SPECIALIȘTI ÎN A PREA FOLOSI SCUZE,

 

În desișul propriei istorii, am învățat cu toții munți întregi de scuze care mai de care mai speciale, năstrusnice și ghidușii, scuze amprentate  cu propriul nostru mod de a fi, agățându-ne cu ambele mâini de un motiv pentru care să facem sau nu un anumit lucru.

Ne-am eschivat de la realizarea unui act atât de mult implorat de celălalt cu inima îndoliată de suferință, cu lacrimi în ochi și cu durere în suflet. Atâtea chemări irosite, atâtea invitații la banchetul vieții celui de lângă noi pe care le-am refuzat politicos pentru că: „ nu avem timp”. Copii cu glas de smirnă ne-au implorat prezența, iar noi i-am nenorocit cu: „sunt ocupat acum, dar data viitoare mă voi revanșa! Promit! Ține minte: data viitoare- care, de fapt, se traduce cu Niciodată! De unde oare scuzele? De unde le-am deprins? Deși nu am fost educați la grădiniță sau la școală pentru aceasta, și cu atât mai puțin în familie, totuși, apelăm vandalic la scuze bine ticluite în ghemotocul minții!  Scuzele le-am inventat noi oamenii! Cu câte pretexte nu am reușit să ne retragem din inima celuilalt, lăsându-i gol interiorul ce prinde gust de dor! De multe ori am justificat atât de gratuit modul nostru de a fi, de a gândi, de a simți,  de a lipsi, de a vorbi de a iubi...!

Ne scuzăm, pentru că voiam să ne micșorăm vina sau să ne descotorisim de ea, așa cum pomul se lipsește de frunzele ofilite în toamna târzie.  Scuzele nu sunt invocate pentru a ne disculpa doar în fața oamenilor.  Fabricăm scuze și în fața lui Dumnezeu și căutăm subtil să ne sustragem  de la prezența sa ; ne plângem că nu ne ajunge timpul, că am uitat să ne rugăm dimin eața și seara, că am fost prea ocupați, că avem prea multe de făcut și că lui nu-i mai rămâne spațiu deloc, că ziua de 24 de ore este mult prea scurtă și suntem foarte obosiți,  că e prea mare gălăgie în casă, că duminica vrem să ne odihnim mai mult după o săptămână cumplită la școală sau serviciu, că....

Devenim artiști veritabili în a ciopli scuze cu propriile cuvinte, dar sunt convins că, dacă vrem să facem un lucru, îl facem fără doar și poate; dacă ne dorim din toată inima ceva, ne dăm și peste cap să-l realizăm. Important este să vrem! Voința, exercitată prin multă muncă și atenție, trece munții, împlinește visurile, depășește spațiul și timpul, face imposibilul posibil!

sursa foto: internet

Ștefan Robu

CĂUTÂND MEREU,

 

Cum obținem ceea ce avem în viață? De ce unele persoane par să aibă totul, în timp ce altele suferă atât de mult?  În încercarea noastră necontenită de a ne găsi fericirea în viață, devorăm la nesfârșit cărți de gândire pozitivă.  Dar dacă aceste cărți ar deține cu adevărat secretul unei vieți pline de abundență și de bucurie, de ce continuăm  să cumpărăm altele noi? Sigur, există câteva care au reușit totuși să pară că ne oferă în mică măsură cheia  către o viață mai bună, dar în realitate nu sa întâmplat așa.

Căutăm pretutindeni mijloace de a ne elibera de stresul vieții de zi cu zi, și cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi încă mai caută.  Cum e posibil?  Cum se face că nu am învățat niciodată simplul secret al unei vieți mai bune, indiferent ce reprezintă ea pentru noi?  Cum se face că încă mai continuăm să încercăm ca  nebunii să obținem ceea ce vrem, în condițiile în care cheia îndeplinirii celor mai intime dorințe este la fel de elementară ca și viața.

