DRUMUL ȘI DESTINAȚIA,

Zilele de vară sunt adesea trăite cu gândul la vacanță, la călătorie și voie bună pentru a reface acea energie stoarsă de prea multă muncă.  Ne facem planuri și economii pentru a avea câteva zile departe de rutina obișnuită, zile care să ne alunge oboseala acumulată. Fie că alegem destinații îndepărtate, fie că mergem să ne vedem rudele și locurile natale, există ceva ce ne unește experiențele estivale - călătoria.

Plecăm din liniștea și confortul casei  spre alte locuri, mai mult sau mai puțin cunoscute.  Folosim automobilul, trenul sau avionul. Unii ne bucurăm de drum, alții îl privim cu frică și nesiguranță. De pildă, ați văzut acei călători care vor mereu locul la geam în autocar sau tren? Pentru ei, drumul trebuie să fie o bucurie. Dar există și reversul medaliei.  De fiecare dată când zbor cu avionul, văd oameni care sunt măcinați de frică și încearcă tot felul de metode să biruiască această trăire. Pentru ei, destinația contează, călătoria fiind doar o povară necesară.

Dar cum e pentru un creștin această idee de călătorie? Dacă privim în istoria biblică, vedem multe călătorii.  Noe a pornit pe apele potopului într-o călătorie.  Abraham a plecat din țara sa spre un loc necunoscut.  Urmașii săi au plecat în Egipt de unde aveau să se întoarcă pentru a ocupa Canaanul.  Exilul babilonian și apoi întoarcerea la Ierusalim au fost alte călătorii.  În epoca noului testament, descoperim călătoriile misionare ale sf. Paul și ale altor apostoli.

Dar ce leagă aceste povești și ne poate fi util și nouă? În primul rând, ideea de destinație.  Viața noastră însăși este o călătorie spre locurile cerești.  Deși pământeni, știm că nu aici ne este finalul călătoriei, ci dincolo. Aceasta este destinația noastră, deși adesea părem că suntem prea acaparați de realitățile lumii pământene.  Dar mai există o lecție deosebit de importantă pe care o putem învăța privind la călătoriile biblice: drumul este cel puțin la fel de important precum destinația.

De la Machiavelli încoace am învățat că nu prea contează pe ce căi ajungem acolo unde ne dorim. Or, lucrurile nu stau chiar așa.  Mai întâi, drumul contează chiar pentru a fi siguri că atingem finalul dorit și nu ne rătăcim.  Cristos ne spune clar că singurul drum adevărat spre Dumnezeu este chiar în persoana sa.  Astăzi ni se propun multe drumuri, dar, în cele din urmă, vom constata că duc exact în direcție opusă.

Apoi, drumul, așa cum vedem în istoria exodului, este valoros, pentru că ne pregătește pentru destinație. Înainte de a ajunge în țara promisă, evreii au avut nevoie de experiența deșertului, unde au primit legea și au putut să îl descopere mai clar pe Dumnezeu.

Viața noastră - o călătorie unică pentru fiecare dintre noi - ne-a fost oferită de Dumnezeu ca o ocazie de a ne pregăti pentru destinația finală, cerul. Am primit, pe lângă destinație, și mijlocul de transport, corabia bisericii, care să ne ducă acolo. Am primit companioni de drum, hrana și resursele necesare. Ni sa spus care este calea și cum trebuie să o urmăm. Ce ne mai rămâne de făcut? Să ne bucurăm cu adevărat de drum, să fim alături de cei slabi care părăsesc calea sau cedează în fața oboselii și, mai ales, să rămânem mereu conștienți de locul spre care ne îndreptăm.

sursa foto: internet

ștefan robu

ÎNGER ȘI NU USER,

 înțelepciunea digitală,

Un aspect care ne ajută să devenim „ înțelepți digitali” ține de modul în care comunicăm în mediul digital, adică de calitatea relațiilor pe care le instaurăm și a mesajelor pe care le transmitem. Persoana cu care comunicăm, cunoscută sau mai puțin cunoscută, își are demnitatea ei chiar dacă se află în spatele „unui ecran” și la zeci sau sute de kilometri distanță. Suntem chemați să respectam cu sfințenie această demnitate!  Este modalitatea prin care umanizăm relațiile în mediul digital și facem ca ele să fie cu adevărat întâlnire între persoane și nu un cadru de revărsare a veninului sub diferite forme(jigniri, violență în limbaj, incitări, falsități etc.)  Asupra acestui aspect mă voi opri asupra mesajelor pe care le transmitem atunci când comunicăm în mediul online.

