Proba credintei,

Se intimpla des ca noi sa avem mari dificultati in a intimpina prezentul asa cum se cuvine.Nu e doar faptul de a trai fie un pic agatati(nostalgic) de trecut, fie proiectati intr/un viitor usor de construit la nivel mental, dar cam subred cind vine vorba de realizare.
O privire sincera asupra modului nostru de viata ne pune in fata o rapiditate cu care sintem tot mai deprinsi. Traim intr/o epoca a progresului continuu si nivelul nostru  zilnic de achizitie in materie de informatie depaseste imaginatia.
Vrem sau nu, spunem ceva, vrem sau nu adunam felurite imagini si sunete in mintea noastra. Astfel, eliminam distante si mai diminum din frica de necunoscut.
Cu o naturalete greu de imitat, Isus are o preocupare aparte pentru timpul prezent. Rar foloseste verbe la alt timp decit cel prezent, si atunci o face cu precizie!  Nu e oare asta o puternica trimitere la viata?  Viata care prin excelenta este.. Pentru ca trimite des la memorie, metoda lui are rezultate si astazi.  Evanghelia este dovada  concreta a faptului ca a fi prezent si a locui in timpul tau, a trai, cere o atentie aparte pentru detalii: capacitatea de a vedea in micimea unui fapt sau om amploarea unui regat, o vedere buna pentru a/l recunoaste pe aproapele, un auz bun pentru a/l asculta, mult mai mult decit o mina pentru a/i veni in ajutor.
Ce am scris mai sus poate face parte din elementarul nostru bagaj de cunostinte, dar face parte si din practica?
Nu de alta, dar aici se verifica mult care e partea noastra cind vine vorba de fidelitatea fata de cererea  *vie imparatia ta*.

Sa nu poftesti,

**Lacomia de bogatii il face pe om sclav, si in timp ce el ajunge sa fie sclavul bogatiilor, el se stinge in sine insusi.
Nefericit sufletul care este mai mic decit lucrurile pe care le poseda: este mai mic pentru ca in loc sa fie deasupra acestor lucruri, el se situeaza dedesubtul lor.
Si aceasta supunere slugarnica se experimenteaza mai precis atunci cind ceea ce am posedat cu atita pasiune, se pierde cu nespusa suferinta.**

**Despre sobrietate,**

**O buna parte din filozofii antici, dar mai ales Parintii Bisericii, subliniau in scrierile lor ca dorintele si pasiunile umane sunt infinite si ca ele trebuie temperate, moderate, pentru ca, astfel, fiinta umana sa poata alege si savirsi binele.
De accea, i/au incredintat aceasta misiune virtutii, sobrietatii. Insa, in zilele noastre, sobrietatea  este deseori inteleasa gresit, fiind confundata cu austeritatea.
Or, lucrurile nu stau asa. Sobrietatea nu este austera, ci frumoasa, atragatoare, placuta ochiului, pentru ca aceasta reprezinta o alegere de viata, cautarea intelepciunii.  Ca atare, sobrietatea trebuie vazuta mereu ca o cautare continua a esentialului in viata, moderatie in felul de a minca, de a bea, de a se imbraca, de a trai existenta etc.
Astfel, putem intelege ca virtutea sobrietatii nu ne arata doar cum sa traim o viata cumpatata in mincare si bautura, ci si cum sa ne pastram mintea limpede, ca sa nu ne lasam dominati de dorinte sau de pasiuni, ci sa le dominam noi pe ele.
Drept urmare, este nevoie sa invatam sa ne gindim bine inainte de a face ceva sau de a lua anumite hotariri, ca sa/i fim placuti domnului si sa/i edificam in bine pe semenii nostri(cf. Mt 5,16).
Sa recunoastem, in zilele noastre s/a cam pierdut simtul masurii. Consumismul vrea sa ne faca sa credem ca, cu cit ne vom implini mai multe dorinte, cu cit vom avea mai multe lucruri, cu atit vom fi mai fericiti.
Or, noi, crestinii, stim ca evanghelia lui Hristos ne invata cum sa fim fericiti(cf Mt 7,24 27), cum sa deosebim binele de rau, traind o viata echilibrata, fara excese.  De aceea, intrucit stim ca orice cuvint, atitudine, comportament, alegere ne poate face bine dar si rau, atit noua, cit si celor din jur, ne poate indeparta de d/zeu, dar si de aproapele, cred ca este necesar sa ne interiorizam mai des , sa veghem mai mult asupra dorintelor noastre, cerind de la domnul  aceasta virtute.
Astfel, avind mintea limpede, cautind inainte de orice sa ne consultam cu domnul, vom trai o viata echilibrata, vom dobindi un simt al masurii in modul nostru de a fi, de a gindi, de a alege si de a ne comporta.