Dacă mai ești de părere că lucrurile vin la tine în urma norocului sau a ghinionului, sau din întâmplare, sau în urma unei coincidențe, nu este așa. Nu ți sa părut niciodată extrem de bizar faptul că viețile noastre sunt atât de dure, deși suntem străluciț? Așa că de ce cărțile referitoare la modul în care putem avea totul, la cum să gândim corect și cum să ne îmbogățim la cum să ne vizualizăm drumul către succes și la cum să stăpânim puterea gândirii pozitive nu ne-au arătat cum să ieșim din această dezordine?  Foarte simplu!  Fiecare din aceste cărți au trecut cu vederea cel mai important element din toate timpurile, care ne afectează viața de zi cu zi.  Creăm în urma sentimentelor, nu a gândurilor.

Da, este corect.  Ajungem așa cum ne dorim în urma modului în care simțim, nu încercând să punem lucrurile la locul lor sau să ne controlăm propriile minți, prin intermediul uneia dintre cele mai elementare legi ale fizicii: asemănarea atrage asemănare.

Așa că, dacă vrem să ne schimbăm viețile, să fim mai bogați,  mai sănătoși mai în siguranță sau mai fericiți, va trebui doar să învățăm pașii simpli de manipulare a propriilor sentimente după care în fața noastră se va deschide o lume nouă, plină de oportunități.

Cu cât mai mult te joci așa, cu atât îți va plăcea mai tare să  simți schimbarea vibrațională care se petrece în tine, pe măsură ce treci de la o frecvență la alta.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

SĂRBĂTORILE CRĂCIUNULUI, MOMENTE MAGICE,

 

Un an plin de emoții de provocări, într-un cuvânt: a fost altfel! Cu siguranță sărbătorile din acest an nu vor semăna cu nimic din ce am trăit până acum în acești ani de pandemie, spiritul sărbătorilor de iarnă se face deja simțit. Însă cu siguranță avem nevoie de bucuria și voioșia pe care acestea le-au adus în fiecare an. Este momentul care ne permite să ne amintim ce este important pentru fiecare dintre noi și ne îndeamnă la bunătate, la reflecție, la recunoștință.

Crăciunul este mai mult decât o sărbătoare, este și a însemnat dintotdeauna bucuria nașterii Domnului, credință, nădejde, speranță și dragoste. Sărbătoarea Crăciunului este un simbol al purității, reînoirii, voioșiei și generozității.

Chiar dacă nu mai suntem copii, în fiecare adult se ascunde un suflet de copil care merită ceva frumos, avem nevoie de magie, de vis, de poveste, dar mai ales avem nevoia  de a trăi vraja sfântă care învăluie Crăciunul. Cu această ocazie avem posibilitatea de a scoate din sufletul nostru valori ca: binele, iubirea, mulțumirea, generozitatea.  Ele sunt acolo, în suflet, tu doar trebuie să le scoți

Bucuria Crăciunului va rămâne aceiași, indiferent de circumstanțe și distanțe. Adunarea în familie la masa de Crăciun sau mersul cu colindul din casă în casă, vor fi o bucurie și nu ne-o poate lua nimeni. E peste tot, e sărbătoare, iar noi doar trebuie să ne bucurăm, Dacă nu vom putea fi lângă ei, asta nu înseamnă că nu-i avem în permanență cu noi, nimeni și nimic nu îi poate scoate pe cei dragi nouă din suflet și din amintiri. Să ne gândim la ceea ce avem și să nu asociem distanțarea cu frustrări și regrete. Amintirile, iubirea și bunătatea sunt totul. Sărbători magice să avem! Pline de trăire, liniște și iubire!

Haideți să fim fericiți noi, nu sărbătorile! Crăciunul... prilej de aduceri aminte, de bilanț personal, de împăcare cu sine și cu ceilalți. Este momentul în care putem aduce noi sensuri și semnificații  acestei sărbători creștine: momentul în care se naște iubirea necondiționată, acceptarea necondiționată a celuilalt(dar și a propriei persoane), descoperirea și afirmarea propriei generozități.