Este nevoie de a rupe cercul vicios al angoasei și de a stăvili spirala fricii, rod al obișnuinței de a fixa atenția asupra știrilor rele(războaie, terorism, scandaluri de orice tip de eșec în evenimentele umane)”. Este un îndemn atât de actual!  Pandemia și războiul din Ukraina au declanșat o avalanșă de știri negative care, inevitabil, afectează starea de spirit a multor persoane. Trebuie să depășim acel sentiment de supărare și resemnare care adesea ne cuprinde, aruncându-ne în apatie, dând naștere la frici sau la impresia că nu se poate pune limită răului. Nu este vorba de a adopta logica struțului, de a nega realitatea sau de a răspândi un optimism naiv care nu se lasă atins de scandalul răului! 

Ca ucenici ai lui Cristos, suntem chemați să privim realitatea cu ochii lui Dumnezeu și să răspândim vestea cea bună, care este însuși Isus.  În el, întunericul și moartea devin loc de comuniune cu Lumina și Viața. Astfel, se naște o speranță care nu dezamăgește și care umple de lumină viața tuturor.

Toți suntem chemați să răspândim această speranță, să o dăruim tuturor, mai ales celor care sunt deznădăjduiți. O astfel de alegere ne face atenți ca fiecare postare pe rețelele sociale, fiecare reacție sau distribuire să fie marcate de această lumină. Câte învățături bune, îndemnuri înțelepte, sugestii potrivite putem distribui și, în felul acesta, să ajutăm atâtea persoane să își ridice privirea și să înainteze cu încredere pe drumul vieții!

Așa cum prezența lui Cristos ar trebui să vădească în viața noastră, în comportamente și pe chipul nostru, la fel urmele pe care le lăsăm în mediul online, în special pe conturile noastre sociale, ar trebui să fie marcate de lumina și pacea lui Cristos. Este modalitatea în care fiecare dintre noi construiește împărăția lui Dumnezeu, fără să se lase copleșit de neghina care crește.

Fiecare mesaj pozitiv răspândit este ca o bucățică de drojdie care face să dospească aluatul relațiilor umane, ca o sămânță care va crește și va aduce rod îmbelșugat. Acest lucru nu se poate aminti în fiecare moment că nu ne putem mulțumi să fim un „user” în galaxia internetului, ci putem fi un  „înger” care răspândește lumină și care umple viața celorlalți de ceea ce este bun și frumos.

sursa foto: internet

ștefan robu

BUCURIA IUBIRII sau IUBIREA BUCURIEI,

 

Cum ar fi arătat lumea fără familii? Cum ar fi fost omenirea fără bărbați și femei în ea? Să fii tânăr și să nu poți împărtăși iubirea ta cu cea de alături de care ai ales să mergi până la moarte! Să fii plin de iubire și să nu ai  cui să o împarți, aici este adevărata provocare!

Dumnezeu a rânduit ca oamenii să se nască din iubire și să fie mesageri ai iubirii.  Tot el a orânduit bărbatul și femeia , pentru ca într-o tensiune - atracție continuă să dea sens unul  celuilalt și împreună, omenirii.  Bucuria de a fi împreună se transformă astfel într-o iubire a bucuriei.

Cum să nu înfloresc de când am cunoscut-o pe ea? spunea un tânăr. „ N-am crezut niciodată că viața poate fi atât de frumoasă și că merită să fi intrat în ea chiar și pentru o singură secundă, cât să-i întâlnesc privirea, apoi, facă Domnul cum o vrea”,  continua același tânăr, îndrăgostit evident de viitoarea lui soție, alături de care va trăi fericit.

Bărbatul și femeia, semnele iubirii lui  Dumnezeu în lume, prin chemarea lor specială la căsătorie, sunt capacitați nu doar să aducă în lume, ci să împărtășească totul cu bucurie. Nu e suficient că ești căsătorit, că ai o casă, că ai o familie, copii, bunuri etc., ci toate trebuie primite și împărtășite cu bucurie. Bucuria trebuie să fie calea iubirii, iar iubirea calea bucuriei.

O familie fără iubire este ca o iubire fără bucurie, ori, dacă în iubire  nu este bucurie, iubirea nu există! Dragi soți, bucurați-vă unul de celălalt, bucurați-vă de copii, de ceea ce sunteți și aveți! Trăiți viața de familie cu bucurie, pentru că doar acolo unde este bucurie este și iubire...

sursa foto: internet

ștefan robu

EU VOI EGALITATE!,

 De-a lungul veacurilor, oamenii au cerut egalitate. Au existat chiar vremuri când această egalitate era cerută cu prețul sângelui.

