Fericirea,

   Înseamnă să vrei și binele celuilalt. Aceasta nu însemnă să te sacrifici pentru aproapele tău pînă la a te anula, ci să-i dai posibilitatea de a-și vrea binele.
Pentru a ajuta o persoană *însetată* de fericire nu trebuie să-i dai fericirea, ci instrumentele necesare pentru a-și găsi singura fericirea.
Nu trebuie să impunem celuilalt fericirea, i-am limita libertatea. Fericirea înseamnă a iubi și a fi iubit.  Iubirea este un sentiment pozitiv. Iubirea însă, nu este exaltare.
Exaltarea este excesul iubirii.
A iubi înseamnă a dărui, a împărtăși bucuria, pace și iertare.  Cine nu dă, nu iubește și nu este iubit.
Iubirea este rezultatul unui lung și continuu exercițiu interior.  În iubire este capacitatea de a reuși să exprimi forța cu blîndețe. Fericirea în iubire înseamnă a crea condițiile necesare pentru ca ceilalți să-și poată rezolva ei inșiși problemele, nu să le rezolvăm noi.  Înseamnă deci  respect față de ceilalți, față de personalitatea și orientările lor.  Este un semn de iubire mult mai mare acela de a-i oferi instrumentele necesare pentru a se schimba.
Dar pentru a schimba persoanele sau pentru a le iubi nu sînt suficiente cuvintele frumoase.  Nu-i de ajuns să spui: te iubesc.  Sînt necesare faptele.  Fericirea înseamnă să nu lași loc fricii.  Frica se formează între gînd și acțiune. Gîndul trebuie să fie concretizat în acțiune.  Acțiunea trebuie să fie mereu încadrată într-un proiect; niciodată nu trebuie să fie o reacție la altceva.
Pentru a trece de la gind la acțiune, pentru a concretiza, a pune în practică ceea ce gîndim, este nevoie de curaj.  Curajul alimentează acțiunea, in timp ce frica alimentează mintea.
Frica nu există.  Este un concept, o abstracție, o formă a gîndirii.  Acțiunea este o verificare a gîndirii.  Fără acțiune, gîndul este nimic; devine nevroză. A ne construi propria fericire este posibil, trebuie doar disponibilitate, răbdare, atenție, sensibilitate.  Cine este nerăbdător nu va putea fi niciodată fericit. Este doar o persoană care nu se armonizează cu ritmul vieții și al realității.
Vrea să adapteze realitatea la timpul ei personal, la exigențele proprii.  Este egoist, închis, nu ține cont de alții și de timpul lor de maturizare.
Pentru a ne simți feriți trebuie să fim dinamici, nicidecum nerăbdători.  În viață nu este nimic imediat la îndemînă.
Fericirea va fi înțeleasă atunci cînd ne vom da seama că viața este făcută din continui morți și nesfîrșite nașteri.  A trăi în profunzime lucrurile înseamnă să te naști și să mori în ele.
Fericirea nu este identică niciodată cu superficialitatea.

IUBIRE ȘI RECUNOȘTINȚA, tinerete fara batrinete!

Cel mai frumos *sinonim* al tineretii este iubirea. Cind esti tinar vrei sa iubesti si sa fii iubit la fiecare respiratie.
Totul este iubire.... sau neiubire, alb sau negru.  Însa atunci cînd este iubire totul devine zîmbet, speranta, putere.
Alergi prin ploaie și te plimbi chiar și în timpul celei mai dezlantuite furtuni. Și aceasta nu doar pentru ca ești tînar, ci pentru ca iubesti și ești convins ca iubirea este mai tare decît moartea.
Ce rau i s-ar putea întimpla celui care iubește și este iubit? Iubirea poate totul!
Însa iubirea are un defect: nu poate sa țina ritmul timpului și nu s-a adaptat modernizarii.
Lumea se grabește, dar iubirea vrea sa se bucure de fiecare clipă.  Lumea se răzgîndește și vrea să mai încerce și altceva, iubirea preferă continuitatea, fidelitatea și statornicia.  Lumea se izolează, iubirea vrea comuniune.  Iubirea nu a reușit să se modernizeze.  A rămas același sentiment *de moda veche*care nu știe să traiasca singur, care nu suporta izolarea.  Iubirea este comuniune și vrea sa fie însoțita de alte sentimente, vrea să dea viată altor sentimente, trăiri.
Astfel vedem că iubirea are frați si surori.  Este de moda veche: iubește viața in familie, vrea să trăiască în familia sentimentelor.  Iubirea are o soră: recunoștința.  Sunt mereu împreună. Se întrec în a se stima și lăuda una pe cealalta. Iar noi trebuie să învățăm să le prețuim la fel de mult.
Este atît de multă putere în recunoștință! Să iubești, să fii frumos la suflet, să ai inimă bună, înseamnă să știi să fii recunoscător pentru ceea ce ai, pentru ceea ce ai primit și pentru ceea  ce ești capabil să oferi.
Frumusețea vieții răsare și din magia cuvintului *mulțumesc.*  Acest cuvint (re)cheamă iubirea in suflet, cuprinde inima în cea mai delicată îmbrățișare.
Cind traduci acest cuvînt în gesturi te îmbraci în strălucire și arăți tuturor că iubirea locuiește în inima ta.  Ești cel mai minunat *copil* cînd însoțești acest cuvînt cu un zîmbet sincer.
Să fim recunoscători!   Să ne amintim să mulțumim zîmbind, cu inimă liniștită, fără prefăcătorie. Cine neglijează recunoștința, face iubirea să sufere!  Însă cine știe magia simplului *mulțumesc* așterne roua dimineții pe iubire, o invioreaza.
Recunoștința dăruiește iubirii  *tinerețe fără bătrînețe*!