Crăciunul este o invitație pentru a pregăti casa și sufletul de sărbătoare.  De Crăciun ne amintim că suntem asemenea Creatorului și Mântuitorului, că suntem creatori, astfel încât ne putem construi și reconstrui în fiecare an, apropiindu-ne de ceea ce dorim și putem să fim.  Mai mult ne putem propune să creăm  în fiecare zi din an un moment de sărbătoare. Sărbătorile de iarnă sunt un prilej de bucurie. În decembrie oamenii cumpără cadouri, în preajma sărbătorilor devenim mai darnici, mai înțelegători, mai sensibili.  Este un echilibru între a da și a primi, cadoul îl faci din generozitate. De aceea oamenii ar trebui să se gândească ce atașează unui cadou. Și întotdeauna unui cadou i se atașează generozitate și... atât. Nu aștepți nimic în schimb. Ne propunem ca la sfârșit de an, să-l facem mai bun pe următorul. Sărbătorile de iarnă sunt un prilej de bucurie: le asociem cu reuniunea  familiei în jurul bradului împodobit, cu veselie și, în general, cu emoții plăcute. 

Crăciunul asta este: recunoștință, magie și dăruire. Sărbătorile îndeamnă la momente de reuniune: atât cu tine însuți, cât și cu cei dragi și aduc în prim-plan simplități-le vieții. Pe scurt: găsește motive să râzi în fiecare zi, vizitează persoane dragi, bucură-te de sunetul cântecelor de iarnă și de priveliștea de afară, fii curios! Odată trecute aceste zile nu mai pot fi recuperate! Tu știi cum să le trăiești din plin?

Crăciunul este un moment special, în care lumea se vrea mai bună, dar nu din întâmplare, ci pentru că,  în lumea noastră deformată de răutate, a coborât un prinț, un prinț al păcii.

Crăciunul ne cheamă să dezvoltăm în noi simțul filiațiunii divine și al fraternității umane. Numai așa putem trăi în liniște și pace!

VĂ UREZ TUTUROR UN CRĂCIUN RODNIC ȘI BINECUVÂNTAT!

sursa foto: internet

Ștefan Robu

ADEVĂRATA RE-FORMĂ A EDUCAȚIEI,

Realizarea scopului educației este criteriul de evaluare a reformei în educație.  Un demers care vizează împlinirea omului întreg, trup și suflet, și învățarea artei de a iubi.  Ceea ce trebuie sa iubim reprezintă garanția că nu se schimbă doar forma , ci se realizează reforma.

Se discută tot mai mult în spațiul public despre nevoia unei adevărate reforme în educație.  Legiuitorii vin cu proiecte de lege,  sindicatele și ONG-urile fac presiuni, profesorii și elevii revendică drepturi etc.  Dar care să fie oare indicatorii unei adevărate reforme?  Care sunt acele lucruri esențiale când vine vorba despre educația copiilor?  Care este ținta și scopul real al educației?

Întrebați fiind de ce merg la școală, elevii răspund tipic: pentru a lua note bune, pentru a intra la o facultate bună, pentru a obține un job bun, pentru a face bani etc. Practic, școala este utilă pentru a ne descurca în viață.  E o viziune utilitaristă asupra educației: elevii dobândesc competențe ce îi vor pregăti pentru a îndeplini o anumită funcție utilă în societate, sunt modelați pentru a fi un angrenaj la mașina economiei.

Filozofii greci, în zorii civilizației, au oferit o altă perspectivă. Pentru Socrate, scopul educației era de a învăța să iubim lucrurile pe care ar trebui să le iubim.  Platon scria  că scopul educației este de a ne învăța să iubim ceea ce este frumos.  Educația ar trebui să fie, în primul rând, despre dragoste și frumusețe, pentru că ceea ce iubim spune mult despre caracterul nostru.   Educația este, așadar, o formare a caracterului, a virtuții, iar dezvoltarea iubirii corecte modelează persoana ca întreg.

