Simt mare respect pentru suferinta ta si simt constient de a fi un instrument sarac si nepotrivit scopului stabilit, dar ma apropii de tine cu incredere si speranta. Doresc sa descoperi un drum prin care sa descoperi: valoarea, frumusetea si maretia noului tovaras de calatorie, care a aparut pe neasteptate la orizontul vietii tale si te-a facut sa tresari. Si totusi intilnirea cu durerea era prevazuta, era cu totul inevitabila. Au cazut asa iluziile si a ramas realitatea. Si aceasta este adevarata descoperire a vietii, sublim mister care se articuleaza in dubla lege a iubirii si a durerii: pentru toti,deci si pentru tine.
Durerea duce la descoperirea de sine insusi. Este incredibil dar adevarat: cei mai straini noua insine sintem chiar noi! Lumea noastra interioara este un autentic mister de explorat, de cunoscut, de valorizat.
Din pacate este lumea exterioara cea care ne atrage, pentru ca ni se pare atit de frumoasa si interesanta fata de a noastra.
Poate pentru multi nu este inca clar ca fiecare dintre noi are personalitatea sa, propria minte, propria lume interioara, diferita si mai stralucitoare decit a celorlalti.
Gandhi zicea:''cine pierde propria individualitate pierde totul, pentru ca este unica si irepetabila''.
Dar descoperirea nu este usoara si imediata: este nevoie de virsta si experienta, de deceptii si suferinte. Este nevoie ca individul sa simta, incet, superficialitatea raporturilor cu aproapele, incapacitatea altora de a intelegere fata de noi.
Numai cind vom fi fortati sa traim singuri, vom putea sa incepem o miscare de interiorizare care sa ne duca la descoperirea de noi insine.
Delacroix a scris ''Nenorocirii mele ii datorez descoperirea de mine insumi; daca ea nu m-ar fi inchis in inchisoarea mea, nu m-as fi intilnit, nixci cunoscut! Descoperire minunata care i-a aratat lui si arata la toti, ca lumea nu este afara, dar este in interiorul nostru.
Si daca singuratatii se insoteste tulburarea spiritului, intilnirea se accelereaza si seface mai profunda.
Numai cine a suferit mult poate sa zica ca se cunoaste complet. Durerea il maturizeaza pe om.
Persoana devine matura cind din experienta cotidiana a invatat sa cunoasca viata.
La scoala durerii se maturizeaza virtutea pretioasa a prudentei. Cu suferinta se cistiga adevarata experienta a vietii si se intelege seriozitatea ei si angajarea.
Un om needucat la durere, a scris Tommaseo, ramine mereu un copil, iar Veuillot in expresia sa spune; anumite lucruri nu se vad cum trebuie, daca nu sint vazute cu ochii care au plins. Este durerea cea care te initiaza in seriozitatea vietii, care intrerupe visele si risipeste fantasmele.
Ceea ce formeaza omul este si iubirea. Nu iubirea falsa, egoista, senzuala, dar cea adevarata, generoasa, nobila, care se indreapta spre binele si usurarea altora.
Masura iubirii este cu siguranta durerea, pentru ca iubirea si durerea sint cele doua expresii ale aceluiasi mare mister.
Omul nu este cu adevarat om, pina cind nu a suferit profund pentru a iubi profund!
Durerea purifica si reinoieste spiritul. Lumea durerii este minunatul laborator, in care se formeaza sufletele mari si din care tisnesc energiile cele mai nobile.
Suferinta este;
-oxigenul sufletului,
-gimnastica spiritului,
-este terenul pentru antrenamentele cele mai angajante,
-este valoarea rolului decisiv se de neinlocuit.
Persoanele care nu au suferit sint inca la suprafata sufletului lor, pentru ca numai vibratiile care ies din suferinta au privilegiul de a trezi energii latente, si ne ajuta sa descoperim adevaratul chip al sufletului.
Numai durerea are misterioasa putere de a face sa se nasca din noi, la contactul sau aspru, scintei de lumina, de abnegatie, de maretie, de eroism.
Durerea a inspirat poetii, artistii, muzicienii, eroii; si daca este adevarat ca pagina cea mai frumoasa a unei carti este aceea pe care a cazut o lacrima, toate operele cele mai sublime care au iesit din geniul uman au fost pregatite in durere si inundate de lacrimi abundentesi amare.
Nu zadarnic Luigi Camoens, cel mai mare poet portughez, a fost pictat cu o coroana de spini pe cap, pentru a indica lungul sau drum insemnat de infinite dificultati.
Goethe a spus ca artistul are nevoie de vreo boala care sa-i faca mai transparenta omenia sa si sa-l puna in contact cu acele lumi in care sint radacinile gindirii si ale afectelor celor mai bune.
Milton, orb si infirm, scrie Paradisul pierdut; Imnul luminii, nu putea sa iasa decit din doua pupile inchise,
Dostoievski compune romanele sale intre doua atacuri de epilepsie,
Cervantes concepe ideeea din Don Quijote in inchisoare si fragmentele cele mai bune le scrie intre dureri fizice insuportabile.
Toata istoria muzicii este tesuta de dureri, de neintelegeri, de lupte, de plins.
De Musset numeste muzica'' fiica durerii'' si, poate pentru aceasta, nici o creatura nu poate sa zica ca este insensibila la chemarea sa. Si exemplele ar putea continua.
Suportarea suferintei a realizat minunea si a transformat durerea in energie pretioasa.
Omul este ca tamiia: trebuie sa fie ars pentru a face sa se simta parfumul sau!
PENTRU TINE CU DRAG