Pe străzile Parisului, revoluționarii strigau  Liberte, Egalite, Fraternite!.  La doar câțiva ani însă, rece și realist, Napoleon Bonaparte concluziona: Libertatea și fraternitatea au fost sacrificate rapid în Revoluție. Doar egalitatea a rămas visul francezilor. Venind mai aproape de vremurile noastre, sunt destui aceia care mai țin minte societatea comunistă în care toți oamenii sunt egali. Marxismul, ridicat la rang de religie, a propovăduit intens această egalitate universală.  Dar, așa cum spunea George Orwell în celebra sa carte ”Ferma Animalelor”, toate animalele sunt egale între ele. În România, ridicolul era prezent inclusiv în adresările cotidiene. Prin lege se desființase apelativul  „domn”, fiind înlocuit cu proletarul „tovarăș”. Dar tovarășilor mai de seamă li se spunea „dumneavoastră”. A se citi „domnia voastră”!

Poetul și fabulistul român Grigore Alexandrescu nota ironic într-una din fabulele sale că egalitatea nu e și pentru căței, iar noi, oamenii, „numai  cu cei mari egalitate vrem”. De fapt, mai rău decât atât - egalitatea pe care oamenii o vor de cele mai multe ori este acea stare obținută prin coborârea celor din elita societății în praful și mizeria celor meschini. Temnițele comuniste stau martore la această gândire - torționari lipsiți de inimă și educație au torturat și ucis floarea unei țări în doar câțiva ani.

Acele personaje aveau bucuria de a putea umili pe aceia pe care deunăzi îi știau drept oameni importanți: miniștri, episcopi, preoți, profesori etc. Istoria ne arată însă că această idee este profund periculoasă și nu produce decât crimă și dezumanizare, iar pentru a ne convinge de acest lucru nu avem nevoie de multe argumente.

Criza pe care biserica a traversat-o  în veacul al XVI-lea, când a trăit ruperea protestantă, a avut de-a face tot cu dorința de egalitate, de uniformizare a lucrurilor bune și frumoase la nivelul cel mai de jos. Toți credincioșii erau egali - nu era nevoie de preoți. Toți creștinii erau la fel - nu era nevoie de sfinți. Toate lucrurile erau la fel - nu era nevoie de obiecte de cult. Toate cuvintele erau la fel - nu mai erau nevoie de devoțiuni speciale. Nici chiar persoana fecioare Maria nu a scăpat acestui val de gândire. Refrenul recitat, de atunci și până azi, nu neagă maternitatea ei, nici fecioria măcar, ci caracterul ei special: „E o femeie ca și noi”. 

Dar oare creștinismul nu a adus egalitatea între oameni? Unii au încercat chiar să susțină că Isus Cristos a venit să propună prima formă de comunism, de egalitarism. Este adevărat că, prin moartea și învierea sa Cristos a adus viață tuturor oamenilor.

Sfântul Paul ne amintește că, odată cu venirea lui Cristos, nu mai există vechile bariere sociale.  Dar această egalitate adusă de creștinism este o egalitate a ridicării.  Cei mai mulți dintre oameni sunt ridicați la demnitatea de copii ai lui Dumnezeu.   Copii abandonați, femeile, sclavii, săracii primesc în biserică acea prețuire și cinste pe care în lumea antică o primeau doar aristocrații. Nu vedem o egalitate a coborârii, ci una a ridicării.  Dumnezeu ne cheamă să fim cu toții egali - sfinți, curați și nobili.  Așa cum spune Sfântul Ioan Paul al II-lea, „cu toții suntem chemați la sfințenie, și oamenii sfinți pot reînnoi omenirea”.

sursa foto: internet

ștefan robu

ACCEPTÂND REALITATEA, SUFERINȚELE,

 Dacă ne acceptăm pe sine, vreau să mă refer și la acceptarea evenimentelor. Nu putem să ne schimbăm viața în bine dacă nu începem prin a accepta în integritatea ei și deci a consimți la toate evenimentele exterioare cu care ne confruntăm. În mod evident, nu ne este greu să acceptăm ceea  ce percepem drept bun, pozitiv, cu valoare de recompensă, dar este mult mai greu atunci când este vorba de dificultăți și suferințe de toate felurile. Voi vorbi acum despre asta desemnând aceste realități percepute ca negative cu termenul de necazuri. Subiectul este destul de delicat. Știm cu toții că, oricare ar fi proiectele noastre, oricât de bine gândită planificarea lor, există situații pe care nu le putem controla și deci se produc o multitudine de evenimente contrarii previziunilor, aspirațiilor, dorințelor noastre, iar noi suntem obligați să le facem față.

