SĂ NE ACCEPTĂM PE NOI ÎNȘINE, PENTRU AI ACCEPTA PE CELALȚI,

 Să facem o remarcă, și anume aceea că există o legătură profundă și cu dublu sens între acceptarea de sine și acceptarea celorlalți, iar una deschide calea spre cealaltă.  Deseori se întâmplă să nu-i acceptăm pe ceilalți pentru că, de fapt, în sufletul nostru nu ne acceptăm pe noi înșine. Cel care nu este împăcat cu sine va fi în mod sigur în război cu ceilalți.Neacceptarea de sine creează o tensiune interioară, o nemulțumire, o frustrare pe care o răsfrângem de multe ori asupra altora ce devin țapi ispășitori pentru conflictele noastre interioare. Iată un mic exemplu: „ când suntem prost dispuși în compania amicilor este pentr că, de cele mai multe ori,  suntem nemulțumiți și ei plătesc pentru nereușita noastră! Elly Hillesum scria în una din scrierile lui:„ Încep să îmi dau seama că atunci când simt aversiune față de cineva trebuie să caut rădăcina dezgustului în mine însămi: iubeșteți aproapele ca pe tine însuți.” Dimpotrivă, omul care își închide inima față de ceilalți, care nu face nici un efort pentru ai iubi așa cum sunt, care nu știe să se împace cu semenii, acela nu va avea niciodată bucuria de a trăi această stare profundă de pace interioară de care toți avem nevoie.  Dacă facem lucruri josnice, îi judecăm cu asprime pe ceilalți, suntem neînțelegători și lipsiți de toleranță, sfârșim întotdeauna prin a fi noi înșine victimele faptelor noastre.

După acceptarea de sine, aș vrea să mă refer acum la acceptarea evenimentelor. Principiul fundamental este același: nu putem să ne schimbăm viața în bine dacă nu începem  prin a o accepta în integralitatea ei și deci a consimți la toate evenimentele exterioare cu care ne confruntăm. În mod evident, nu ne este greu să acceptăm ceea ce percepem drept bun, pozitiv, cu valoare de recompensă, dar este mult mai greu atunci când este vorba de dificultăți și suferințe de toate felurile. Știm cu toții că, că oricare ar fi proiectele noastre, oricât de bine gândită planificarea lor, există situații pe care nu le putem controla și deci se produc o multitudine de evenimente contrarii previziunilor, aspirațiilor, dorințelor noastre, iar noi suntem obligați să le facem față.

Ceea ce mi se pare important este să nu ne mulțumim cu a le accepta bodogănind, ci să consimțim sincer, să nu le suportăm, ci într-un anumit sens să le alegem(chiar dacă, de fapt, nu avem de ales și tocmai asta ne deranjează.) A alege înseamnă în acest context să facem un exercițiu de libertate și, dincolo de a ne resemna, să primim cu inimă bună ceea ce ni se întâmplă.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

RAȚIUNE ȘI VOINȚĂ,

 Voința este mișcarea direcționată a energiei iubirii, cu un scop bine determinat. Voința oricărui om este sfântă, ea trebuie respectată. Nici un om nu vrea, în adâncul sufletului lui, să facă rău. Voința începe să facă rău atunci când omul nu știe ce este bine și ce este rău. Voința celui curajos se înfăptuiește. Voința celui care este speriat nu se înfăptuiește deoarece frica îndepărtează ținta și se transformă în răutate și apoi și în mânie. Răutatea distruge bunăvoința. Un om speriat își atinge scopul cu forța sau cu răutate, justificându-se că orice mijloc este bun pentru aceasta. În plus, scopul realizat prin forță poate părea la început foarte atrăgător. De ce se  mânie omul? Că doar poate trăi și fără griji. Și totuși, cum și de ce  apare răutatea? Dacă mânia este stârnită de lipsa de libertate, libertatea aceasta unde dispare?  Ignorantului îi stă în fire să-și găsească calea mai greu și mai încâlcit ca să simtă pe pielea lui și să afle astfel ce putere are. A forța pe cineva are ca urmare refuzul acestuia. Din refuz, se iscă un refuz și mai mare, ea iscând la rândul ei o hiperexigență care, în mod natural, duce la nemulțumire. Ieșirea din acest cerc închis sa-r părea că este dorința de a fi mai bun ca ceilalți dar, de fapt, este începutul unui nou cerc care se închide - se creează o stare de obligativitate care te forțează să fii și mai bun ca ceilalți, dar trebuie știut  că nimeni nu este nici mai bun și nici mai rău decât oricare altul. Cât de complicat se extrag aceste lucruri din subconștientul omului, prin urmare pornesc de la nivelul subconștientului care la omul modern sa complicat mult. Modul de percepție a vieții se complică însă și mai mult din cauza faptului că rațiunea noastră este blocată în frică.

