, și pătrunde în sălașul interior unde domnește briza răcoroasă a păcii, care te va calma, te va regenera și te va reînnoi.  Nimeni nu te obligă să suferi și să îți faci griji, în condițiile în care raiul păcii se află atât de aproape de tine.

Renunță la plăcerile egoului și la temerile lui, iar pacea lui Dumnezeu îți va aparține!

Dacă te vei îmblânzi, dacă te vei cuceri și dacă te vei transforma pe tine însuți, vei putea rămâne în trup, navigând pe apele întunecate ale mortalității, dar vei ajunge pe un țărm care nu este afectat vreodată de furtuna suferinței și unde păcatul și incertitudinea nu te pot urma. Ajuns pe acest țărm al fericirii sacre, al compasiunii, al trezirii și al conștiinței de sine, vei realiza că:

-spiritul nu sa născut niciodată și nu va înceta vreodată să mai existe

-căci nu a existat vreodată un timp în care să nu existe

-începutul și sfârșitul nu sunt decât vise amăgitoare

-spiritul rămâne de-a pururi eliberat de naștere și de moarte

-moartea nu îi poate afecta decât sălașul exterior, dar niciodată pe el însuși.

Vei descoperi astfel semnificația păcatului, a tristeții, a suferinței și a sfârșitului acestora, care echivalează cu înțelepciunea.

Vei afla cauza și semnificația existenței. Odată cu această realizare, vei cunoaște starea de odihnă absolută, care este tot una cu extazul nemuririi, cu fericirea imuabilă, cu cunoașterea supremă, cu înțelepciunea nepătată și cu iubirea nepieritoare. Asta înseamnă realizarea păcii perfecte, și nimic altceva.

sursa foto: internet

stefan robu

VIAȚA ȘI SUFLETUL,

În afară de Dumnezeu nu există nimic. Nu există o forță a răului ca atare. Dacă energia iubirii se află în mișcare, ea este iubire, sau Dumnezeu, iar dacă se oprește, devine răutate, fie și numai pentru că mișcarea a încetat. Mișcarea ei este frânată de frică. Așadar, pe lume nu există spirit malefic sau rău. Noi ne creăm iadul în inima noastră, acolo unde ar trebui să se afle iubirea.
Cel mai important lucru este  - SĂ IUBEȘTI.
Iubiți-vă pe voi, părinții, soțul, soția, plantele, animalele și fiți conștienți că toate acestea sunt de la Dumnezeu. Dacă punem pe Dumnezeu mai presus de oameni și de toate celelalte manifestări ale vieții înseamnă că nu am atins esența lui și că îl punem mai presus decât omul, adică mai presus de noi înșine și începem să-l iubim doar pe el, adică idealul, și nu iubim creația lui. În acest caz, viața ca unitate va fi ruptă brutal în două - partea spirituală și partea fizică. De aici vine, inevitabil, ura față de tot ce este fizic ca întruchipare a răului.
Așa apare acea reprezentare religioasă despre viață care ne obligă să-l iubim pe Dumnezeu, iar pe om să-l considerăm un păcătos. Păcătos care nu merită altceva decât nefericiri și persecuții. Cu timpul, astfel de postulate ale credinței care s-au înrădăcinat și au otrăvit conștiința au fost zdruncinate. Dar, ateismul, fiind o altă etapă de dezvoltare a vieții, a devenit și el dogmatic și a început să provoace suferințe. Și astfel ne zbuciumăm alergând de la un capăt la altul al drumului nostru plin de suferințe până când vom găsi acel ceva care să ne dăruiască liniștea sufletească

Liniștea sufletească înseamnă echilibru. Este acea stare în care binele și răul devin inteligibile și fiecare lasă pe cealaltă să trăiască. A înțelege înseamnă a gândi. Gândurile bune sunt numite stresuri pozitive. Cele negative stresuri negative.
Stresurile, atât cele pozitive,cât și cele negative, apar pentru că nu înțelegem viața, adică o vedem unilateral, pentru că ne temem că nu suntem iubiți. Cu cât această frică este mai mare, cu atât suntem mai orbi din punct de vedere spiritual. De frică el se delimitează de ea(de spirit de suflet) și consideră ca fiind adevărată doar lumea materială. Stresurile apar datorită neînțelegerii vieții și, prin aceasta, din evaluarea incorectă a situațiilor de viață.
-dacă în aparență ceva pare a fi foarte rău și apreciați că este foarte rău, înseamnă că ați înțeles corect și boala nu va apărea.
-dacă ceva nu este foarte rău, dar considerați că este foarte rău, exagerând, v-ați amplificat negativitatea și boala apare.
-dacă ceva nu este deloc rău, dar considerați că este rău, exagerați foarte tare și vă veți alege cu o boală foarte grea.
În felul acesta apar suferințele fizice. Pentru ca omul să înceapă să înțeleagă viața, de cel mai mare ajutor îi este propriul corp.Cu ajutorul corpului sufletul îl avertizează în permanență pe om despre o posibilă tragedie. Acest lucru se manifestă prin diferite senzații, presentimente, așa-zisa voce a inimii și alte semnale. Dacă aceste semnale nu sunt observate sau sunt ignorate, minusculele particule invizibile de energie, care simbolic au culoarea neagră și sunt generate de gândurile rele, vor atrage în permanență noi gânduri la fel de rele până când paharul suferințelor se va umple și va apărea primul simptom de boală.

