LIBERTATE ȘI ACCEPTARE,

Omul își cucerește libertatea interioară în măsura în care credința, speranța și iubirea devin tot mai puternice în el.
Noțiunea de libertate poate părea un loc de întâlnire privilegiat. Cu toate acestea, se știe în ce măsură noțiunea de libertate poate fi purtătoare de ambiguități, poate conduce la rătăciri.
Faptul că această aspirație spre libertate atât de puternică la omul contemporan, chiar dacă reprezintă în mare măsură o iluzie și se realizează uneori pe căi greșite, are în ea ceva foarte corect și nobil.
Omul nu a fost creat să fie sclav, ci să fie stăpân pe creație, nu este creat să ducă o viață întunecată,care să se dezvolte într-un spațiu strîmt, ci a fost creat să aibă orizontul deschis.
Ființa umană manifestă o asemenea sete de libertate pentru că aspirația sa fundamentală este cea către fericire; omul presimte că nu există fericire fără iubire și nici iubire fără libertate, ceea ce este perfect adevărat.
Omul a fost creat din iubire pentru iubire, așadar, nu-și poate găsi fericirea decât iubind și fiind iubit.  Problema lui vine din faptul că uneori iubește cum nu trebuie, adică se iubește pe sine mânat de egoism și la urmă se simpte în mod inevitabil frustat, căci numai adevarata dragoste te îmbogățește.
Nu există iubire fără libertate, căci o iubire care folosește constrângerea, una din interes sau cea care urmărește simpla satisfacere a unei nevoi, nu merită numele de iubire. Iubirea nu se fură și nici nu se cumpără, nu există iubire adevărată și deci fericită decât între persoane care dispun liber de ele însele pentru a se dărui una celeilalte.
Iată extraordinara calitate a libertății: ea dă valoare iubirii, iar iubirea este condiția fericirii. Intuirea, fie ea și confuză a acestui adevăr, este cea care îl face pe om să acorde o asemenea importanță libertății