Aristotel ne-a avertizat: „A fi mereu în căutarea utilului nu face ca sufletele să devină libere și înălțătoare”.  Viziunea utilitaristă a educației are ca scop dezvoltarea unor oameni utili..  Viziunea filozofilor greci urmărește dezvoltarea unor oameni excelenți. Adevărata educație urmărește formarea persoanei umane în vederea scopului ei ultim, precum și spre binele societății al cărei membru este și în care, la maturitate, va avea datorii de îndeplinit.

Adevărata reformă a educației nu poate pierde din vedere faptul că omul e și  trup, și suflet, că omul are facultăți naturale, dar și supranaturale, că există rațiune, dar și revelație.  E important să educăm noua generație pentru a avea o pâine și pentru a crește economic, dar ea nu are nevoie doar de atât.  Adevărata educație nu caută doar mijloace pentru a trăi, ci împlinirea vieții.  Frumusețea, iubirea, binele, adevărul pe care le căutau anticii, creștinii le descoperă în Dumnezeu.  Acesta ar trebui să fie principalul scop al educației, chiar dacă necesită timp și efort.

Una dintre marile probleme ale timpului nostru este că mulți sunt școlarizați, dar puțini sunt educați scria Sfântul Thomas Morus în secolul al XVI-lea.  Mă întreb: Ce ar avea el de spus despre școlile de astăzi? Cu toată școlarizarea noastră, nu suntem liberi și înălțați sufletește.  Doar cei educați la virtute sunt liberi.  Doar cei care pot iubi ceea ce ar trebui să iubească sunt liberi.  Doar cei care pot fi străbătuți de ceea ce este cu adevărat frumos sunt liberi, pentru că nu ești liber dacă ignori adevărata frumusețe.  Doar cei care urmăresc scopul final al vieții, nu mijloacele, sunt cu adevărat liberi.  Fără o asemenea perspectivă, reforma va fi doar de formă; se va reforma forma, dar nu educația.

O educație reformată ține cont de scopul ei, iar o educație care își pierde adevăratul scop nu este educație.

foto: internet

Ștefan Robu

darul și sensul vieții,

 

Suntem invitați să ne rugăm și să reflectăm mai mult pentru abolirea pedepsei cu moartea, pedeapsă care este încă prezentă în lume.

Această invitație deschide calea către un aspect important al vieții noastre: iertarea. Ce înseamnă și cum trăim iertarea în viața noastră? Care sunt situațiile în care trăim iertarea, cum ne simțim atunci când suntem iertați sau când oferim iertare.

Procesul iertării, de multe ori,  este dificil,mai ales atunci când suntem răniți profund, când suferim o nedreptate sau când ne este greu să înțelegem experiențele prin care trecem. Cu siguranță, fiecare persoană a greșit, a fost iertată și a iertat la rândul său; cu toții greșim chiar zilnic, într-o mai mică sau mai mare măsură..

Greșelile, experiențele, comportamentele, nedreptățile prezente în viața noastră ne ajută să învățăm, să creștem, să ne cunoaștem mai bine sufletul și legătura acestuia cu Dumnezeu, iar acestea nu trebuie să umbrească valoarea și demnitatea pe care fiecare o are.

Un dialog interior profund cu sine, cu privire la „bârnele” din proprii ochi, din propriul suflet,ar putea contribui la diminuarea spiritului critic și a judecării celorlalți. Cine areastfel încât ele să devină înțelepciunea, omnipotența pentru a cunoaște toate misterele vieții, sensul și rolul experiențelor prin care trec oamenii, astfel încât să decidă asupra vieții altora, cui i se lasă viața și cui îi este luată?!