Viața omului este ca o scară în spirală aflată într-o casă înaltă. Cine dorește cu ardoare, poate, printr-o perseverență rațională, să învețe să coboare pe această scară până la viețile anterioare, sau să urce până la viețile următoare.Cu cât ne vom agita mai puțin, cu atât vom vedea mai bine caracterul instructiv al celor văzute.  Cu cât suntem mai pregătiți să aprofundăm,să clarificăm adevărul de viață, cu atât el se va deschide ochilor noștri. Fiecare primește ce merită în momentul respectiv. Fiecare merge pe scara lui, pe drumul lui, pentru a căpăta înțelepciune, și să învățăm din experiența altora cum să rămânem pe treptele scării.

Fiecare om are dreptul sfânt de a fi stăpânul scării vieții lui, chiar dacă este foarte mic. Are dreptul să decidă cât de mare poate fi pasul și încotro să privească. Din păcate, devenind tot mai inteligentă, omenirea nu mai ține cont de dreptul celorlalți. De dragul propriului scop, toate legile sunt măturate din cale și date uitării. Toată lumea se grăbește. La început pentru că nu este timp, apoi pentru că nu vrei să mai privești în jur. Vrei doar să găsești ce trebuie....

Pe un om curajos frica pozitivă îl face să evolueze. Datorită ei, rațiunea și cunoașterea vieții se desăvârșesc. Pentru un om speriat frica negativă va face ca gândurile lui, și așa încetinite, să treacă dintr-o extremă în alta și în final să-și piardă rațiunea.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

NORMALITATEA ÎNTR-O LUME ANORMALĂ,

 Adesea auzim în jurul nostru expresii precum: să ducem o viață normală, nu ești normal, o lume normală etc. Dar oare ce înseamnă normalitatea într-o lume în care se vorbește mai des de anormalitate? Mulți consideră normalitatea ca fiind relativă, fiecare individ se regăsește într-o anumită stare de normalitate care nu coincide întotdeauna cu normalul celorlalți din jur, iar dacă normalitatea unuia contrastează cu normalitatea altuia, atunci se poate ajunge chiar și la conflicte. Cu alte cuvinte, normalitatea este raportată la o serie de criterii, standarde, norme agreate și adoptate într-o anumită cultură sau comunitate, precum și la valorile și reperele morale, spirituale, religioase ale fiecărei persoane. Nu discutăm aici de relația normalitate-anormalitate raportată la starea de sănătate mintală sau fizică a persoanei; ne interesează cum este percepută normalitatea într-un anumit context social unde acționează anumite norme, valori, credințe care asigură sau susțin raporturi și relații interumane autentice. Se spune că normalitatea este determinată de majoritate. Dar cum se formează acea majoritate care inițiază acea normalitate, acceptată de cei mai mulți? Ceea ce la un moment dat în istorie era de neconceput, astăzi este asimilat stării de normalitate, acceptat social,reglementat juritic și chiar asumat de cei mai mulți(spre exemplu avortul, divorțul, eutanasia, prostituția etc). Ce a condus la crearea atâtor normalități sociale și culturale? Dorința de libertate a omului, fenomenul secularizării, consumismul pot fi tot atâtea răspunsuri. De fapt, în orice situație te-ai afla, vor exista persoane care vor rezona perfect cu tine, cu normalitatea ta, te vor înțelege, aprecia și accepta; dar vor exista și acele voci critice care vor încerca să-și impună normalitatea considerată de ei ca fiind cea mai potrivită.

Pe de-o parte, îți poți defini normalitatea personală, acel cadru referențial pus în relație directă cu libertatea asumată de tine și, în același timp, cu limitele tale, iar pe de altă parte, poți înțelege și accepta normalitatea generală, cea stabilită de majoritate, care poate fi foarte diferită de cea personală, și atunci apare dilema: adaptarea ta la normalitatea impusă de majoritate sau refugiul în propriați normalitate?  De foarte multe ori aici apar cele mai multe compromisuri, derapaje sau dezertări determinate de incapacitatea omului de a discerne între bine și rău, adevărat sau fals, precum și duplicități asumate din diferite motive subiective. Sunt unii care spun:   am momente când mi-e bine, am cu ce trăi, sunt săn ătos, în putere, toată lumea e a mea, o viață am și trebuie să o trăiesc, nimeni și nimic nu mai contează... Dar vine și reversul medaliei când boala și suferința ne încearcă, suntem dispuși să renunțăm la orice pentru o clipă în plus, cerșim atenția și grija celor din jur etc. Însă, după ce scăpăm de necazuri, revenim la aceiași obiceiuri și metehne de dinainte. Aș vrea să greșesc, dar nu cumva pentru mulți dintre noi ciclotimia aceasta definește normalitatea personală?

În altă ordine de idei, abaterea de la normalitate poate fi o provocare spre evoluție, care creează premisele necesare pentru redefinirea ei în anumite etape și conturează nevoia de a mai adăuga ceva în cadrul deja stabilit al normalității. În același timp, excepțiile de la normalitatea ta, așa cum o înțelegi și o afișezi, te pun în dialog cu cadrul tău de referință, cu limitele tale,  te ajută să te reevaluezi; te pot provoca să-ți explorezi puțin limitele, să verifici dacă ești în totalitate de acord cu cele deja existente sau dacă ai capacitatea de a-ți recunoaște alte limite. 

sursa foto: internet

Ștefan Robu