Viața între medicină și religie,

...De veacuri constatăm neputința recunoscută a medicinei în fața ghilotinei decesului, dar și recunoașterea necunoașterii tainei morții de către religie. Dacă pentru aceasta din urmă, moartea este un prag, pentru medicină este o încheiere a competențelor sale; deja nu mai are nimic de făcut.
Își strânge aparatele, seringile,pastilele și dă în primire altor entități subiectul terminat cu un proces verbal.
Dar, în fapt, și religia și medicina își au câmpul lor de acțiune aici și acum, dincoace de prag. Așadar ambele se întâlnesc concret în același tren, chiar dacă folosesc o terminologie diferită când fac referire la el: credincios și sau pacient.
Dacă, așa cum bine se știe, viața e multidimensională și complexă, sănătatea nu rămâne doar o chestiune pur tehnică, iar mântuirea nu este nici ea doar o rețetă într-o riguroasă formulă rituală.
Medicina are ca scop să țină moartea cît mai departe, iar religia să facă moartea cât mai bună.
Medicina ne antrenează împotriva morții, religia ne educă pentru după moarte. Amândouă ne învață ce anume sîntem chemați să fim și cum trebuie să lucrăm în prezent pentru sănătate, pregătim simultan clipa următoare și totodată ”clipa veșnică”, conștietizând că ”lucrurile mici fac perfecțiunea, însă desăvârșirea nu e ceva mai mic”.
Medicul american Colin Campbell constată că, atunci când vorbești de sănătate, nu poți avea certitudini: ”Observi, deduci, analizezi, compari, cauți dovezi, avansezi ideea unui adevăr probabil”.
În realitate, sănătatea înseamnă a lucra neîncetat pentru a îmbina armonios ceea ce suntem în acest moment(zestrea noastră genetică, dar și ceea ce am acumulat în trup până acum) cu ceea ce se cuvine să devenim. Construcția este permanentă.  Este un șantier deschis pe viață, pentru această viață, dar și pentru cea ”viitoare”. Este o libertate-fericire pe care o pierdem și sau o recăpătăm clipă de clipă, într-o clepsidră a propriei opțiuni.  Există o dinamică a acceptării, a conlucrării cu ceea ce ne înconjoară(natură, societate), într-un evantai ce însumează pe rînd ce pretind, doresc, aleg, optez, hotărăsc, dar și cum judec, consider, sper și cred. 
Ceea ce vine din afară în interiorul nostru este interpretat și asimilat,pentru a dobândi noblețea și demnitatea oferite de sănătate ori, prin refuz sau nechibzuită alegere, umilința și robia bolii.
Dacă în paragraful anterior înlocuim cuvântul sănătate cu acela de mântuire, vom relua același concluzii. Suntem solicitați să fim liberi și fericiți, în variațiuni pe o temă asumată, prin cunoaștere și voință.
Religia și medicina conlucrează în același scop, merg alături pe aceiași cale a adevărului, a vieții, spre binele creaturii, din micul segment de eternitate care este timpul vieții pământești, proiectând simultan izbăvirea și tămăduirea. 
Amândouă se ocupă exclusiv de om, sunt două fațete ale aceleiași schimbătoare realități, construită ca o armonie în trăirea sa prezență, dar și făcându-se pe sine aptă pentru continuarea, mai apoi, în splendida armonie.
Însă, când ajungem să confundăm religia cu o instituție, iar medicina cu tehnologia și industria (alimentară sau farmaceutică), ambele se îndepărtează de esența și obiectivul comun: împlinirea omului.
Politica fricii și politica speranței funcționează concomitent în cazul pacientului și al credinciosului. Iar raiul și iadul, sănătatea și boala/moartea sunt oglinzile paralele din același stabiliment.
Într-o altă formă ori sub alte icoane, căutăm sănătatea sufletului și a trupului, uneori inventând noi secte sau noi medicamente, pentru a face față asaltului ideologiilor și tehnologiilor, neîncetat agresați pe dinăuntru și de jur împrejur, deconectându-ne de ceea ce omenirea deja desăvârșise pentru om, din câtă istorie a ajuns din urmă până la noi.
Nu se poate nega ameliorarea vieții în sensul reducerii mortalității infantile și a creșterii longevității, datorate mai cu seamă unei educații în domeniul igienei.  Poți trăi intens, precum Mozart, doar 35 de ani. Poți viețui 80-90 de ani doar ca un obiect viu,poate așezat și sfătos, fără a schimba totuși nimic în jur, ori schimbând totul, cam în același număr de ani.
Sănătatea fizică nu este mereu sinonimă cu sănătatea psihică, nici aceasta nu este sinonimă cu mântuirea, chiar dacă o viață creștinească necesită un echilibru între suflet și trup.
Dacă medicina nu are grijă de om, asigurându-i bucuria
prezentului, cum va putea religia să-i asigure bucuria
viitorului?Acum, tot mai des medicina- care-l menține
pe pacient între tristețe, îndoială și temeri-este un negoț și,
uneori, pe alocuri, religia devine tot afacere, desprinzându-se
 de menirea ei de antrenare a omului întru bucurie pentru
marea bucurie.
Sistemele de reguli și porunci amenințătoare privind
viitorul-nu doar ca porțiune de timp,situată după 
încheierea prezentului, de aici- includ judecata care
va analiza tocmai intervalul de care trebuie să se 
ocupe atît medicina, cât și religia.

sursa foto: internet

Pacea și bucuria mea,

Există suflete pe pământ
Care caută în zadar fericirea;
Dar la mine, dimpotrivă,
Bucuria îmi locuiește în inimă.
Această floare nu este efemeră,
Eu o dețin pentru totdeauna;
Ca un trandafir primăvăratec,
Ea îmi surîde în fiecare zi. (...)

Când cerul albastru devine întunecat
Și pare să mă părăsească,
Bucuria mea este să rămân în umbră,
Să mă ascund, să mă micșorez.
Pacea mea este voința sfântă
A lui Isus, unica mea iubire.
Astfel trăiesc fără nici o teamă
Iubind deopotrivă noapte ca ziua.

Pacea mea este să rămân mică;
Astfel când cad pe drum,
Pot să mă ridic foarte repede,
Și Isus mă ia de mână.
Atunci copleșindu-l cu mângâieri,
Îi spun că el este totul pentru mine...
Și îmi dublez dezmierdările.
Când el se ascunde de credința mea.

Pacea mea, dacă vărs lacrimi,
Este de a le ascunde de surorile mele.
Oh! câte farmece are suferința,
Când știi să o ascunzi sub flori!
Eu vreau să sufăr mult fără să o mărturisesc,
Ca Isus să fie consolat;
Bucuria mea este să-l văd surâzând
Când inima mea este în exil. (...)

Eu vreau să trăiesc  încă mult timp,
Doamne, dacă asta este dorința ta.
Aș vrea să te urmez în cer,
Dacă asta ți-ar fi plăcerea.
Iubirea, acest foc al patriei,
Nu încetează să mă consume;
Ce importanță au pentru mine moartea sau viața?
Singura mea fericire este să te iubesc!...