Asumarea responsabilității pentru greșelile făcute și recunoașterea condiției de greșitori, ca și demnitatea la care este chemată fiecare persoană prin însăși existența sa, ar putea conduce la găsirea unor căi de diminuare a răului prin sporirea binelui, depășind stadiul de făuritori și împărțitori ai dreptății, deținători ai puterii de decizie asupra vieții.

Pornind de la această invitație, să medităm mai profund la greșelile noastre și ale celorlalți, iar iertarea față de noi înșine și față de ceilalți și la modul în care toate aceste experiențe și-au pus amprenta asupra vieții noastre; să ne deschidem inimile astfel încât ele să devină ocazii de împărtășire a milostivirii lui Dumnezeu și, recunoscându-ne limitele, să cerem harurile necesare pentru aceasta.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

  

POLIȚISTUL BUN ȘI POLIȚISTUL RĂU,

În discursul său

În fața unui grup de tineri care privesc cu admirație spre el,  un om vorbește despre dezvoltare, despre schimbare și atingerea succesului.  Tinerii îi sorb cuvintele și chiar intervin cu propriile idei și experiențe pentru a întări cele spuse de maestrul de ceremonii.

La un moment dat, o tânără deschide un subiect sensibil - rolul spiritualității în împlinirea umană. E convinsă că succesul vine dacă știi să faci proiecții corecte în mintea ta și să te cureți de energiile negative. Vorbitorul e încântat. A intrat cumva pe terenul său. Și începe o argumentație interesantă.

Știți, am citit biblia de două ori. O dată religios, a doua oară căutând lecții de dezvoltare personală. Și pot spune că într-adevăr biblia este cewl mai bun manual de dezvoltare personală.  O afirmație greu de contrazis. Biblia conține într-adevăr numeroase lecții valoroase despre viață și modul în care oamenii pot să găsească împlinirea.  Dar unde voia, de fapt, să ajungă mentorul acestor tineri? Acolo unde mulți formatori de opinie se îndreaptă: spre patria sincretismului fără gust.

În discursul său, omul nostru a făcut apel la minunile lui Isus.  Nu le-a negat, așa cum ar face poate un raționalist feroce, ci le-a arătat tinerilor că la finalul fiecărei vindecări Isus le spunea oamenilor: „Credința ta te-a vindecat”. Apoi, plin de convingere, explica: „ Isus nu spunea că el a vindecat sau Dumnezeu, ci credința fiecăruia. Și nu credința în cineva anume. Putea fi credința în orice - Buddha, Mahomed sau Universul. Dar mai ales credința în tine.”. Fericiți, ascultătorii dădeau aprobativ din cap, vrăjiți de un susur dulce.

Avem de-a face cu o înșelătorie cu puternic parfum New Age. Dacă ne-am apleca atent asupra textului evanghelic, am vedea că Isus definește credința, iar oamenii vindecați o înțeleg. De pildă, în cazul vindecării unui orb din naștere, Isus i se adresează direct: „Crezi în fiul omului?” Sfântul evanghelist Ioan ne spune că omul și-a mărtrisit credința și l-a adorat pe Cristos.  Pe alți orbi, Isus îi întreabă dacă ei cred că el îi poate vindeca.  Credința nu este o chestiune interioară, ci are un obiect - Cristos însuși. În același fel, credința ofițerului roman, o recunoaștere a puterii și a autorității universale ale lui Isus, este redată printr-o frază celebră: „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt...” Nicăieri nu apare ideea unei credințe interioare sau în alte personaje! Cei vindecați credeau în Isus și asta îi făcea sănătoși, nu vreo formă de self belief credința în sine modern.