Ceea ce mi se pare important este să nu ne mulțumim cu a le accepta bodogănind, ci să consimțim sincer, să nu le suportăm, ci într-un anumit sens să le alegem(chiar dacă, de fapt, nu avem de ales și tocmai asta ne deranjează!).  A alege înseamnă în acest context să facem un exercițiu de libertate și, dincolo de a ne resemna, să primim cu inimă bună ceea ce ni se întâmplă. Nu este lucru ușor, mai ales dacă este vorba de încercări cumplite, dar este cea mai bună metodă și trebuie să încercăm să o punem în practică cât mai mult posibil, întăriți de credință și speranță. Dacă avem suficientă credință în Dumnezeu, vom crede că există și ceva bun în ceea ce ni se întâmplă și vom avea puterea să spunem la fel ca Isus „Facă-se voia ta!”

Iată un adevăr fundamental: Dumnezeu poate transforma orice în bine, chiar și răul, chiar și ceea ce este negativ. A face din bine tot bine nu este mare lucru, toată lumea poate, dar numai Dumnezeu, atotputernic, iubitor și înțelept, este în măsură să transforme însuși răul în bine. Cum? Nu stă în puterea noastră să o explicăm și nici să o demonstrăm (nici o filosofie și nici o altă gândire teologică nu sunt în stare să o facă!), dar putem să o credem bazându-ne pe cuvintele din Sfânta Scriptură care ne cheamă să avem încredere: „Dumnezeu pe toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc”. Dacă ne vom lăsa pătrunși de acest adevăr, vom ajunge să-l și trăim.

Când trăim conform acestui timp interior ne dăm seama că nimic nu este întâmplător. Dacă uneori mergem prin întuneric și pe drumuri necunoscute, presimțim și verificăm  totuși că viața noastră se derulează într-un ritm care depășește puterea noastră de înțelegere, care nu depinde de noi și căruia este minunat să ne abandonăm, căci el ne poartă dincolo de noi înșine și într-un spațiu unde evenimentele sunt puse în ordine cu o înțelepciune infinită.

sura foto: internet

Ștefan Robu

CE ESTE STRESUL?

 S-ar putea ca această noțiune să nu fie clară pentru toată lumea.  Stresul este o stare de presiune, de încordare a organismului și apare ca o reacție de apărare la excitanții negativi. Stresul constituie legătura energetică  cu răul fără să fie perceptibilă ochilor. Tot ceea ce este rău pentru omul respectiv înseamnă stres. Medicina cercetează stresul la nivelul manifestării lui fizice, adică boala.  Iar boala nu este nimic altceva decât energia negativă acumulată care provoacă disconfortul fizic. Atât medicina cât și oamenii percep stresul ca pe o ultimă picătură -  presiune psihică - în lanțul de stresuri acumulate timp de un an sau timp de zeci de ani după care, implicit, urmează boala. Această abordare a stresului este limitată.

Așadar, ajungem la concluzia că fiecare om, bazându-se pe logică și cunoscând distribuirea energiilor în corp este capabil să determine stresul care provoacă sau a provocat boala. Dacă a apărut boala, atunci gândiți-vă unde sa localizat - în partea stângă sau dreaptă, în partea superioară sau inferioară, în față sau în spate și vom găsi cauza în sufletul nostru. Dacă în locul bolnav sau în întregul corp apare sentimentul ușurării, înseamnă că am descoperit adevărata cauză. Pentru a dispărea boala trebuie să iertăm și să ne iertăm. Repetând iertarea dispare durerea, apoi boala. Dacă suntem bolnavi din creștet până în tălpi, înseamnă că nu știm nici să iertăm, nici să ne cerem iertare, și nu ne recunoaștem propriile greșeli. Când începem să ne recunoaștem greșelile, să iertăm și să ne iertăm, abia atunci ne vom vindeca.

Pentru a înțelege mai bine transformarea stresurilor în boală, este necesar să explic cum acționează frica, pentru că oamenii sunt prizonierii fricii. Frica poate să se manifeste cu energiile diferite din corpul nostru. Oamenii nu înțeleg că aceste probleme  sunt urmarea firească a gândurilor greșite și a faptelor oamenilor. Faptul că după bine urmează răul este un lucru firesc, după care urmează iarăși bine. Frica intensifică răul. Cine înlătură frica prin iertare poate să trăiască în pace și liniște. În loc să ne fie frică de viitor, este mai bine să ne corectăm prezentul.