În felul acesta nevăzutul devine vizibil, iar ceea ce este numit imaterial devine material, vrând parcă să demonstreze scepticilor materialitatea imaterialului. Dacă nu plecăm urechea la aceste avertismente, boala gravă va apărea. Și dacă nici aceasta nu este o lecție, vom pleca să ne întâlnim cu strămoșii și în următoarea viață va trebui să învățăm aceleași lucruri, dar lecția va fi mult mai grea. Dacă apreciem că totul este pozitiv, aceasta este o apreciere unilaterală, greșită.
-dacă în aparență ceva este foarte bun și noi apreciem că este foarte bun, plutim în norii sufletului
-dacă ceva este bun, dar îl apreciem ca foarte bun, este ca și când, contrar voinței noastre, noi am merge pe pământ, iar sufletul ar zvâcni spre cer. Nemulțumirea față de corpul nostru, care este o povară, provoacă o durere pentru suflet.
-dacă ceva este rău, dar noi apreciem că este foarte bun, sufletul se poate rupe atunci când cade pe pământ alături de corp și cel care face pe deșteptul nu-și va da seama  cât a fost de naiv. Căderea din înălțimi iluzorii în realitatea terestră poate fi o încercare alienată, insuportabilă. Pentru suflet, așa ceva este foarte rău, și va fi și mai rău dacă el nu-și dă seama cât de orb spiritual este.

Năzuind numai  spre bine, căutând numai binele și văzând în toate numai binele, omul uită de latura lui fizică și se închide în cea spirituală. Închiderea în acel bine fără de care el nu concepe viața și de aceea și trăiește în numele lui înseamnă pierderea acestui bine. Dacă va înțelege că spiritualitatea, ca ideal bun, și materialitatea, ca un inevitabil rău, compun un întreg, spiritul lui nu va fugi de corp.
Unitatea contrariilor asigură un întreg echilibrat și perfect, sau sănătate. Unilateralitatea sau dorința sufletului de a avea numai bine îl sperie pe spirit.
Mai pe scurt, un bine excesiv provoacă boli sufletești, iar un rău excesiv - boli fizice.

sursa foto: internet
stefan robu

PUTEREA MEDITAȚIEI,

Meditația spirituală este calea spre divinitate.  Ea este scara mistică ce duce de la pământ la cer, de la eroare la adevăr și de la durere la pace. Toți păcătoșii vor ajunge mai devreme sau mai târziu în fața ei. Fără ajutorul ei nimeni nu se poate înălța până la starea divină, nu poate cunoaște fața și pacea lui Dumnezeu, iar slava nepătată și bucuria adevărului suprem îi vor rămâne ascunse.

Meditația este focalizarea intensă a minții asupra unei idei sau a unei teme cu scopul de a o  înțelege în profunzime.

Cine meditează asupra unui aspect, nu numai că îl va înțelege din ce în ce mai profund, dar devine din ce în ce mai mult una cu el, încorporându-l în ființa lui și identificându-se cu el. Dacă te focalizezi în permanență asupra lucrurilor urâte, devii și tu - în ultimă instanță - urât. Invers, dacă te gândești în permanență la lucrurile frumoase și pure, devii tu însuți altruist și pur. 

Spune-mi la ce te gândești frecvent și intens și către ce se focalizează sufletul tău în orele tale de tăcere, și îți voi spune cât de trist sau de senin ești și cât de mult te apropii de ceea ce este animalic sau de ceea ce este divin.

Omul are tendința inevitabilă de a deveni o întrupare a calității la care se gândește frecvent. De aceea, meditează la lucruri mai înalte decât tine, nu inferioare ție, astfel încât să fii ridicat către ele ori de câte ori te gândești la ele. Concentrează-te frecvent asupra lucrurilor pure, iar inima ta se va apropia din ce în ce mai mult de adevăr, ne mai simțind nevoia de a fi pângărită și de a se lăsa târâtă în greșeală.

Meditația este secretul oricărei proces de creștere și inițiere spirituală. Meditația focalizată asupra realităților divine are aceiași esență ca și rugăciunea. Ea este ascensiunea tăcută a sufletului către cel etern. Rugăciunea care cere ceva, dar nu este dublată de meditație, este ca un corp fără suflet și nu poate eleva mintea și inima mai presus de păcat și de suferință. 

Dacă vei înceta să te mai gândești la lucruri inferioare, care te împedică să intri în posesia calităților pe care ți le dorești și pentru care te rogi; dacă nu îi mai ceri lui Dumnezeu lucruri pe care nu le meriți și dacă nu te mai rogi pentru o iubire și o compasiune pe care le refuzi tu însuți altora; dacă vei începe să gândești și să acționezi la unison cu spiritul adevărului - te vei apropia treptat de aceste realități, până când vei deveni una cu ele.

sursa foto: internet

  stefan robu

SE NAȘTE IAR ISUS,

Din cer, spre noi un prunc coboară,
Din sfere-nalte, din frumos divin;
Acum e ca atunci, odinioară.
Ce poate, Doamne, să fie mai sublim?

Nu se mai văd păstori porniți pe cale,
Nici îngeri jucăuși în înălțimi,
Nu-i crainic de la lumile astrale,
Nici căutarea a trei crai anonimi.

Totuși, se-aud cântări vibrând în zare,
Colindători țin loc de serafimi,
Lumini răzbat din inimile care
Nu dăruiau tot anul decât întunecimi.

Isus se naște iarăși, îi este dor de noi,
Oriunde vede inimi, vrea iesle să găsească.
Grajdul de-atunci e-n mine, și-n el e mult gunoi,
Dar pruncu-l va preface în casă-mpărătească.

E peste tot Crăciunul, Isus e sărbătoarea,
Iubirea îl coboară de sus, din lumea sa.
Să intre-n vieți, în inimi, numai atât ar vrea:
Acum în timpul nostru, ca și atunci, cândva.

sursa foto:internet
stefan robu