FOBIA FATA DE IUBIRE si DESPARTIRILE DUREROASE,

Urmatoarea fraza a lui Stendhal m-a impresionat intotdeauna prin frumusetea si realismul sau: Dragostea este o floare frumoasa, dar trebuie sa ai curajul s-o culegi de pe marginea unei prapastii. Iubirea celor curajosi. Iubirea te face sa transpiri si sa lupti, se fabrica si se construieste in fiecare zi. Prin urmare, daca te numeri printre oamenii pretentiosi si extrem de romantici, vei avea o rezistenta minima la ravagiile iubirii. Intre calvarul celor care cred ca iubirea este facuta pentru a suferi si ingeniozitatea credulilor sentimentali se afla dragostea realista. Dragostea dintre parteneri nu este roz, desi asa ar vrea unii sa o picteze: exista suisuri si coborisuri pe care indragostitii trebuie sa invete sa le depaseasca.
Atunci cind comportamentele si atitudinile negative trec dincolo de linia rosie, trebuie sa pleci; daca acestea ramin in cadrul unor limite acceptabile si sint sustinute de o dragoste solida, mergi mai departe. Iubirea creste si se dezvolta.
Exista oameni care se calesc prin experienta iubirii si invata sa reglementeze unele aspecte ale iubirii fara a fi traumatizati, si exista altii carora durerea din trecut le produce o stare de aversiune care ii imobilizeaza si ii impedica sa aiba relatii satisfacatoare, de teama sa nu sufere.
Ideea din spatele acestei evitari generalizate este: *daca am esuat o data, o voi face din nou.* sau *Am suferit de prea multe ori din dragoste, asa ca nu mai vreau sa existe posibilitatea de a ma indragosti.*
Oboseala, sensibilitatea excesiva si mecanismele de aparare, toate acestea actioneaza in acelasi timp.
Uneori, acesti oameni tind sa-si asume o falsa autonomie.
Aparent, se afla dincolo de bine si de rau si se bucura de  o independenta minunata: cind, de fapt, singuratatea pe care o simt este ca o carapace protectoare. Exista persoane care mor de dorinta de a iubi si a fi iubite, dar care totodata intra in panica numai la gindul de a incepe iarasi o relatie sentimentala, pentru ca se tem sa nu greseasca.
Relatiile proaste si/sau despartirile dureroase: este foarte important sa stii sa alegi, dar si sa fii in stare sa inchei in mod corespunzator o relatie.

Fericirile durerii,

Simt mare respect pentru suferinta ta si simt constient de a fi un instrument sarac si nepotrivit scopului stabilit, dar ma apropii de tine cu incredere si speranta. Doresc sa descoperi un drum prin care sa descoperi: valoarea, frumusetea si maretia noului tovaras de calatorie, care a aparut pe neasteptate la orizontul vietii tale si te-a facut sa tresari. Si totusi intilnirea cu durerea era prevazuta, era cu totul inevitabila. Au cazut asa iluziile si a ramas realitatea.  Si aceasta este adevarata descoperire a vietii, sublim mister care se articuleaza in dubla lege a iubirii  si a durerii: pentru toti,deci si pentru tine. 

Durerea duce la descoperirea de sine insusi. Este incredibil dar adevarat: cei mai straini noua insine sintem chiar noi!  Lumea noastra interioara este un autentic mister de explorat, de cunoscut, de valorizat.  

Din pacate  este lumea exterioara cea care ne atrage, pentru ca ni se pare atit de frumoasa si interesanta fata de a noastra.

Poate pentru multi nu este inca clar ca fiecare dintre noi are personalitatea sa, propria minte, propria lume interioara, diferita si mai stralucitoare decit a celorlalti.

Gandhi zicea:''cine pierde propria individualitate pierde totul, pentru ca este unica si irepetabila''.

Dar descoperirea nu este usoara si imediata: este nevoie de virsta si experienta, de deceptii si suferinte.  Este nevoie ca individul sa simta, incet, superficialitatea raporturilor cu aproapele, incapacitatea altora de a intelegere fata de noi.

Numai cind vom fi fortati sa traim singuri, vom putea sa incepem o miscare de interiorizare care sa ne duca la descoperirea de noi insine.

Delacroix a scris ''Nenorocirii mele ii datorez descoperirea de mine insumi; daca ea nu m-ar fi inchis in inchisoarea mea, nu m-as fi intilnit, nixci cunoscut! Descoperire minunata care i-a aratat lui si arata la toti, ca lumea nu este afara, dar este in interiorul nostru.

Si daca singuratatii se insoteste tulburarea spiritului, intilnirea se accelereaza si seface mai profunda.