Fiecare om care dorește să fie fericit, trebuie să ajute pământul căci el este casa noastră, dacă această casă nu este iubită, moare. Cine aduce în casă gânduri negre, stres, etc. îi otrăvește atmosfera și casa se distruge. Nimeni nu se poate simți liber într-o asemenea casă.  Omenirea este prizoniera propriilor stresuri.

sursa foto: internet

Ștefan Robu

LIBERTATE EXTERIOARĂ SAU INTERIOARĂ,

 O iluzie fundamentală legată de noțiunea de libertate stă în faptul că ea este considerată exterioară, dependentă de circumstanțe, și nu o realitate,  în primul rând interioară.  Explicație: Este vorba despre o evidență foarte simplă, dar ne trebuie  mult timp să o înțelegem: atât timp cât sentimentul libertății - mai mare sau mai mică - depinde de circumstanțele exterioare, avem confirmarea că nu suntem cu adevărat liberi.  Cel mai adesea, avem impresia că circumstanțele în care ne găsim sunt cele care ne limitează libertatea: constrângerile impuse de societate, obligațiile de tot felul pe care alții le pun pe umerii noștri, limitări care ne țin prizonieri și se referă la sănătatea noastră, la posibilitățile noastre fizice etc.  Așadar, pentru a ne câștiga libertatea ar trebui să eliminăm toate aceste constrângeri și limitări.  Când ne simțim sufocați găsim vinovați instituțiile sau indivizii care ni se par că ar fi cauza. Câte resentimente față de ceea ce nu merge și ne împiedică să fim liberi așa cum am vrea!...

Acest fel de a vedea lucrurile conține, fără îndoială, un sâmbure de adevăr, căci uneori limitările și constrângerile sunt făcute ca să le depășim pentru a ne cuceri libertatea. Numai că există și o mare parte de iluzie ce trebuie demascată, căci altfel riscăm să nu mai gustăm niciodată din adevărata libertate. Chiar dacă ar dispărea tot ceea ce considerăm piedici pentru viața noastră, nu avem garanția că vom găsi libertatea deplină la care aspirăm. Când împingem limitele ne trezim că apar altele puțin mai încolo. Riscăm, așadar, dacă ne referim la problematica descrisă mai sus, să ne găsim într-un proces care se derulează continuu, copleșiți de nemulțumire permanentă , dat fiind faptul că ne vom lovi întotdeauna de asemenea constrângeri dureroase. Dacă pe unele le putem depăși sau trece cu vederea, altele, cum ar fi legile fizicii, limitele condiției umane,  viața în societate etc., rămân inflexibile orice am face.

Dorința de libertate care există în inima omului contemporan se traduce adesea printr-o tentativă disperată de depășire a limitelor care, crede el, îl țin prizonier. Vrem să mergem mereu mai departe, tot mai repede, să avem o mai mare putere de a  transforma realitatea, tendință resimțită în toate domeniile existenței. Credem că vom fi mai liberi atunci când progresele biologiei ne vor permite să alegem sexul copiilor. Ne închipuim că putem găsi libertatea depășindu-ne posibilitățile. Nemulțumiți de alpinismul normal, vrem să facem alpinism extrem, până în ziua care mergem prea departe și aventura plină de adrenalină se transformă într-o prăbușire aducătoare de moarte. Această tendință suicidară a unui anumit fel de căutare a libertății este evocată într-o manieră semnificativă în ultima scenă a  filmului ”Le grand bleu” eroul filmului, fascinat de ușurința și libertatea pe care o au delfinii când se mișcă în adâncul oceanului, sfârșește prin ai urma. Filmul uită să spună un fapt evident, acela că eroul se condamnă asfel la o moarte sigură! Sunt atâțea tineri care mor din cauza excesului de viteză sau a unei supradoze de heroină tocmai pentru că aspira la o librtate care nu se realizează pe căi autentice.  Este oare această libertate un simplu vis la care este mai bine să renunți și să te mulțumești cu o viață ternă și mediocră? Cu siguranță, nu! Numai că libertatea adevărată trebuie să o descoperim în noi înșine și în relația intimă cu  Dumnezeu.

Pot să ne facă viața cumplită, să ne fure toate bunurile materiale, să ne restrângă libertatea de mișcare exterioară, dar în realitate noi înșine îi ajutăm  și pierdem forțele noastre cele mai prețioase printr-o atitudine psihologică dezastruoasă, considerându-ne persecutați, umiliți, oprimați, lăsându-ne pătrunși de ură, ripostând pentru a ne ascunde frica. Cu siguranță avem dreptul să fim din când în când triști și abătuți din cauza încercărilor prin care trecem: este omenește și de înțeles. Cu toate astea, adevărata spoliere ne-o facem cu mâna noastră. Eu cred că viața este frumoasă și mă simt liber.

sursa foto: internet

Ștefan Robu