Se spune că una dintre metodele de anchetă a polițiștilor americani ar fi metoda good cop, bad cop(polițist bun, polițist rău).  Într-o anchetă, cel interogat este bătut,umilit, torturat de un polițist rău, pentru a spune tot. Și nu spune. Apoi, torționarul iese și vine un polițist uman care vorbește frumos, care pare empatic și de treabă.  Or, tocmai acesta e cel periculos. Lui îi va spune anchetatul orice vrea polițistul să știe.

Mulți creștini cad astăzi în asemenea capcane. Clișee ce sună plăcut în urechi, împănate cu idei culese din evanghelii sunt apoi livrate ca adevăr inovator. Promotorii acestor  idei vorbesc despre a Isus  ca fiind cel mai mare gânditor sau un mare învățat. Creștinul de facebook, sătul de ironiile seculariste, se aruncă în brațele spiritualității de tip nou. Până la urmă, se spune de bine de Isus, nu? Nu chiar.  Așa cum arăta C.S. Lewis, Isus nu poate fi bun decât cu o singură condiție, dacă este cu adevărat cine spune că este: Fiul lui Dumnezeu.

Altfel, ori e nebun, ori un mare mincinos.

sursa foto: internet

Ștefan Robu  

LECȚIA SEMAFORULUI,

 

Am trecut de atâtea ori pe lângă banalul semafor așezat tăcut la intersecția drumurilor.  Câte odată nici nu l-am luat în seamă, deși măsoară drept timpul pentru toți cei de pe stradă: șoferi, bicicliști, pietoni, motocicliști etc. 

Alteori nu-l prea simpatizăm, deoarece ne face să așteptăm la rând și omul modern nu prea are timp de pierdut așteptând...  Ca să nu mai zic că deseori vezi câte un temerar neatent căruia nu-i pasă de culoarea roșie din obrazul semaforului și atunci încep claxoanele inoportune să strice ritmul vieții, se aud de îndată fluerăturile și cuvintele grele ale șoferilor vizibil deranjați de obrăznicia  trecătorului.   Și semaforul rămâne mut, dar ne arată evantaiul celor trei culori atât de bine știute, mereu aceleași, cu o exactitate aproape de invidiat: verde: (ai dreptul la acces), și roșu (te obligă să oprești) iar galben te invită la atenție.

Am experimentat cu toții momente în care ar fi trebuit să ne continuăm drumul, pentru că aveam verde, dar am zăbovit prea mult la auzul șoaptelor sirenelor amăgitoare ale lumii ce ne promiteau marea cu sarea și atunci ne abăteam de la scopul nostru mult râvnit.

Zilnic, culoarea galben ne cere vigilență și atenție sporită în a face lucruri, în a rezolva adevăratele probleme, în a vorbi cu grijă cu ceilalți fără ai strivi, a fi cumpătați în gesturi și priviri; dar ne-am încrezut prea mult în noi și în puterile noastre limitate și nu am ținut cont de semnele vieții spre atenție.

Trăim deseori pe fugă, mâncăm pe fugă, învățăm pe fugă și toate le facem cu viteză, astfel încât  nu mai avem timp de noi, de cei dragi, de Dumnezeu...  Și, în curgerea timpului, uităm să ne oprim. De atâtea și atâtea ori roșul ne avertizează: oprește-te din goana zilei, din fuga după nu știu ce sau nu știu cine, din facerea lucrurilor cu aceiași monotonie  orbitoare care-ți fură liniștea somnului și bucuria răsăritului de soare. Așa e câte odată , nu vrem să ne oprim, preferăm fuga spre ... nicăieri.

 Tocmai de accea, trecătorule,îți recomand să privești cu atenție sporită semaforul vieții, observă-i culoarea și nu te lăsa amăgit nici de valul lumii, nici de viteza cea îmbietoare care-ți fură viața căutând să te înghită, făcând din tine un anonim cu mască de om. Și nu uita: fixează-ți bine ochii la culorile semaforului existenței și acționează întocmai după culoarea poruncilor lui Dumnezeu: verde, galben și roșu.

imagine foto: internet 

Ștefan Robu