Numai cine a suferit mult poate sa zica ca se cunoaste complet. Durerea il maturizeaza pe om.

Persoana devine matura cind din experienta cotidiana a invatat sa cunoasca viata.

La scoala durerii se maturizeaza virtutea pretioasa a prudentei. Cu suferinta se cistiga adevarata experienta a vietii si se intelege seriozitatea ei si angajarea.

Un om needucat la durere, a scris Tommaseo, ramine mereu un copil, iar Veuillot in expresia sa spune; anumite lucruri nu se vad  cum trebuie, daca nu sint vazute cu ochii care au plins. Este durerea cea care te initiaza in seriozitatea vietii, care intrerupe visele si risipeste fantasmele.

Ceea ce formeaza omul este si iubirea. Nu iubirea falsa, egoista, senzuala, dar cea adevarata, generoasa, nobila, care se indreapta spre binele si usurarea altora.

Masura iubirii este cu siguranta durerea, pentru ca iubirea si durerea sint cele doua expresii ale aceluiasi mare mister.

Omul nu este cu adevarat om, pina cind nu a suferit profund pentru a iubi profund!

Durerea purifica si reinoieste spiritul. Lumea durerii este minunatul laborator, in care se formeaza sufletele mari si din care tisnesc energiile cele mai nobile.

Suferinta este;

-oxigenul sufletului,

-gimnastica spiritului,

-este terenul pentru antrenamentele cele mai angajante,

-este valoarea rolului decisiv se de neinlocuit.

Persoanele care nu au suferit sint inca la suprafata sufletului lor, pentru ca numai vibratiile care ies din suferinta au privilegiul de a trezi energii latente, si ne ajuta sa descoperim adevaratul chip al sufletului.

Numai durerea are misterioasa putere de a face sa se nasca din noi, la contactul sau aspru, scintei de lumina, de abnegatie, de maretie, de eroism.

Durerea a inspirat poetii, artistii, muzicienii, eroii; si daca este adevarat ca pagina cea mai frumoasa a unei carti este aceea pe care a cazut o lacrima, toate operele cele mai sublime care au iesit din geniul uman au fost pregatite in durere si inundate de lacrimi abundentesi amare.

Nu zadarnic Luigi Camoens, cel mai mare poet portughez, a fost pictat cu o coroana de spini pe cap, pentru a indica lungul sau drum insemnat de infinite dificultati.

Goethe a spus ca artistul are nevoie de vreo boala care sa-i faca mai transparenta omenia sa si sa-l puna in contact cu acele lumi in care sint radacinile gindirii si ale afectelor celor mai bune.

Milton, orb si infirm, scrie Paradisul pierdut; Imnul luminii, nu putea sa iasa decit din doua pupile inchise,

Dostoievski compune romanele sale intre doua atacuri de epilepsie,

Cervantes concepe ideeea din Don Quijote in inchisoare si fragmentele cele mai bune le scrie intre dureri fizice insuportabile.

Toata istoria muzicii este tesuta de dureri, de neintelegeri, de lupte, de plins.

De Musset numeste muzica'' fiica durerii'' si, poate pentru aceasta, nici o creatura nu poate sa zica ca este insensibila la chemarea sa. Si exemplele ar putea continua.

Suportarea suferintei a realizat minunea si a transformat durerea in energie pretioasa.

Omul este ca tamiia: trebuie sa fie ars pentru a face sa se simta parfumul sau!

PENTRU TINE CU DRAG

Traieste clipa!

**Traieste clipa** este un indemn in jurul caruia, societatea tinara isi creioneaza intreaga existenta. Ceea ce nu este un lucru foarte rau pentru ca astfel se pot bucura de lucrurile frumoase care se intimpla in prezent, dar uneori ignorarea responsabilitatilor si gindirea imatura reusesc sa distruga idealuri si chiar intreaga viata.  
Trebuie sa facem lucruri de care sa ne putem bucura mai tirziu, sa consideram viata noastra un dar de care trebuie sa avem grija in fiecare zi si de asemenea sa fim schimbarea pe care vrem sa o vedem in lume.
Tinarul este speranta viitorului, vitalitatea, comunicarea, dorinta spre mai bine.

Drum crucial,

Pe scara sufletului meu
M-am intilnit cu bunul d-zeu
Eu coboram mihnit din
constiinta mea,
Iar el urca surizator
sprea ea!...

Si ne-am oprit
la jumatatea scarii
Incrucisindu-ne
in clipa-ntimpinarii
Sagetile perechilor de ochi
ca de obicei
Ah! ochii lui
cum seamana cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am intilnit din nou
cu d-zeu
El cobora solemn din 
constiinta mea
Iar eu urcam surizator
spre ea!...
          Ion Minulescu