Actul cel mai rodnic al libertății umane stă mai mult în acceptare decât în impunere, iar omul își manifestă măreția libertății sale atunci când transformă realitatea, dar, mai ales, atunci când o acceptă cu încredere și o trăiește în viața de zi cu zi așa cum ia fost dat
Primim ușor și firesc situațiile care, deși nu au fost alese de noi, apar în viața noastră sub o formă agreabilă, încântătoare chiar. Cu totul altfel se pune problema când este vorba de situații care ne displac, ne contrariază, ne fac să suferim, și tocmai în aceste cazuri suntem chemați deseori să acționăm pentru a deveni cu adevărat liberi, pentru a fi capabili să acceptăm ceea ce nu numai că nu am dorit, ba uneori este exact contrariul dorinței noastre!
Există aici o lege paradoxală a existenței: nu putem deveni cu adevărat liberi decât dacă acceptăm să nu beneficiem întotdeauna de libertate!
În concluzie, cine vrea să acceadă la o libertate interioară reală trebuie să se antreneze în a accepta de bunăvoie și cu inimă bună lucrurile care pot să-i contrazică libertatea.
Ne este cumplit de greu să ne acceptăm limitele, slăbiciunile, neputințele, tocmai pentru că ne este groază de situațiile pe care nu le putem controla.
Adevărul este că situațiile care ne fac într-adevăr să evoluăm sunt tocmai cele pe care nu le putem stăpâni.
Marea iluzie a omului este că vrea să aibă control asupra vieții sale. Or, viața este un dar care scapă prin însăși natura ei oricărei tentative de control.
Revoltă, resemnare, acceptare
În confruntarea cu aspectele legate de viața noastră, de persoana noastră, de situația în care ne găsim, care ne displac și pe care le considerăm negative, există trei atitudini posibile. Prima este cea de revoltă: de exemplu, nu mă accept,mă revolt împotriva lui d-zeu care m-a creat așa cum sunt, împotriva vieții care a lăsat să se întâmple un eveniment sau altul, împotriva societății. Vorbim aici de o revoltă ca refuz al realității. Revolta este deseori prima reacție spontană în fața suferinței, dar problema este că ea nu reprezintă niciodată o soluție și nu face decât să sporească răul deja existent, fiind sursă de disperare, violență și resentimente.
Revoltei poate să-i urmeze resemnarea: atunci când ne dăm seama că nu putem schimba o anumită situație sau pe noi înșine, sfârșim prin a ne resemna. Resemnarea poate reprezenta un pas înainte în raport cu revolta în măsura în care conduce la o atitudine mai puțin agresivă și mai realistă, dar este insuficientă. Chiar dacă resemnarea poate fi o virtute filozofică, ea nu este una creștină pentru că-i lipsește speranța. Resemnarea este o mărturie a neputinței și nimic mai mult. Ea poate fi o etapă ce devine sterilă dacă nu este depășită.
Atitudinea spre care este cel mai bine să tindem este acceptarea. În raport cu resemnarea, acceptul aduce o cu totul altă dispoziție interioară prin faptul că ne face să spunem da unei realități percepute inițial ca negativă, dar care trezește în noi percepția că va duce în final la ceva pozitiv. Așadar, există o perspectivă a speranței.
Diferența decisivă dintre resemnare și acceptare vine din faptul că prin acceptare, chiar dacă realitatea obiectivă în care te găsești rămâne neschimbată, atitudinea ta sufletească poate fi total diferită, căci inima este întărită de virtuțile credinței, speranței și iubirii, în stare embrionară. Datorită prezenței credinței, speranței și milei, acceptul tău capătă o valoare și mai mare și le face să rodească. Dacă există credință, speranță și iubire, există în mod automat și disponibilitate pentru primirea harului divin care, mai devreme sau mai târziu, va avea efecte pozitive.
Voi evoca mai departe câteva domenii ale vieții noastre care, pornind de la revoltă sau de la resemnare, ne fac să ajungem la acceptarea a ceea ce nu am ales noi. Așa cum este logic, vom începe cu noi înșine și vom spune în câteva cuvinte cât de greu se învață iubirea de sine și ce efort este necesar pentru a ne accepta întru totul așa cum suntem. Marele secret al tuturor acumulărilor și evoluțiilor spirituale este să învățăm să-l lăsăm pe d-zeu să acționeze. D-zeu este realist. Harul divin nu acționează în imaginar, la nivelul idealului sau al visului, ci în concretul existenței, în plan real. Persoana pe care d-zeu o iubește cu tandrețe de tată, pe care vrea să o întâlnească și să o transforme prin iubirea sa, nu este persoana care mi-ar fi plăcut mie să fiu sau cea care consider că ar trebui să fiu, ci cea care sunt, pur și simplu. D-zeu nu iubește niște indivizi ideali, niște ființe virtuale, ci își îndreaptă dragostea spre creaturile sale reale, concrete.Pierdem o mulțime de timp din viața noastră plângându-ne că nu suntem așa sau altfel, lamentându-ne că avem nu știu ce defect sau nu putem depăși cutare neputință, imaginându-ne tot binele pe care am putea să-l facem dacă, în loc să fim așa cum suntem, am fi mai puțin copleșiți de suferință, mai plini de daruri, calități, virtuți....
Foarte des, incapacitatea de a ne accepta slăbiciunile și de a elimina refuzul, fie el conștient sau nu, a ceea ce suntem sau a situației de viață concretă în care ne aflăm blochează lucrarea divină în viața noastră în mai mare măsură decât păcatele și greșelile pe care le facem.Prin analogie, dacă nu-i accept pe ceilalți așa cum sunt (dacă, de exemplu, îmi pierd timpul purtându-le pică pentru că nu corespund așteptărilor mele), nici în acest caz nu-l las pe d-zeu să acționeze pozitiv în relația ta cu semenii și nici să facă din relația ta cu aceștia o ocazie de schimbare în bine pentru ei și pentru tine. Atitudinile pe care le-am descris sunt neproductive, pentru că sunt marcate de refuzul realității ce are rădăcinile bine înfipte în lipsa de speranță și de credință, acesta din urmă implicând lipsa de iubire.
sursa foto:internet
stefan robu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu